Hurghada – in barca

Hurghada - in barca

Fiecare dintre noi are câte o mică obsesie în viață. Genul de obsesie despre care ne place să vorbim la petreceri ca fiind visul nostru de când eram mici sau pentru când vom avea suficienți bani să-l transformăm în realitate. E acel ceva care știi că te-ar face cool în ochii celuilalt. Ca subiect îl tratezi cu superficialitate, dar știi că e o dorință care în sinea ta te macină puțin: „Cum ar fi să…”, „N-ar fi mișto?”. Ăsta e tipicul dialog cu tine și visul tău pe care îl consideri o aventură în afara căsniciei cu lucrurile pe care ți le permiți.

Visul meu e să am o barcă. O foarte mică barcă pe care aș putea doar să stau când mă plictisesc, cu simplul scop de a-mi trăi măcar o parte din viață lângă mare. Recunosc că mi-ar fi de ajuns și un lac sau orice formă de acumulare de apă oricât de adâncă pentru a-mi acosta bărcuța. Bine, acuma dacă îmi cereți să fiu sinceră până la capăt și visul ăsta are niște trepte de performanță. În cel mai mare vis, eu dețin un velier. Dar deja devine riscant să discuți despre asta cu alții la petrecere sau cu taică-tu pe la 12 noaptea, într-o sâmbătă, la un pahar de vin. Când te apuci să povestești ce ai vrea tu de fapt, îți asumi că ștergi chiar și cea mai mică urmă de încredere pe care ceilalți o aveau în visul tău oarecum realizabil, adică din cea mai de jos treaptă de vis. Cumva te simt că ai mers prea departe cu aroganța și cred că în general românilor nu le place asta. Cu o bărcuță ai un vis permisibil, dar cu velierul se nasc deja dubii despre chiar și proveniența acestui vis care întrece simțul unor aspirații mediocre.

Și îndrăznesc să merg mai departe cu asta, pentru că eu simt că e o caracteristică a nației noastre. Un alt lucru pe care ar trebui să-l știți că mi-l asum în această continuare a aventurii mele în Hurghada, pe lângă superficialitatea din „Hurghada – in Uber”, este insolența de a generaliza. Îmi place să fac asta mai mult de dragul povestirii sau, ca să fiu sinceră, pentru că momentant atâta pot. Să fac o serie de presupuneri extrase din mica mea experiență de 30 de ani cu această lume în care am crescut și, iată, de mai bine de cinci ani, motivul pentru care călătoresc. Așadar, eu sunt de părere că românii adoră să-și arate îndoiala despre dorințele altcuiva. Și, după cum am putut observa de-a lungul timpului, de câte ori dau spectacole dezvăluindu-mi visele mele, am de-a face cu două atitudini. Prima este cea a celor care ascultă, zâmbesc frumos, chiar ironic, stau cu expresia asta pe față câteva secunde și apoi se arată interesați de altceva. A doua atitudine aparține celor ca tata care sunt în stare să-ți găsească zeci de motive pentru care visul meu n-ar fi posibil.

Nu îi detest nici pe unii, nici pe ceilalți, pentru că știu că totul se trage de la faptul că românii au avut odată tentativa să salveze lumea. Dar uite că ne-a apucat 2020 și cineva pesemne că i-a ținut în loc. De unde încep să îmi dau seama că această îndoială care intoxică aerul de câte ori cineva cu ambiții ca mine își dezvlăuie visul e doar o reminiscență a imposibilității de a fi consemnați eroii umanității.

Eu, una, cu siguranță că am încetat să mai cred că pot salva lumea. Cei 30 ani ai mei m-au învățat asta. Acum mă chinui doar s-o trăiesc în cel mai liniștit mod posibil. Această vacanță în Egipt a fost o lecție spre o astfel de viață pentru mine. Problema e că atunci când mă transform în turist, mă transform într-un uragan, gata să absorb tot ce se petrece în jurul meu și să memorez această lume nouă într-un film etern, în capul meu.

în barcă

A doua zi în această minunată stațiune Hurghada a început în port. Un ghid ne-a condus, pe mine și pe Mădălina, într-una dintre cele mai frumoase și aproape înspăimântătoare aventuri la care am luat parte. Cu două zile înainte să împlinesc 30 de ani făceam primul meu curs de scuba diving. Acum, imaginați-vă cum stăteam acolo în port, cu un pas înainte de a pune piciorul pe punte, privindu-mi bărcuța din vis care se transformase într-un yacht și cum zilele de splin înecaseră la întâlnirea copleșitoare cu soarele.

Unde eram mai exact? Eram la o petrecere vorbind despre visul meu de a avea o barcă sau subconștientul trecuse atât de bine vaporii de alcool încât eu chiar eram în stare să trăiesc pe bune o călătorie incredibilă pe Marea Roșie?

Imediat ce ne-am pus în mișcare, am încercat minute bune să absorb aerul sărat, să-mi clătesc ochii în marea în nuanțe de albastru și verde și să mă bucur de timpul meu cu vântul rece care mă coafa din ce în ce mai bine. Apoi am început să dau câte puțină atenție celor cu care eram în barcă. Acum, nu mă înțelegeți greșit. Nu mă aflam pentru prima oară pe o barcă și în niciun caz prima oară într-o aventură pe mare. Aici era doar diferit față de ce experimentasem până acum. În plus, oamenii erau diferiți, exceptând grupul de români care stăteau lângă separeul nostru, adică undeva pe la mijlocul platformei de sus a bărcii, noi fiind aproape de cârmă. Fiecare astfel de separeu era ocupat de mici grupuri. Lângă acești conaționali, de-a lungul platformei, stătea o familie de nemți, foarte liniștită, care părea să aibă o relație mai apropiată cu personalul, două tipe și un tip din Rusia sau Ucraina (nu pot să-i disting foarte bine pe aceștia, pentru că despre Ucraina nu știu mai nimic), iar vis-à-vis de noi stătea un alt cuplu despre a cărui naționalitate n-am primit niciun indiciu. Știu că arătau de vreo 50 de ani și când nu dormeau, se documentau despre scufundări dintr-o carte plină cu poze și scheme.

Nici nu mai știu în ce moment m-am săturat de privit marea, dar știu că a fost după ce m-a întrerupt un tip care făcea parte din echipaj ca să mă servească cu cornulețe calde. Apoi m-am alăturat grupului de băieți cu care împărțeam separeul pe platforma cea mai din față a bărcii, cea din fața cârmei, ca să admirăm pozițiile un cuplu de tineri români care-i imitau pe Jack și Rose la indicațiile fotografului de pe barcă. Ah! Da, nici ai nu am scăpat de micile târguieli cum ar fi ședințe foto, poze cu magneți și alte filmări prin apă. Detest să mă arăt plăcut interesată de ofertele astea doar ca să scap într-un mod amiabil de privirile insistente ale arabilor care se uită la tine de parcă ar fi jucat toți în „Puss in Boots”. Dar uite că cineva acceptase să aibă niște poze artistice cu DSLR-ul! Și puștii nu au fost singurii. Au urmat alte două cupluri la rând să-i imite pe protagoniștii din „Titanic”. Mie îmi părea rău că n-aveam și restul cornulețelor în față ca să le pot savura uitându-mă și la mare și la film în același timp.

Se scurseseră deja câteva ore bune în care ne-am plimbat pe mare până când vreo trei membri ai echipajului au urcat pe platformă ca să ne explice ce avea să urmeze în cadrul scufundării efective. De fapt doar unul dintre ei, pentru că lângă el cineva ținea echipamentul și mai era fotograful care nu făcea decât să ne distragă atenția. Eu începusem să mă îngrijorez de ce avea să urmeze, dar încercam să mă liniștesc și să văd mai întâi dacă pot să rețin ce aveau scafandri să ne învețe. După aceea puteam să mă hotărăsc dacă e cazul pentru mine să mă întâlnesc cu peștii la adâncime sau să fac mai bine snorkeling deasupra coralilor.

Prima lecție a fost cea a semnelor prin care comunicam în apă, ceea ce n-a fost chiar așa de greu, mai ales că repetam pe loc cu colegii mei din grupă. A urmat instructajul legat de folosirea ochelarilor și cum poți scoate apa din mască, mai ales cea cumulată la baza nasului, moment în care mi-am adus aminte de situațiile în care făceam snorkeling cu apa care se strângea fix în dreptul nărilor și care nu mă deranja atât de tare. M-am gândit că așa voi face și când o să mă scufund. Voi ignora complet existența acelei mici infiltrații de la nas și voi respira prin tub regulat, concentrat. Tocmai ca să mă conving că totul va fi bine, făceam o scurtă introspecție a ceea ce puteam anticipa în cazul în care lucrurile nu decurgeau așa de simplu pe cât părea instructorul să ne păcălească.

Următoarea lecție, așa cum era de așteptat, a stârnit câteva zâmbete printre cursanți. Probabil că personalul se obișnuiseră deja ca partea astea să fie amuzantă, pentru că încercam să schițez vreun zâmbet și din partea lor, dar nu, erau mai serioși ca înainte, vorbind despre cum să ții buzele pe muștiuc. Siliconul de care muști pentru a putea respira prin furtunul cu oxigen e continuat de regulator care îți permite să scoți eventualele infiltrații de apă, ceea ce drept să spun am încercat mai multe ori funcționalitatea asta la prima mea interacțiune reală cu echipamentul, cât timp eram încă pe barcă, pentru că în apă am dat uitării aproape tot ce abia învățasem. Practic, scufundarea mea a fost la mâna norocului. Nu mi-a intrat apă în mască, am făcut doar semnul de ok și am respirat cum știam de la snorkeling doar că în reprize puțin mai lungi.

Instructorii ne-au grupat câte doi și echipa mea a fost printre ultimele. Am avut astfel ocazia să mă uit cum reacționează oamenii înainte de intrarea în apă și la întoarcerea pe barcă. Toate pregătirile cu îmbrăcatul costumului, legarea greutăților de mijloc, încălțarea labelor și dirijarea cursanților ca pe niște animăluțe de pluș ce urmau să facă o baie mi se păreau amuzante, mai ales că ceremonialul ăsta se derula sub îndrumarea unui tip foarte bine făcut al cărui singur scop era să ne echipeze parcă la cronometru. Mai era amuzant și pentru că în capul meu toate aceste scene îmi aduceau aminte de asistentele din spital care vin să te trezească pentru injecția de la șase dimineața. Nimic nu poate fi mai derutant ca tentativa unei asistente de a te înțepa fără ca tu să strângi din fese chiar și în ultima milisecundă după ce scurtele și repetatele ei bătăi reci pe fundul tău să se oprească. 

Am continuat să mă distrez pe seama celor care abia fuseseră aruncați în apă când am auzit strigându-se de jos numărul grupei mele și ca niște pacienți cuminți am coborât să ne luăm injecția. Venise rândul meu să stau pe platformă, echipată aproape complet, cu fața spre soarele arzător, încercând să fac scurte exerciții de respirație ca să-mi potolesc anxietatea. Îmi bătea inima atât de tare încât nu mai eram în stare să percep nimic din ce îmi ziceau ceilalți din barcă. Vedeam că se uitau fix la mine și râdeau, dar totul suna așa de înfundat pe lângă bătăile puternice ale inimii. Mai trec câteva secunde și încerc să îmi dau seama de ce râd totuși colegii mei care așteptau și ei echipați pe platformă când simt că mi se udă costumul de la stropii ce veneau de undeva deasupra capului meu. Nu putea fi o ploaie ce se iscase brusc, pentru că era atât de senin de parcă cerul fusese pictat chiar în ziua aceea. Tipul ăla de arăta bine se distra pe seama noastră stropindu-ne cu furtul cu care spăla echipamentele, ca să nu ne încingem în costumele de scafandru înainte de a veni instructorul nostru din cursă. Pesemne că soarele ne luaseră tuturor mințile pentru că izbucnisem și eu într-un râs isteric dată fiind situația penibilă în care mă aflam, cu inima ce-mi bătea să iasă din piept și fruntea care mă ustura îngrozitor. Am apucat doar să îmi dau cu puțină apă pe față înainte ca tipul de arăta bine să mi-o acopere cu o mască ce mirosea a detergent de vase. M-a întrebat scurt dacă sunt ok și doar un semn scurt din cap a fost de ajuns ca să mă și arunce în mare.

Prima interacțiune cu apă îmbrăcată de parcă urma să salvez pe cineva a fost obișnuită. Nu departe de o săritură în mare cu o mască de snorkeling. Nu simțeam echipamentul pe mine mai rău decât o înghiontire a tubului de oxigen. În rest, cu vesta și cu masca m-am înțeles foarte bine. De fapt, scufundarea a decurs excelent. Eu și partenerul meu eram doi ursuleți de pluș târâți într-o lume multicoloră. La un moment dat am ajuns să ne ținem de mână, cu labele așezate față-n față, atingând nisipul în mișcări foarte lente ca într-un dans plutitor în sunetul mării. Instructorul nostru cred că era tare încântat de noi, pentru că executam întocmai mișcările pe care el le dirija și care ne făceau să arătăm ridicoli în fața propriei noastre existențe asupra căreia pierdusem controlul total. Dar a meritat să ne cedăm viețile pentru 15 minute sub apă pentru că doar așa puteam să avem zeci de fotografii cu noi în costumele de scafandru pozând ca doi tâmpi fericiți care apar în fiecare dintre instantanee făcând semnul ok.

Imediat ce am atins din nou picioarele pe puntea bărcii am realizat că tot acest circ la care au asistat peștii văzându-ne cum ne chinuim să fim fericiți n-a fost în zadar. A fost poate aceeași lecție pe care vacanța asta mi-o tot oferea sub diverse forme. Acolo, în apă, trebuie să știi cum să-ți folosești energia ca să te deplasezi eficient. Realizezi după multe zbateri din aripi că brațele nu te ajută să înaintezi, iar din picioare mișcările se execută calm, sus-jos. Din nou, aveam să învăț să fiu mult mai atentă cu lucrurile cu care prefer să îmi irosesc energia și nu era vorba doar de tentativa mea amatoricească într-un show subacvatic, ci de acțiunile mele în viața departe de acest loc minunat, departe chiar și de Egipt. Acum vă imaginați că a fost de-a dreptul surprinzător și pentru mine să-mi doresc să întreprind încă o astfel de activitate având în vedere că eram într-o goană continuă de a absorbi cât mai multe dintre activitățile amenințătoare cu viața pe care puteam să le fac aici.

Și, după cum s-a dovedit câteva zile mai târziu, a doua și a treia scufundare au fost pentru mine poate cele mai interesante experiențe pe care aveam să le trăiesc în anul în care am împlinit 30 de ani. Și primele gânduri de cum puneam picioarele pe punte erau despre cum puteam doar să visez să fac scuba divig din mijlocul sufrageriei, în apartamentul meu închiriat din București. Un alt motiv pentru care să fiu recunoscătoare anul ăsta!

În rest, viața pe barcă se pare că îmi priește foarte bine. Și dacă ar fi totuși să spun în ce aspect mă pot considera o persoană calculată, acela ar fi că îmi aleg cu atenție visele. Știu cu precizie ce mi s-ar potrivi. După această vacanță mă gândesc chiar să îmbunătățesc puțin visul meu cu bărcuța și, din când în când, în loc de a citi o carte, să îmi prepar o masă bună, ceva cu carne de vită, un piure dintr-o legumă comună dar cu nuanțe exotice și o salată dulce pe care s-o savurez uitându-mă la pescărușii care se zbat pentru puțină atenție din partea peștilor. Și chiar să am dreptul să mă amuz pe seama asta. În plus, aș da la schimb acele zile abundente de splin cu amețeala după câteva guri de vin. Nu vă gândiți la ceva pretențios, doar să fie italienesc, ușor confuz la gust și care să meargă oricât, oricând.

Trebuie să spun că din momentul în care am pus din nou piciorul pe puntea yachtului, viața mea se transformase complet. Eram puțin mai cool, eram și mai ambițioasă cu visele mele și, la drept vorbind, nici velierul acela nu părea a fi departe de realizabil. Evident am început să ne facem planuri: „Cum ar fi să…”, „N-ar fi mișto?”. Așa că primul lucru pe care ni l-am propus a fost un curs complet de scuba care să ne permită să ne scufundăm singuri, ca nemții ăia de coborau primii din barcă și ajungeau după vreo oră în locul unde acostase barca noastră. Și mai târziu, într-o altă excursie pe mare, două tipe pe la 30 de ani, însoțite de un tip blonduț de-o vârsta cu ele. Și ăștia ceva ruși sau ucraineni neînfricați care se cunoșteau bine cu personalul. Pe ăștia da, i-am detestat pe rând, ceea ce n-a făcut decât să-mi urc visele undeva peste limita imposibilității. Dar nu conta. Aveam tot timpul după vacanța din Egipt să vorbesc despre ele la întâlnirile cu prietenii și la multe alte pahare cu vin pe care aveam să le cinstesc cu tata.

Când am ajuns în port simțeam că merg pe nori. Eram în lumea mea, perfect ascunsă după un zâmbet care nu mi se mai dezlipea de pe față. Drumul înapoi spre hotel a continuat în aceeași formulă, cu aceiași trei băieți cu care împărțiserăm separeul din barcă și cu aceleași glume despre noi și despre localnici. La hotel, am dat peste același aranjament al mesei, cu feluri noi de mâncare și cu o abundență căreia tot nu știam cum să îi fac față. Am încheiat cina cu un pahar de vin roșu, probabil singurul alcool băubil de la resort, și cu gândul la cum mă puteam pregăti mai bine pentru excursiile următoare, pentru că, vedeți voi, vacanța asta abia începea să se transforme într-o cursă de anduranță.

One thought on “Hurghada – in barca

  1. Pingback: 2019 - Personal Review | Elena Pelmus

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *