Carti – Mai (partea I)

Carti_Mai_partea_I

Îmi rezerv plăcerea de a mă plânge mai întâi despre faptul că lucrând de acasă, de câteva luni, am ajuns să citesc mult mai puțin. Sigur că o treabă nu are de-a face cu alta. E pur și simplu o constatare nefericită care s-a pus ca un junghi în minte și mă face să simt o jenă față de toate cărțile pe care mi le-am cumpărat sau împrumutat în ultima perioadă. Și sunt atât de multe și bune că m-am zăpăcit din preambul.

Cele două cărți pe care totuși am reușit să le citesc în mai le-am descoperit prin intermediul Jurnalului de Pandemie – DOR a cărui arhivă o puteți găsi aici.

  • „Quiet” – Puterea introvertiților într-o lume asurzitoare
  • „Cum să le spun…” – Process Communication

Înainte de a deschide „Quiet”, am urmărit-o pe Susan Cain în clipul de la TEDex (am pus clipul mai jos) în care vorbește despre cum poate ar trebui să oferim mai mult credit introvertiților și cum nu sunt deloc niște „ciudați” sau „neadaptați” (cuvintele mele), ci mai degrabă au propriul sistem de lucru care se dovedește de cele mai multe ori a fi foarte eficient și redutabil. Cartea ei mi-a oferit o înțelegere mai bună a cuvântului introvertit pe care nu l-am descoperit făcând un test Myers-Briggs, ci doar l-am identificat ca o posibilă caracteristică personală după semnificația pe care o cunoșteam până la acest moment. Acum, categoric pot să afirm că sunt din tabăra introvertiților, deci nu spun că eu și Warren Buffett am fi din același rang, ci doar că valorific timpul pe care îl petrec de una singură, eventual cu un caiet sau laptopul în brațe, absorbită de o lume a gândurilor. 

Cartea este bogată în descrieri episodice cu introvertiți, plecând de la exemplul autoarei care însăși are o poveste fascinantă. În scopul documentării acestei cărți, pornește o incursiune în lumea extravertiților, în căutarea unui model de educare a lor. De la sistemul școlar, gimnazial spre universitar, mergând mai departe în cercul școlilor de elită și până la comunități de tot felul, Cain analizează tipologiile liderilor din grupurile pe care le întâlnește și ajunge la concluzia că nu toți cei care sunt expuși unui sistem unde a te exprima e tot aia cu a fi vocal sunt realmente niște extravertiți și că în intimitatea căminului lor, fără nicio urmă de egocentrism, așa cum ne-am putea grăbi să judecăm, găsesc un soi de binecuvântare în a petrece timpul în singurătate.

Dincolo de interviurile pe care le realizează și de modul foarte amuzant în care povestește o parte din experiențele trăite în lumea extravertiților, în care s-a avântat cu un incredibil curaj, devenind o avocată de succes, ce mi-am notat eu ca important de reținut din cartea ei se află undeva între paginile 150 și 180. Cred că pentru părinți sunt importante și ultimele capitole din carte în care vorbește despre cum să îți ajuți copilul să se dezvolte conform temperamentului său. Adică, eu cred că dacă mama ar fi avut cartea asta la îndemână pe când eu aveam vreo șase ani, ar fi înțeles că din moment ce se roagă de mine să ies afară din curte ca să mă joc cu ceilalți copii pe care îi puteam urmări printre zăbrelele gardului, ar fi știut încă de la primul meu refuz că nu sunt deloc un copil ciudat și ar fi putut să constate că lumea exterioară nu e tocmai mediul meu confortabil. Adevărul e că la câte a pătimit maică-mea cu mine, singurul ei copil și posibil cel mai fricos din câți a întâlnit, e incredibil că și-a impus tocmai să nu mă considere un copil fricos – ceea ce eu mă încăpățânam să transmit cu toate puterile – și astfel să mă lase să exist în bula mea interioară. Din contră, m-a forțat, prin decizii pe care mi le prezenta ulterior, să particip la ceea ce, pentru mine, a fost cea mai bună experiență de viață. Și știu acum, citindu-l și pe Gerard Collignon, că ai mei au luat decizii potrivite tipului meu de personalitate, expulzându-mă din acel mediu confortabil prin directive.

Revenind la cartea lui Cain, iată ce mi s-a părut interesant de reținut din acele pagini menționate mai sus.

Paragrafele despre studiul lui Jerome Kagan sunt de citit cap-coadă pentru că el a ajutat, conform spuselor autoarei, la „stabilirea unei legături între temperamentele anumitor bebeluși și stilurile de personalitate ale adolescenților.” (p. 152)

Studiul său a început în 1989 când a adus în Laboratorul pentru dezvoltarea copilului de la Harvard 500 de bebeluși pe care urma să îi încadreze în două tabere – introvertiți și extravertiți – pe baza reacțiilor lor la stimuli. În acest sens a documentat cum reacționează bebelușii la baloane care se sparg, la obiecte colorate sau la mirosul de alcool. Ipoteza de la care a plecat Kagan a fost aceea că bebelușii „foarte reactivi” erau pasibili să ajungă adolescenți tăcuți, pe când ceilalți, „slab reactivi”, fie să nu se înscrie în niciuna dintre tabere, fie cel mai probabil urmau să devină elevii populari din curtea școlii.

În relatarea acestui studiu, autoarea deschide o paranteză necesară pentru ca cititorul să înțeleagă puțin mai mult de ce acest experiment s-a oprit undeva la vârsta adolescenței și notează diferența dintre temperament și personalitate.

Temperamentul se referă la tiparele comportamentale și emoționale înnăscute, cu baze biologice, care sunt observabile în copilărie; personalitatea este produsul complex care se formează după adăugarea influenței culturale și a experienței personale. Unii spun că temperamentul este fundația, iar personalitatea este construcția. (p. 152)

Și al treilea aspect care mie mi-a explicat multe reacții din copilărie și care demonstrează că deși n-am făcut parte din experimentul lui Kagan sunt 100% o introvertită este funcția amigdalei în dezvoltarea copiilor.

Pe măsură ce cresc, copiii foarte reactivi continuă să se confrunte cu necunoscutul în multiple contexte, de la prima vizită într-un parc de distracții la cunoașterea noilor colegi în prima zi de grădiniță. Avem tendința de a sesiza în special reacția copilului la persoane necunoscute: cum se comportă în prima zi de școală? Se simte nesigur la petrecerile aniversare cu mulți copii pe care nu-i cunoaște? Dar ceea ce sesizăm de fapt este reacția copilului la noutate în general, nu doar la persoane noi. (p.154)

Pe lângă observarea reacțiilor la stimuli, Kagan le-a măsurat acestor bebeluși pulsul, tensiunea arterială și temperatura la degete ca să vadă cât de mult sunt controlați de amigdală, parte din sistemul limbic – o rețea neuronală străveche care ne transmite că suntem în pericol și că ar trebui s-o luăm la goană dacă am fi pe undeva unde ar trebui să scăpăm în viață.

Citind toate acestea, mi-am adus aminte de toate friciile mele din copilărie. Eram terifiată de absolut orice mișca pe Terra. Și nu doar de vietăți, ci și de volumul prea tare la muzică, de colegii din clasă, îmi era frică și de existența în sine a unor clădiri unde urma să îmi petrec timpul. Să zicem că în clasele primare eram obișnuită să văd școala în plimbările prin cartier și nu simțeam neapărat o teamă când pășeam în curtea școlii ca să mă duc la ore, dar când m-am mutat să fac gimnaziu la colegiul situat în centrul orașului, simțeam că de la primul pas în acea curte interioară imensă toată clădirea se va prăbuși peste mine. Cu timpul, desigur că am reușit să îmi calmez temerile folosind și o parte din funcțiile neocortexului, iar unele frici probabil că m-au părăsit ele ca să nu o iau razna. In prezent, pot să spun că meditația a reușit, în varii ocazii și cu succes moderat, să mă țină pe loc.

Quiet m-a ajutat într-un fel să mă cunosc mai bine. De fapt asta am și vrut când am început cartea și din acest punct de vedere o s-o prețuiesc. Sigur că și aici am recitit multe dintre informațiile pe care le știam deja și am trecut peste multe pasaje plictisitoare. Cu toate astea, mă bucur că am descoperit-o și că a adus o contribuție cât de mică la această interminabilă călătorie personală de a ști cu cine discut în gând zi de zi, secundă de secundă. Și că m-a ajutat să înțeleg că e ok să petreci momente de nebună, de una singură, și că dacă nu îți suni prietenii mai des nu e pentru că îi ignori sau că nu te gândești la ei, ci pentru că dintr-un simplu reflex, studiat la un moment dat în 1989 de către Jerome Kagan, într-un experiment cu bebeluși, îți este mult mai confortabil să petreci timpul cu tine și cu insuportabila din capul tău.

Concluzie

Deja am făcut articolul ăsta mai lung decât am anticipat și știu că și despre a doua carte am multe de zis, așa că îmi rezerv plăcerea de a mă plânge de două ori despre cât de puțin am citit în luna mai într-un articol săptămâna viitoare și unde o să strecor și câteva păreri despre „Cum să le spun…” a lui Collignon.

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *