Mă știți, ploieșteancă. Am fost deseori la munte în copilărie. Cum înverzeau bine de tot copacii și se făcea puțin cald afară, strângeam familiile din partea mamei, îndesam mașinile cu scaune pliante, masă, grătar, cărbuni, carne, legume, băutură și plecam spre Gura Diham. Inițial am crezut că dacă alegeam mereu aceeași destinație era pentru că mașinile vechi care ne cărau până la Gura Diham aveau putere să ajungă doar până acolo. Ulterior mutării mele din apartamentul alor mei, primeam vești despre un alt weekend petrecut la Gura Diham în care a venit ursul până la corturi ca să mănânce resturile de la grătar, episod pe care aveam ocazia să-l aud în timpul vizitelor mele la Ploiești. Asta mi-a confirmat o dată pentru totdeauna că Gura Diham a rămas pentru ai mei cel mai frumos și captivant loc din România.
Și pentru mine, mulți ani, muntele a însemnat doar Gura Diham. Toate pozele din vremea adolescenței pot mărturisi acest lucru. Pe mine și pe verii mei, ai noștri ne-au învățat că mersul pe munte înseamnă să te joci puțin cu mingea în miros de mici și, dacă vrei cu adevărat o experiență montană, ajuți la culesul lemnelor pentru grătar și din când în când mergi până la rău să verifici dacă s-au răcit berile.
Prima dată când am urcat efectiv pe munte, eu fiind din Ploiești, a fost în timpul unui teambuilding organizat cu colegii de la primul meu job din București. Țin minte și acum că sâmbătă de dimineața, în a doua zi de teambuilding, șeful de atunci ne-a întrebat ce activități preferăm să facem și dacă e cineva doritor să îl însoțească la o scurtă urcare pe munte. Dat fiind că cei care au refuzat să meargă pe munte urmau să joace fotbal în ziua aia, nu cred că aveam ce să aleg altceva în afară de propunerea asta de a merge pe munte, ceea ce în capul meu suna foarte confuz. Dacă mă întrebai numele traseului habar nu aveam să îți spun. Ce îmi amintesc din ziua aia e că am trăit o reală plăcere descoperind că eram în stare să depun atât de mult efort, cu toate că nu înțelegeam cum și când se formaseră potecile alea prin pădure. În orice caz, eram convinsă că nu în timp ce eu eram la grătar cu ai mei la Gura Diham. Așadar, primul meu traseu a fost Jepii Mari până la Cantonul Jepi și înapoi. Îndrăznesc să spun că m-am descurcat excepțional pentru cineva care până atunci experimentase doar să mănânce când ajunge la munte.
Și în prezent am foarte puține trasee la activ și sunt datorate insistențelor prietenilor mei. A ajutat și social media, unde traseele pe munte au devenit această nouă dependență pe care trebuie s-o treci ca experiență de viață. Traseele montane stau și acum pe lista activităților despre care spun că le voi transforma în obicei, dar nu cred că dorința de a face asta e suficient de mare pentru a petrece weekendurile dincolo de universul imaginat în activitățile de la Gura Diham. Posibil să am nevoie de o terapie din aceea în care stai față în față cu ce îți e teamă. Am participat la multe grătare de atunci cu ai mei pe munte, dar niciunul la GD. Nu știu, mă gândesc să le propun să revenim pe platou pentru un ultim grătar acolo, așa poate că o să detoxific locul ăsta din capul meu.
Vizita la Cheile Tișiței a implicat în primul rând mâncare. Pentru că e păcat să ajungi într-un loc binecuvântat cu sunetul apei de izvor și al brazilor care se ciocnesc în vânt, fără să pui o carne de porc pe grătar. Ne-am înfruptat mai întâi cu niște cârnați și vreo trei variante de muștar în căminul gazdei noastre din Lepșa. Adică n-am plecat așa oricum la drum! Cât sorbeam din paharul meu cu vin roșu pe prispă și admirând pădurea care se ridica deasupra ochilor mă gândeam că uneori e bine să nu ai un obiectiv. Așa, ca vizita noastră la Lepșa. O mișcare inopinată care să îți ofere ceva spectacular nefăcând nimic.
Am rezistat frigului de primăvară și lipsei de semnal la telefon cu țuică, cu vin, cu brânză și cu roșii. Iar când venea vremea grătarului, adică imediat ce coboram de pe munte, dădeam pe cărbunii încinși cu lemn de Vrancea, pastramă de oaie și piept de porc. Ceva i-real! Pentru că doar cu mirosul ăla de jar rămâi. Bine, și cu poze de pe traseu (ceva mai jos).
În prima zi am mers la Cascada Putna care în mintea mea de inconștientă nu am crezut că o să fie cine știe ce. Internetul mi-a deformat orice senzație reală a lucrurilor până când sensul cuvintelor se amestecă în fonturi diverse, cu frânturi de imagini și formează un tot re(re)interpretat prin filtre pe care le iau de bune. Senzorial însă ajungi să experimentezi cel mai bine la fața locului. Preferabil ar fi ca nu prin lentile. Adică alea de la aparat sau telefon, dar nu m-am putut abține. Cascada Putna e dovada vie că natura are o putere extraordinară, ceva ce am ajuns să confirm chiar weekendurile trecute pe așa-numitul Transbucegi de unde se vedeau copaci înalți de zeci de metri, coborâți la pământ. Știi, într-un fel te inspiră asta pentru că nu e nimic ce omul nu poate obține punându-și mintea la contribuție. Exact ca natura care își urmează cursul și creează aceste scene prin forțe proprii.
Cascada Putna și Cheile Tișiței fac parte din Parcul Natural Putna-Vrancea, iar Lepșa e doar una dintre localitățile prin care vei trece pe drumul care leagă Focșani de Târgu Secuiesc. Dacă vii direct cu mașina e posibil să ratezi intrarea pe drumul care duce direct la cascadă. Partea bună e că deși posibil să treci pe lângă acest drum abrupt, mergând mai în față pe șosea dai peste impropriu spus o parcare, unde poți lăsa mașina și să te întorci o bucată de drum pe jos.
Pentru Cheile Tișiței e mai simplu, pentru că există semnalistică spre anumite spații de cazare foarte ușor de reperat din mașină. Imediat traversării podului, drumul se continuă pe dreapta până la intrarea în rezervație. Sau există și opțiunea descrisă mai sus de a lăsa mașina, în funcție de cât de mult vrei să mergi pe jos.
Să mă exprim exagerat, Cheile Tișiței sunt ca o plimbare în parc de câteva ore. Un drumeag printre stânci de 7.5 km, de-a lungul râului, care la capăt te așteaptă cu ceva ce poate nu ai experimentat până acum. Să mergi prin bezna unui tunel de 267 de metri. Sau să te așezi pe o piatră și să servești cu partenerii de drum o felie de cozonac din ăla de e bun nu pentru că ți-e foame, ci pentru că e clar făcut în Moldova. Culmea e că traseul chiar nu e așa plictisitor precum ești înclinat să crezi. Sunt câteva traversări de râu care îți vor gâdila puțin orgoliul de aventurier și vei trece pe lângă niște zone care îți dau impresia că ești într-un loc uitat de lume. Sunt și câteva urcări mai dificile cât să te ajute cu febra de la picioare. Pentru cei care vor să dea de greu, de la Tunelul Mare începe traseul spre Șaua Geamănă care ar mai lua 4 ore și jumătate, plus niște traversări de râu care nu sunt la fel de prietenoase ca cele întâlnite pe „drumeagul” nostru.
Degeaba am glumit eu cu loc uitat de lume, pentru că dacă vrei cu adevărat să fugi din aglomerația de pe Valea Prahovei, Lepșa e un refugiu extraordinar. Locul e presărat – și ăsta e un cuvânt potrivit pentru a descrie densitatea caselor din regiune – de câteva locuințe de vacanță și de localnicii cu care nu prea am avut contact, exceptând o vecină care a venit să ne aducă lapte cald. În rest, m-am împrietenit destul de bine cu natura, zic eu. Mi-am clătit puțin gândurile și am încercat să mă bucur cu gazdele noastre de bogăția simplității vieții. Puțin vânt, câteva picături de ploaie, hai și puțin soare arzător, prea mulți nori trecători, deci frumusețe în fața ochilor. Mi-a plăcut și mai vreau refugii din astea unde te bagi în pat cu fața arzând de oboseală și te gândești: o fi de la băutură sau de la efort?
La întoarcerea spre București, am parcurs drumul spre Târgu Secuiesc pentru că am vrut să vedem și mai mult din zona asta frumoasă și pentru că am vrut să ne oprim pe drum pentru kurtos și pentru că am vrut ca pe final să bem o cafea bună în Brașov.
Iaca niște imagini făcute cum am putut:
- Cascada Putna
- Cheile Tișiței – imagini de pe traseu
- Alte imagini de pe traseu:
- Imagini de pe drum Lepșa – Târgu Secuiesc