31 si ce am invatat pana acum

Am cunoscut-o pe Mădă în 2017. Inițial am vorbit pe WhatsApp despre călătoria pe care urma s-o facem în Zanzi. Ne-am întâlnit prima oară în aeroport de unde luam un avion spre Dubai dacă îmi amintesc bine. Apoi am petrecut o noapte în Abu Dhabi și alte câteva ore în aeroportul din Tanzania ca să ajungem într-un final pe insulă. Mădă își sărbătorește ziua de naștere cu câteva zile înaintea mea și de când o cunosc, adică de cel puțin trei ani de zile, știu că face astfel încât această zi să fie una legendară. E posibil ca stăruința asta a ei pe care inițial am considerat-o puerilă să fii contribuit la aceeași misiune pe care o am eu de a face din ziua mea de naștere o experiență de neuitat. Atunci, pe insulă, am petrecut la distanță de câteva zile, poate unele dintre cele mai frumoase zile de naștere. Din curtea de unde sărbătoream fiecare seară în Paradis, puteai să ieși și în câțiva pași să atingi marea. Și pentru că a fost ziua ei de naștere acum câteva zile, sigur că Mădă a petrecut în același stil legendar, lângă marea noastră preferată. O admir pentru asta și încă o dată consider că avem nevoie ca astfel de imbolduri să ne ghideze uneori viața, oricât de copilăresc ar suna.

Revenind la ziua mea de naștere, să știi că sunt undeva în vârf de munte, sorbind dintr-o cafea. Legenda acestui an spune că eu trebuia să le arăt alor mei că se poate mânca bine la munte și în altă parte decât în binecunoscutul GD, locul care mi-a terorizat și distorsionat totodată percepția despre ce înseamnă să mergi cu adevărat la munte. Desigur că mă gândesc la Mădă și la băile în mare, alea multe în plus, pe care am făcut-o să promită că o să le facă pentru mine, dar e bine și aici, înghețând de frig, într-un peisaj cald în aparență.

Poate sună a clișeu, dar eu simt că îmbătrânesc și nu o zic în sensul ironic, chiar mă schimb. Nu doar că acum am câteva riduri la ochiul stâng care îmi transmit că voi avea o față plină de linii inegal trasate, dar încep să îmi pierd răbdarea și îmi place să dorm, ceea ce pentru mine e un semn clar de îmbătrânire. Sper doar că înaintând în viață să capăt și înțelepciunea bătrânilor și să mă gândesc mai bine la efectul deciziilor pe care le iau. Că despre frici sunt sigură că n-o să scap de ele. Stau scai lipite de mine și o să mă însoțească toată viața. Dar una dintre fricile mele cele mai mari e să simt că nu am progresat. Ăsta e sentimentul care mă bântuie de câteva zile de când mă gândeam ce să scriu în articolul meu de 31 de ani. Oare am făcut ceva notabil până la vârsta asta? Mă întreb des. Și apoi îmi spun: Dar oare nu doar tinerii au dreptul la această întrebare? Mă rog, până și conștientizarea că e posibil să fii ratat ceva în viață e un pas înainte, nu? Cam așa se termină ședința de auto-consiliere la care particip ca o nebună închisă-n propria minte, acolo unde sălășluiesc toate eșecurile care au îndrăznit să-și facă apariția până acum. Cel mai greu e când nu le poți ține ascunse și începi să le arăți până la limita vizibilității și celuilalt cu care te întâlnești. De asta, uneori, ne rezumăm conservațiile la banalități care să alunge rușinea trecerii timpului. Văd și în cercul meu de prieteni lucrul ăsta. Ne căutăm scuze mereu și știm cu toții că nu e corect să procedăm așa.

Cred că te întrebi de unde discursul ăsta filozofic din care nu se înțelege mai nimic. Iartă-mă dacă te plictisesc cu asta. În cazul în care ai apucat să citești până aici, vreau să știi că în ciuda faptului că am aproape zilnic astfel de procese de conștiință, ce am învățat sau ce încerc de vreun an încoace să aduc în viața mea e, și aici o să citez titlul cărții lui E. Tolle, „Puterea prezentului”. Aici și acum. Să mă bucur mai mult de fiecare mic pas chiar stupid, chiar de greșeli din alea mari. Și nimic nu poate explica mai bine această dorință de a trăi prezentul ca sentimentul de liniște pe care îl am când în fiecare dimineață îmi trăiesc rutina de a sorbi dintr-o ceașcă de cafea cu o carte-n mână. Sau când fac lucruri care ies din rutină, doar de dragul amuzamentului. Expresiile de copii care râd de fiecare dată când ratează acel nenorocit de fluturaș, cu paleta în aer, e de un ridicol pur. Dar ce mod mai bun de a face o declarație prezentului dacă nu un joc de badminton?

Și dacă nu mă găsești făcând planuri pe hârtie, de parcă aș încerca cumva să rescriu ce n-a mers bine până acum, mă afund și mai tare în lucrurile pe care am ajuns să le stăpânesc și care îmi aduc un soi mic de împlinire. Se cheamă satisfacția de a face lucruri banale. Și îmi dau seama că pe măsură ce îmbătrânim, unele lucruri devin mai clare ca niciodată. De parcă în timp dobândești darul previziunii și îți poți imagina mult mai bine efectul acțiunilor tale. Asta se cheamă maturitate? Dacă da, atunci e destul de trist pe aici.

Ce aș putea să îți zic? M-am gândit mult în lunile astea de când lucrez singură, închisă între patru pereți. Și iată ce am ajuns să scriu: un discurs despre neîmplinire la 31 de ani. Efectul unei gândiri în exces. Dar ce am învățat în toți acești ani e că nu poate fi vorba doar de cauzalitatea unei singure acțiuni. Ci de un cumul de factori care se rostogolesc până când se materializează într-un un corp ceresc și se alătură triumfal celorlalte corpuri cerești care gravitează în jurul tău, la distanțe inegale unele de celelalte. Tu te afli în jurul lor, în sincron cu mișcările de rotație ale acestora până când, unele dintre ele, crescând suficient de mult, se vor apropia tot mai tare de tine și îți vor invada habitatul când te aștepți mai puțin.

Eh, când se întâmplă asta, să știi că alea sunt problemele!

Faptul că scriu așa de mult în metafore e un semn de cât de mult îmi place să dau un sens interesant unei vieți care se desfășoară după un script plictisitor. Chiar vorbeam zilele trecute cu o prietenă că am ajuns în mod paradoxal s-o ducem suficient de bine încât să ne plângem de asta. „Nu ne mai ajunge binele” ca să citez pe cineva care cu siguranță e un român. Poate că așa și e, dar să nu uităm că ființa umană e complexă și adoră intrigile. Iar eu am nevoie să mă gândesc la tot ce ți-am scris tocmai ca să progresez. Sună ca un joc murdar procesele astea de conștiință. Doar nu suntem în „Dog Day Afternoon” unde lumea să te aplaude pentru că ești un delincvent! Și cu toate că aici chiar s-a întâmplat ca în realitate, pentru mulți dintre noi e doar un film, produsul imaginativ al cuiva care la un moment dat a gândit prea mult.

Vezi tu, 31 e încă undeva la margine pentru mine. Faptul că încă nu am depășit niște etape, ca asta a preocupării față de eșec e un semn că nu am atins cu ambele picioare maturitatea. După cum ai citit până acum, am tot felul de idei, de gânduri amestecate care sper să dispară la un moment dat. Am ajuns să apreciez mai mult prezentul și asta e bine, dar încă visez la prea multe lucruri, prea multe idei sunt încă la stadiul de perfecțiune din capul meu de teamă să acționez și să mă lovesc de eșec. Și nu o să îți destăinui aici ce planuri am, pentru că fie o să zici că sunt nebună, fie o să îmi reproșezi că de ce nu mă apucă odată de treabă. Așa că prefer să mai trăiesc puțin în copilăria mea.  

În continuare, ideea cu a trăi legendar de ziua mea de naștere, consider că nu e un capriciu. E un sens literar pe care îl dau timpului, cea mai scumpă dintre resursele noastre. Și mi-am propus să mă țin de ea ca de un viciu acceptabil. O zi de permisie dintr-o închisoare a minții dacă vrei, unde știi că ai să te întorci și o să găsești totul exact așa cum a fost și până atunci.

Citește mai departe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *