Când toată lumea mă întreba ce fac în minivacanța de 1 iunie, eu le ziceam că merg în civilizație. Și nu cred c-am exagerat în vreun fel. Chiar și acum, la nouă ani după prima mea vizită, Sibiul rămâne unul dintre cele mai interesante orașe de pe la noi. N-am trăit aceeași experiență revelatoare de acum nouă ani, dar 300 km de București sunt suficienți cât să simți că ai trecut granița.
N-am plecat cu vreun plan de acasă, dar îmi doream să fac ceva diferit. Plus că mi-a rămas în cap ideea profesorului Miclea cum că orice călătorie trebuie să aibă și un scop didactic, de autocunoaștere, altfel ai călătorit degeaba. Deși familiar, Sibiul trebuia să-mi ofere, de data asta, teritorii noi de explorat. Așa că, fără mari pregătiri înainte, dar cu un instinct ascuțit de explorator, mi-am pus toată speranța în puterea locului de a-mi oferi șansa unei noi descoperiri de sine.
Devine totuși din ce în ce mai greu să vezi dacă poți să înveți ceva nou despre tine într-o eră a confortului, în care orice călătorie se vrea a fi visul unei vacanțe într-o lume perfectă. Așteptările sunt, desigur, pe măsură. Încălțămintea să fie comodă, hainele să fie lejere. Să mergem cu mașina și să prindem cel mai bun loc de parcare. Vremea să fie perfectă, nici prea cald, dar nici prea frig. Să mâncăm mult și la preț bun, iar mâncarea să vină exact când trebuie.
De când au apărut baremele astea? Îmi aduc aminte că mergeam cu ai mei în vacanțe și trebuia să spăl vasele. Să car apă, să duc gunoiul. Nimic confortabil până aici. Mergeam cu cortul și n-aveam nici oglindă în care să ne privim, alta decât oglinda retrovizoare de la mașină. Și, cu toate astea, m-am simțit foarte bine de fiecare dată. Poate că nu știam că există și altceva în afara universului nostru, dar dacă un alt copil mi-ar fi spus că el a stat la hotel și s-a distrat, eu i-aș fi răspuns cu aceeași nonșalanță că am stat la cort și m-am distrat.
Și acum vacanțele memorabile pentru mine sunt acelea în care am ocazia să-mi testez limitele, rezistența la stres și condiția fizică. Aș da orice pat confortabil într-un hotel de lux pe o goană în plin soare de vară după plaje sălbatice în Italia. Aș merge și acum zeci de kilometri pe jos prin Dublin pentru a descoperi orașul, ca de fapt prin orice altă capitală europeană și aș încerca multe alte experiențe de acest gen care-ți schimbă pentru totdeauna sensul unei călătorii.
În Sibiu, singurul disconfort resimțit a doua zi ca o durere de cap a fost un Cuba Libre, într-un club improvizat, la 12 noaptea. În rest, m-am predat stării de oboseală cu care am venit din București și am dormit. Am tratat momentele astea de somn ca pe o cădere nervoasă. De parcă voiam să mă detașez emoțional și fizic de orașul unde permanent am ceva de făcut.
Fără vreun plan, eram pornită să fac ceva nou și să ies din starea aia de amorțeală. Și, în mare parte, mi-a ieșit. De pildă, am vizitat Biserica Evanghelică, Turnul Dulgherilor și am luat aproape toate străduțele din centrul vechi la pas. Am descoperit o cafenea nouă și câteva restaurante. Dar cel mai mult mi-a plăcut să redescopăr murmurul ăla din Piața Mică, seara de tot, când prinzi ecoul paharelor care se ciocnesc, vibrația tacâmurilor la atingerea farfuriilor și oamenii vorbind ca după o partitură. În surdină, un pian armonizează totul într-un cântec care te acompaniază parcă într-o țară ca afară.
Pe lângă Faust, a doua idee cu care am venit de acasă a fost aceea de a face un scurt traseu prin Păltiniș. După tot răsfățul din primele zile — moțăielile de după-amiază, trezitul foarte târziu dimineața — simțeam că aveam într-un final parte de o aventură. Am mers puțin până-n cinci km din traseul care ducea de la Telescaun la Șaua Bătrâna când a început să plouă încet. În timp ce mie mi se părea că ploaia face urcușul mai interesant, lângă mine se făceau planuri de retragere. Aventura mea se transformase brusc într-un test și mi-era greu să cred c-am picat. Felul meu de a-mi face dreptate? Am preferat să nu vorbesc tot drumul la întoarcere.
Din Sibiu, am mers o fugă până în Viscri și apoi să vizităm Biserica Cistercienilor. Două locuri ce par a fi desprinse dintr-o poveste inventată de conspiraționiști în urmă cu sute de ani. Sunt atât de îndepărtate în timp și spațiu de vremurile noastre că devin aproape ireale. Acum mă bucur că le-am văzut chiar dacă în acel moment, în mintea mea, eram deja acasă. Bucureștiul avea control asupra mea chiar și la 300 de km depărtare. Eram vizibil iritată și nu mă impresiona nimic. Nici pajiștile alea de tablou, nici istoria, nici viața la țară, nici simplul fapt că eram în vacanță!
Cum e posibil ca fizic să mergi și să respiri prin aceste locuri pe care cel mai probabil că n-o să le mai vezi vreodată, iar cu mintea să fii la tine acasă, preocupată de cum o să bifezi din lista aia nesfârșită cu lucruri de făcut? Mai rău e că pe măsură ce ne îndepărtam de Sibiu, intram efectiv în sevraj. Nici eu nu mă mai simțeam bine cu mine, așa că m-am exilat pe bancheta din spate a mașinii și mi-am lăsat partenerii de drum să aibă parte de ceea ce meritau: o vacanță distractivă.
Nici social-media, nici conspiraționiștii, nici copiii care au mers în vacanțele cu părinții la hoteluri, nimeni nu a schimbat sensul acestei călătorii, în afară de mine! Mi-e foarte greu să recunosc faptul că un somn de 12 ore s-ar putea să fie tot ce am nevoie într-o vacanță. De fapt nu pot să accept că unele vacanțe sunt și așa: mai confortabile. Cu un dans simulat și un cocktail scump am putut să redefinesc rapid tot ce știam eu despre împlinirea pe care ți-o aduce suferința oricărui test de rezistență fizică la care m-am supus voit de-a lungul timpului, în căutarea adrenalinei.
Știu că e o lecție evidentă, asta pe care am descoperit-o la mine, dar mă gândesc s-o las aici ca să mi-o reamintesc. Uneori, adevăratele senzații tari vin tocmai din confort, cu o baie relaxantă și un somn odihnitor, iar eu n-am decât să accept și să îndur situația.
Frumos scris.
Mulțumesc!