Unde merjem? Varna. CA-Varna!!

Înainte să încep acest jurnal, am căutat pe blog să văd ce am scris despre ultima mea vizita mea pe litoralul bulgăresc. Și, din câte se pare, aceasta a fost undeva în 2015, când am petrecut vreo cinci zile la ei, la mare, explorând în special zona de sud, de la Nessebar și până la Burgas. Culmea e că nu îmi pot aduce aminte de ce totuși am început acest jurnal fără să-l fi încheiat. În orice caz, vreau să știi că mi-am reluat obiceiul de a scrie în timp real din călătorii, ceea ce pentru mine e un semn de normalitate într-un univers total diferit față de cel experimentat în 2015. Cât despre Bulgaria, la cinci ani distanță pe vreme de pandemie, nu pare să se fi schimbat ceva. Personalul (poate) nu e obligat să poarte măști, dar îți oferă dreptul să te dezinfectezi când intri în spațiul de cazare și la terase. Posibil ca legile să fie respectate în funcție de buna credință într-o reluare a vieții de dinainte, ceea ce nu știu dacă va mai fi posibilă.  

Mă știi, doar ador puțină sinceritate în doze rezonabile. Aș fi vrut tare mult să fiu în Grecia acum. Asta e, fac parte dintre aceia care se lasă păcăliți de culorile mării postate pe internet și vreau și eu. Dar cum nicio zi nu pare să mai semene cu alta, ne-am gândit să trecem granița doar la bulgari și să ne oprim pe litoralul lor într-o călătorie menită să aflu locuri noi, dar și să revizitez o parte din cele prin care am trecut în ultimul meu periplu prin satele bulgărești de la Marea Neagră. Suntem patru tineri care nu se pot despărți de laptopuri nici în vacanțe și care se întreabă ce înseamnă să te relaxezi, un curs pe care din păcate nu ni l-a predat nimeni înainte și pe care va trebui să-l deslușim singurei. Va fi greu, atât îți zic.

Am pătruns la bulgari cu o declarație verbală: „Unde merjem?”. Noi am răspuns în cor: Varna. Apoi CA-Varna!! Dar deja nu mai era de interes pentru polițist de îndată ce am rostit numele unei localități pe care toți patru o puteam rosti fără dubii lingvistice (sau…). Ulterior, când am ales destinația pentru gps, sigur că iar am încercat să deslușim unde naibii am zis că mergem: Varna, Caverna sau Kavarna?! Undeva tot am ajuns, asta îți pot garanta, pentru că de aici scriu, de pe o canapea, în sufrageria apartamentului pe care l-am închiriat, lângă ușa care dă în balconul devenit adăpost pentru niște rândunici. Și drept aroganță stau cu spatele la mare. Aș putea ieși în balcon să scriu și să privesc marea, dar mi-e că deranjez casa rândunicilor care au făcut deja un tablou elaborat din găinaț pe perete și pe jos și la care, din câte se pare, lucrează în continuare.

Pentru că înainte de pandemie devenisem un turist care adora să-și facă temele când pleca la drum, nu mi-am uitat acest obicei și am marcat într-o listă pe Google Maps destinațiile acestei călătorii. Doar nu credeai că o să stau la plajă și atât! Cavarna e doar prima stațiune în care ne-am adăpostit pentru primele două nopți din explorarea litoralului bulgăresc. Avem un întreg plan de a proba relaxarea cu bălăceala în mai multe stațiuni. Și cred că am început bine. Pentru o singură zi, suntem suficient de tuciurii cât să zicem cuiva că am fost la mare anul ăsta. Aș spune o greșeală mică, de începători, cu expunerea la soare de ieri, dar suntem tineri cu potențial și o să avem grijă de noi.

Cavarna dispune de un petic de plajă, așa că aici când vezi un loc liber îl iei fără să te mai gândești că vecinul, un domn pe la 60 de ani, venit pe plajă cu lenjeria aia bună, ascultă ceea ce noi spunem manele. Așa mi-am petrecut primele mele ore din această călătorie terapeutică, după câteva luni în care abia am ieșit din casă și din localitate, după luni în care aveam prevăzute (prea) multe locuri de vizitat prin lume, dormind pe ritmuri balcanice. Nu cred că are vreun sens să-ți descriu cu amănunte unde mă aflu mai exact, pentru că nu aș în general prefer să fac cinste locului în care merg, iar Cavarna are ceva din, și sper să nu râzi acum, Positano. Îmi aduc aminte de cum stăteam chiar acum câteva luni pe plaja din Positano, în singurătatea iernii, pe plaja minisculă de acolo, admirând luminițele caselor care se ridicau pe deal în fața noastră. Am băut un limoncello înainte, ca să ne facem curaj să ajungem din nou la șosea. Aici, am încheiat seara cu un vin alb și o cină mult prea târzie. Dar a fost bine așa cum a fost, pentru că în vremurile astea, să faci lucruri banale, e un semn de recunoștință. Cele câteva poze de mai jos sunt făcute cu telefonul, dar azi scot aparatul din husă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *