La întoarcerea din vacanță, undeva prin octombrie, eram nerăbdătoare să scriu despre cum a fost în Hurghada. Ofertele de vacanță care mă invadau de fiecare dată când deschideam Facebook erau ca niște alarme puse intenționat să îmi amintească de faptul că eu aveam ceva de povestit. A mai durat totuși încă o lună până când m-am așezat să scriu, timp în care mi s-a dus și din entuziasmul de a povesti despre aventura mea în Egipt, pentru că mi-am dat seama, de la primele cuvinte în word, că odată ce public articolul o să par – poate pentru prima oară pe acest blog – superficială. Ori în lumea perfecțiunii din capul meu, gândul că e posibil să fac ceva greșit mă sfărâmă psihic. De asta am și ales să prelungesc agonia până când în adâncul sentimentelor mele, voi găsi ceva sincer și pur care să facă dreptate istoriei și magnitudinii locului vizitat și că toată lumea o să mă aprecieze pentru asta.
În realitate, dacă aș fi așteptat ca această inspirație să apară, probabil aș fi abandonat ideea de a scrie despre Hurghada și de a mai arăta pozele alea mișto pe care le-am făcut. Așa că îmi asum superficialitatea și o să scriu cu adevărat impresia mea despre locurile vizitate acceptându-mi cinismul ca pe un bun pretext de a publica și despre această destinație.
Am plecat spre Egipt cu o cursă charter. Cred că vă imaginați deja un avion plin de români, fiecare cu o personalitate mai colorată ca a celuilalt. O atmosferă din care n-au lipsit aplauzele, tipica ceartă pe motive care nici nu mai contează, insultele la adresa însoțitoarelor de zbor, live-urile pe Facebook și Costel. Dar au fost și părți bune în acest zbor de aproximativ 3 ore. Îmi aduc aminte cu drag de doamna care stătea lângă mine în avion și care mi-a povestit cum a ajuns ea să petreacă deja vreo șase vacanțe în Hurghada, dar și de căpitanul aeronavei care a făcut pe ghidul în această călătorie, spunându-ne din când în când deasupra căror obiective importante ne aflăm. Printre ele și piramidele, ceea ce pentru mine a creat o imagine superbă și de neuitat.
Dacă preferi să pleci în Egipt, așa cum am făcut-o eu, în urma rezervării unui pachet la o agenție de turism, odată ce cobori din avion ești întâmpinat de un ghid local care o să te consemneze pe toată perioada staționării în agenda lui de Whatsapp. Mohamed, ghidul meu, e poate unul dintre cei mai simpatici și cu adevărat prietenoși arabi pe care i-am cunoscut în toată această excursie. Bine, cred că ar trebui să-l includ aici și pe șoferul autocarului care ne-a dus în Cairo și care a creat pentru toate băbuțele noastre românce o atmosferă de Sala Palatului. Rolul unui astfel de ghid este acela de a-ți vinde câteva dintre excursiile trecute în pliantul pe care ți-l dă în autocarul care te preia de la aeroport și te conduce la resortul alocat. Tot el are grijă să îți dea din când în când, pe seară, câte un whatsapp să vadă că ești bine. Doar ai grijă cui răspunzi, pentru că dacă îți iei cartelă din Egipt e posibil ca să ai foarte multe mesaj pe Whatsapp de la oameni pe care nu îi cunoști, precum și apeluri de la numere necunoscute. Iar unele dintre ele sigur sunt formate de cineva care o să insiste de zeci de ori să discutați. Dacă nu știați asta deja, veți realiza rapid că arabii sunt de obicei foarte insistenți.
în Uber
Trebuie să recunosc că am judecat greșit această vacanță în Egipt. Am crezut că resortul va fi doar un loc unde o să dorm. Unde ajung pe seară, foarte obosită după toate excursiile în care plănuisem să merg și că tot ce îmi va trebui va fi un pat bun unde să mă odihnesc pentru goana după obiective de a doua zi. În mare, cam așa a și fost. Și chiar mai mult de atât. Resortul e un loc care funcționează după reguli stricte, ceea ce am învățat chiar de la sosirea în lobby-ul hotelului unde un domn s-a oferit să îmi care bagajele până în camera asignată. Eu, cu un aer franțuzesc, dar cu maniere de Sălăjan, l-am întrebat în engleză dacă e necesar ca cineva să îmi aducă bagajele în cameră. Domnul care îmi ținea bagajele mele în mâna ascultă întrebarea și îmi oferă politicos o privire care emana că s-ar fi prefăcut că n-a înțeles ce am zis, terminând cu „No problem, I’ll take you luggage upstairs”.
Am ajuns în cameră înaintea domnului care trebuia să îmi care bagajele, ba am avut chiar puțin timp să-mi plimb ochii asupra dispunerii lucrurilor și să admir marea de la balcon. Totul arăta, desigur, impecabil și oferea deja mai mult decât mi-am imaginat de la această excursie în Egipt. Nu atât disponibilitatea spațiului, care îți provoca dorința de a rămâne acolo cel puțin o lună, cât briza care deranja perdeaua și aducea în cameră un aer sărat îmi era de ajuns. Nu puteam totuși să mă bucur de loc din cauză că așteptam sosirea inopinată a domnului cu bagajele mele. Cel mult îmi doream să scap de momentul în care îi voi da bacșiș și o să pot răsufla apoi liniștită că mi-am recăpătat independența.
Ca să-mi înțelegeți totuși impaciența – nu că eu n-aș fi mai tot timpul într-o ușoară stare de tribulație – venisem în Egipt la sugestia unei prietene pe care am cunoscut-o în excursia din Zanzibar. Ea, o nebună care cutreieră lumea în căutare de plaje exotice, era pentru prima oară în Hurghada și mi-a dat de înțeles, înainte de venirea noastră la Marea Roșie, că ar fi o idee bună să nu mă ajungă cei 30 de ani într-un apartament din București, mai vechi din ’77 și de ce să nu petrec o zi – ai zice obișnuită – de octombrie pe o plajă însorită cu un cocktail în mână. Eu i-am zis că nu mă omor cu cocktailurile, dar dacă n-au bere bună în Egipt, m-aș mulțumi și cu un Cuba Libre. Îmi doream așadar tare mult să reiau legătura cu ea, iar pentru asta aveam nevoie de o cartelă prepaid pe care o puteam achiziționa doar de la mall-ul din oraș, aflat undeva la 10 minute de mers cu mașina. Ca să ajung la mall trebuia mai întâi să ies din hotel, ceea ce știu că pare a fi o treabă ușoară, doar că în Egipt, accesul în hotel se face printr-o poartă de securitate – dintr-acelea care sunt în aeroporturi – și care țiuie de fiecare dată când cineva intră sau iese din hotel. Pentru oricine dintr-o altă nație din lumea asta, o poartă de securitate poate că n-ar fi mare lucru, dar dacă ar fi să judecăm – și aici mi-am dat deja voie de la inceputul articolului – când ești din România, s-ar putea ca țiuitul ăla să îți ofere pentru o secundă impresia că ai furat ceva din cameră și că personalul s-a prins. De asemenea, nu doar țiuitul e stânjenitor, cât privirile tăioase ale celor trei gardieni care efectuează o a doua scanare din priviri, din cap și până la sacoșele pe care le plimbi în mâini. Tot acest show, deși de înțeles din motive de securitate, nu m-a împiedicat să am însă impresia că trăiam într-o închisoare de 5 stele. Și nu mă judecați că doar v-am avertizat că o să fiu cât pot eu de cinică!
Pentru un millennial care trăiește zilnic cu prietenii de pe Facebook, lipsa unei conexiuni la Internet e ca atunci când te trezești dimineața și realizezi că ai uitat să iei cafea. Analizezi fiecare firmitură de cafea de pe fundul borcanului în speranța că o să faci de un vârf de linguriță care să coloreze apa și cu care să păcălești creierul că acolo sub stratul unei cești perfecte pentru un story pe Instagram se ascunde cafea din abundență. Așa că trebuia să ajung cât mai repede la mall, să mă conectez din nou cu lumea și să-mi recapăt ce a mai rămas din independența mea de turist în Egipt.
Întâmplarea face ca Mădălina să fie cazată tocmai la un hotel vecin cu mallul unde trebuia să ajung eu să-mi cumpăr cartelă. Și ca să ajungă acolo am zis că ar fi o idee bună să iau un taxi. Și ca să faci asta în Hurghada, trebuie doar să aștepți puțin până auzi un fluierat dintr-o mașină ce, dacă ai face abstracție de praf, e vopsită în bleumarin cu câte o dungă portocalie în dreptul ușilor. După ce m-am fâțâit puțin pe strada din fața hotelului, care este o stradă blocată de o portă mobilă la un capăt și când zic „mobilă” mă refer că cineva chiar trage de o poartă cu zăbrele din fier de fiecare dată când o mașină se apropie de hotel, un taxi oprește în fața mea și îl întreb „Hurghada Mall?”, la care el dă din cap semn, am interpretat eu, că pot să mă urc. Interiorul mașinii avea un design extra celui în care a fost achiziționată mașina inițial. Bancheta din spate era acoperită cu o pătură albă pe care ulterior ieșirii din uz a mașinii ar fi putut-o expune la un muzeu avangardist ca operă de artă. Și pe care criticii o vor descrie ca „semne ale umanității într-un taxi din Africa anului 2019”. Dar îmi plăcea confortul ăsta din mașină, mai ales că geamul din dreptul șoferului era larg deschis cât să intre briza în timp ce eu puteam să admir liniștită orașul.
Șoferul avea categoric personalitatea lui, căci părea scos dintr-un CSI Miami, versiunea Egipt. Avea ochelari de soare, negri, dintre aceia care dau contur feței, în jur de 50 de ani și la cum făcea slalom printre mașini părea că e protagonistul unui serial polițist. M-am lăsat și eu pierdută pentru câteva clipe în filmul lui până când a deschis gura și tot îndruga ceva ce părea a fi o sumă. A tot repetat „fifty” (lire egiptene) până să mă prind că încearcă să comunice cu mine. Și ca sa mă asigur că am înțeles ce a zis, l-am întrebat „fifty?”, el: „yes, fifty”. Nici să nu fi aflat de la hotel cât costă o cursă până la Hurghada Mall și tot nu i-aș fi dat 50 de lire egiptene pe o cursă de cel mult 10 minute. După mai multe sume rostite, timp în care el dădea din cap că „nu”, ne-am înțeles – posibil mai mult prin semne – la 25 de lire egiptene.
La o primă scanare a orașului foarte posibil ca să fie mai mulți taximeștri pe cap de turist de câți există în oricare altă țară. Sunt pline străzile de astfel de mașini bleumarin cu dungă portocalie care se plimbă necontenit chiar și fără călători, doar vor găsi vreun turist pe care să-l plimbe prin oraș. Problema e că turiștii nu au de ce să meargă cu taxiul așa cum am făcut-o eu, pentru că mulți vin pentru relaxarea și liniștea din resorturi iar dacă aleg să se plimbe prin oraș, o fac de regulă în preajma hotelurilor unde sunt cazați și unde străzile sunt pline de comercianți care încearcă să-ți vândă ceva.
De unde m-a lăsat taxiul trebuia să trec stradă ca să intru în mall și abia așteptam acel moment pentru că era atât de cald afară că simțeam că o mi se lipească blugii de piele. Trecutul străzii în Hurghada e mereu un risc, chiar și când ai de parcurs doar câțiva metri, pentru că printre mașini, scutere și biciclete, în caz de accident, n-ai putea să determini ce te-a lovit prima oară. Apar pur și simplu de nicăieri și au intenții agresive. Prioritate aici o vehiculele, iar pietonii – pentru că sunt totuși puțini localnici obișnuiți să facă promenade prin orașe – se pot plimba printre mașini, dar să știe că o fac pe proprie răspundere. Unii șoferi sunt mai prietenoși și încetinesc pentru a-ți acorda timp să treci, însă mulți par să-ți ignore existența în timp și spațiu. Eu eram însă atât de aproape de oaza mea de libertate că am reușit să supraviețuiesc ambelor sensuri de mers din cele două bucăți de șosea, precum și taxiurilor care îmi blocau traseul și așa periculos doar să mă întrebe dacă nu vreau „taxi?”.
După mai multe fâțâieli prin mallul care părea abandonat la ora două după-amiaza, am găsit în cele din urmă un magazin Vodafone deschis. Slavă celui care a făcut pereți din sticlă, pentru că mi-a oferit răgazul de a-mi face o idee despre situația din magazin înainte de a intra și de a încerca să-mi potolesc entuziasmul. Înăuntru, din câte am putut să-mi dau seama în scurtul răgaz până la intrare, erau doar doi clienți. Un localnic care stătea pe un scaun alb, aflat imediat la intrarea în magazin pe stânga, cu ochii în ecranul telefonului și o turistă pe la 50 de ani, îmbrăcată sumar, cocoțată pe scaunul ca de bar de la unul dintre cele două ghișee. Fac primul pas în magazin, pe tăcute, și mă uit la borna micuță, gri din fața mea și realizez că am nevoie de bon de ordine. Acum, tot ce îmi trecea prin cap erau imaginile din cel mai mare magazin Vodafone deschis în Ploiești, in timpul liceului. La „Dealul Mare” cum îi ziceam – chiar n-am fost niciodată curioasă să aflu de ce îi spuneam așa – unde un bon de ordine era cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla și nu pentru că nu își îndeplinea scopul pentru care a fost inventat, ci pentru că mereu primeai un număr stratosferic, de puteau să te uite familia, prietenii pentru totdeauna – ok, sau măcar pentru o zi întreagă – în acel magazin. Am rămas preț de 5 secunde blocată în fața bornei ca să-mi dau seama cum se procedează, când tipul de pe scaunul din stângă mă observă, își bagă telefonul în buzunar, se îndreaptă spre bornă, apasă un buton și gata! Aveam bon de ordine. Profit de faptul că ceilalți doi angajați din magazin erau ocupați cu englezoaica și mă așez confortabil pe canapeaua roșie de la intrare ca să devin spectatorul evenimentului de la ghișeu. Îmi doream să aflu, mai mult din plictiseală, de ce era atât de afectată clienta. Ce bine că vorbeau engleză!
Dacă făceam abstracție de suferința reală a englezoaicei, puteam să jur că e o actriță foarte bună. Repeta încontinuu, posibil influențată de cocktailurile de la resort pe care le luase la bord înainte de a veni la Vodafone, „I don’t understand”, până când a început să plângă de-a binelea. Ei bine, asta a transformat atmosfera și așa ciudată din interiorul magazinului într-un moment cu adevărat penibil, pentru că atunci când ea a început să plângă, cei doi angajați, care păreau că încearcă s-o ajute, deveniseră și ei privitori tăcuți ai acestui spectacol din care nu știu dacă înțelegeau ceva. Eu, pe de altă parte, fiindcă venisem din afara situației, aveam impresia că preluasem rolul de regizor. Și cred că ar fi fezabil o piesă de teatru jucată într-un loc neconvențional, așa ca un magazin Vodafone. Nu știu prin alte părți, dar în Hurghada, scena mi se părea pregătită. Vă amintiți cu siguranță de masa aia albă pe care cei de la Vodafone expun de regulă telefoane, aici era goală în senul în care nici urmă să fi fost măcar în plan ideea de a expune vreodată telefoane. Apoi, mai era tipul de la intrare care sigur că se ocupa de logistica din magazin și se activa doar dacă îl fluierai sau îl strigai după poreclă tocmai fiindcă n-ar fi ridicat în veci privirea din ecranul telefonului, exact ca un erou care mai are de îndeplinit o singură misiune în ziua aia, atât de concentrat era.
În toată această comedie neagră care se desfășura în galaxia imaginației mele, unul dintre angajați, cel îmbrăcat în tricoul Vodafone, mă cheamă la al doilea ghișeu. Colegul lui rămâne să numere banii din casă cu englezoaica lângă el care în acest punct începuse să vorbească singură. După ce îi spun ce îmi doresc, las să se așterne un moment de tăcere între noi, cu sughițurile de plâns din background și, pentru că dura destul de mult procesul – adică mai mult chiar decât în Ploiești în anul 2007 – îl întreb pe arab dacă personajul care apare în reclama Vodafone înrămată de lângă noi e cineva cunoscut. La care el îmi răspunde că e Duhul din „Lampa lui Aladin” și că ei cred mult în el. Mă resemnez cu explicația asta, dar arabul e simpatic și continui conversația. Rămânem tot la capitolul vedete din reclame și mă întreabă dacă știu cine e cel care are cel mai mare tablou din magazin. Îmi dă și indicii că mă vede că mă uit rătăcită la posterul de lângă canapea. La fotbal nu mă pricep mai încolo de niște nume de acțiuni care se întâmplă pe teren și fotbaliști români cunoscuți, așa că îl încurajez să înceteze cu indiciile că n-o să ghicesc. Aparent, nu știam că Mohamed Salah e unul dintre cei mai bine plătiți jucători din lume, că e din Egipt și că joacă la Liverpool. Dacă înainte îndrăzneam să flirtez puțin cu arabul, faptul că nu știam cine e Salah, deja treceam în categoria „Where are you from?”. Și îmi venea să îi răspund: „Auzi, da tu știi cine e Hagi?!” și să ies din magazin de nervi, dar am rămas pentru că aveam într-adevăr nevoie de nenorocita aia de cartelă să comunic cu conaționalii lui Hagi și, așa cum avea să aflu mai târziu, și ai lui Mohamed Salah.
Englezoaica se plictisește deja de atâta plâns și le spune angajaților că e timpul să plece pentru că altfel își ratează masa de după-amiază. Posibil să fi plecat mai mult de jena celor doi bărbați care intraseră în magazin și se holbau la ea de pe canapeaua pe care obișnuiam s-o privesc și eu. În următoarele câteva minute de la plecarea ei, primesc și eu cartela, mai discut cu arabul cât să ne împrietenim din nou și el încheie cu „it’s ok now”. Nu știu despre voi, dar eu când un arab îmi zice exact cuvintele astea, mai ales la el în țară, tind să cred că totuși ceva nu e totalmente ok. Sau poate e doar faptul că românul e mai suspicios din fire, ceea ce ar fi trebuit să menționez imediat ce îi dăm răspunsul la întrebare luându-mi vocea lui Gollum: „I am from Romania. And we, Romanian people, are always suspicious”. Plec totuși mulțumită cu gândul că măcar pentru câteva ore tot voi putea comunica cu exteriorul acestei localități și că voi putea să-i dau mamei un semn că am ajuns în Hurghada.
Aproape că îmi era teamă să ies din mall și să înfrunt căldura de afară, așa că mă așez în fața unui acvariu imens aproape de ieșire. Mă uit puțin la mișcările peștilor colorați dinăuntru ca să mă liniștesc și încep să dau primele mesaje. După mesajul către mama, urmează prietena mea care trebuie să știe că am ajuns și că sunt foarte aproape de ea dacă vrea să ne vedem. Mădălina îmi scrie pe Whatsapp că se simte prea bine la piscină și că vrea să ia masă înainte să se vadă cu mine, așa că îmi zice s-o lăsăm mai pe seară, când se face și puțin mai răcoare. Mesajul ei îmi amintește că probabil și la resortul unde stau eu servesc mâncare la ora asta și că ar trebui să mă întorc. Și dacă nu pentru masă, la cum miroseam, măcar pentru un duș. Citisem de acasă că în Hurghada ar fi Uber, așa că termin conversația cu Mădălina și intru în aplicație să verific dacă era adevărat. După câteva minute, eram pregătită să îndur transpirația cleioasă dedesubtul hainelor mele prea groase, precum și toate claxoanele taxmetriștilor care s-ar fi oprit în dreptul meu, pentru că ieșeam din mall o femeie independentă. Tocmai îmi comandasem un Uber.
Primul meu contact cu mâncarea de la un hotel care oferea servicii all inclusive – același regim pe care cred că îl oferă oricare alt hotel de prin Hurghada – a fost un șoc. Probabil că m-am învârtit pe coridorul unde era expusă mâncarea o jumătate de oră înainte să mă decid ce mănânc. Și nu pentru că egiptenii nu știu să facă mâncare, pentru că știu chiar foarte bine, dar nu mă puteam hotărî dintre zecile de feluri de salate, aperitive și feluri principale. Apoi mai erau supele, pâinea, fructele și platourile imense cu prăjituri. În fața acestei varietăți care se dispunea în fața mea, eram recunoscătoare că n-am crescut vreo pofticioasă, în stare să devoreze din toate câte puțin. Dar ador mâncarea, așa că am ales câteva bucăți mici de carne de pe grătar și lângă, pe farfurie, multe legume adunate de prin salate și garnituri. Am încheiat cu un pahar de vin roșu, ceea ce pentru o țară unde nu se consumă alcool, era suficient de bun. În timp ce eu și alți câțiva clienți rătăciți luam masa, personalul strângea deja din platourile cu mâncare și se ocupau să curețe mesele libere. Hotelul are mai multe zone de restaurant, ceea ce aveam să aflu mai târziu, însă aici serveau toate cele trei mese principale în fiecare zi. Pentru cineva care stă doar în resort toată ziua e imposibil să fie în stare să profite de toate, pentru că efectiv nu mai are cum să ți se facă foame în intervalul în care restaurantul e închis. Apoi mai sunt posibilități de a „ciuguli” câte ceva în jurul orei 12, când la piscina mică, lângă restaurantul italienesc, servesc friptură și ceva garnituri. Și, așa cum urma să văd zilele următoare, oamenii așteaptă cu nerăbdare acest moment. Mie mi s-a părut oricum mai interesat restaurantul mare, de la parter, pentru că e locul perfect unde poți să admiri ce face lumea: ce-și pun pe farfurie clienții hotelului în funcție de naționalitate – oh, cât mănâncă americanii! – și cât stau la vorbă lungă italienii! Și cum românii nu au scăpat de a lua și la pachet. Și mai e personalul care are dinamica lui. În primul rând, cred că sunt câteva persoane care sunt tot timpul acolo și supervizează. După aceea sunt angajații mai tineri care sunt evident mult mai simpatici și cu care poți să mai faci o glumă. Ceea ce m-a încantat cel mai tare la acest hotel e diversitatea de vârste, întrucât îmi imaginam eu – nu știu de ce – că la resorturile astea vin doar nemți pensionari și bogați. Ceea ce era ușor evident în Zanzibar, aici părea să nu fie neapărat o regulă. Erau multe nații în resort și pe străzile Hurghadei iar pe noi, românii, ne confundau cu sârbii, ceea ce din nou, mi se părea interesant că ne poziționau bine geografic, dar nu știu de ce, comparația asta nu mi-a transmis un sentiment de apreciere.
Abia așteptam să ies și să mă bucur de independența dobândită pentru a pleca spre mall cu Uberul care -apropos – e chiar mai ieftin decât taxiul. Acolo hotărâsem cu Mădălina că urma să ne vedem în acea seară. N-o mai văzusem pe Mădă de câteva luni bune și aveam multe să ne povestim, inclusiv ce o să facem în Hurghada în zilele următoare, pentru că o parte dintre excursii ne propusesem să le facem împreună. De la mall, am luat-o pe jos, mai înspre centrul orașului, de unde veneau sunetele forfotei de oraș: claxoane, muzică, motoare turate și conversații purtate peste drum.
O parte din centrul orașului este într-un șantier continuu. Fie sunt hoteluri ale căror structuri au fost abandonate, fie urmează să se construiască ceva. În preajma acestor clădiri părăsite stau multe altele fără personalitate ce aparțin comercianților. Bulevardele îmbrăcate în leduri care anunță câte-o promoție, înconjurate de magazine cu suveniruri, aur și mătăsuri, deservesc practic raliurilor constante care încep de la culoarea verde a semaforului. Există câte o bandă pentru toate tipurile de vehicule: de la biciclete, la scutere, la autobuze Volkswagen vechi și foarte vechi, până la mașini de lux. Centrul orașului e mai mult pentru sentimentul că se întâmplă ceva, dar de fapt nu e nimic interesant de văzut. În cartierele care vin în continuarea spațiilor comerciale, în schimb, există o cu totul altă viață.
Am ajuns să ne pierdem picioarele pe străduțele înguste care porneau din centru, tocmai ca să încercăm să ocolim haosul și zgomotul mașinilor de pe bulevarde. A fost o încântare să petrecem restul nopții pe străduțe alături de localnici pentru că pe aici nu ai cum că ajungi cu tururile orașului vândute de agențiile de turism din România. În majoritatea timpului ești fie în autobuz, fie în bazar. Plimbarea pe străduțele lăturalnice mi-a dat impresia că aș fi într-un film unde coloristica e foarte bine aleasă, pentru că aproape toți bărbații care umblau pe străzi sau fumau narghilea și ne studiau atent erau îmbrăcați în tunicile lor lungi, cunoscute drept thawb în nuanțe de gri: gri-violet sau gri-albastru. Dacă ar fi să mă iau doar după ce am văzut în acea seară pe străzi, aș spune că Hurghada e un oraș de întreprinzători. Nu era locuință fără o afacere deschisă: de la mâncare gătită pe care ți-o vindeau în vitrinele care populează străzile din Napoli, la magazine cu haine și încălțăminte din piele, vulcanizări și chiar crescătorii de păsări. Cel mai mult îmi făceau cu ochiul tarabele cu fructe exotice, pentru că îmi aminteau de Zanzibar și cum făceam zeci de opriri la tarabele pline cu mango, banane, ananas, nucă de cocos…. Ce rai!
Străzile imitau puțin haosul din centru pentru că fiecare intersecție avea câte o cârciumă deschisă unde stăteau doar bărbații la un ceai și o narghilea urmărind meciul care se derula pe plasmele atârnate de pereți. Probabil că le-am tulburat puțin obiceiul căci de îndată ce ne-au văzut pe stradă se uitau insistent la noi întrebându-se probabil cum de am îndrăznit să ne plimbăm tocmai prin viața lor privată. Scopul nostru însă a fost altul. Să căutăm un loc unde să stăm de vorbă la un pahar cu bere. „Cârciumile” pe care le ocoleam nu păreau să adăpostească turiști și în niciun caz femei. De fapt femei nici nu prea am văzut pe străzi. Așa că ne-am luat gândul de a ne așeza la o masă. Ne rămăsese doar să parcurgem cât drum mai aveam în față până la Hurghada Mall, ceea ce pe hartă nu părea a fi foarte departe de noi. Cu acest plan în minte, ezitam să spun că mie îmi era puțin teamă să înaintăm având în vedere locul în care ajunsesem. Deși drumul se continua în partea dreaptă cu blocurile acelea micuțe care ne-au însoțit în toată această promenadă, peisajul se arăta puțin înfricoșător mai în față și fiind deja noapte, strada pe care trebuia s-o parcurgem în continuare părea abandonată. Deja pe partea stângă se terminau blocurile și începeau un rând de case lăsate în beznă, iar prin locurile mai aerisite erau tot blocuri dar în construcție sau abandonate. Adică versiuni mai mici a acelor hoteluri care marcau tranziția urbanistică a orașului. Ne-am oprit înainte de strada obscură la un magazin alimentar pentru apă apoi am chemat un Uber.
Nu cred că șoferul știa exact unde ne aflam căci îl vedeam cum se plimbă pe hartă într-un mod în care părea total debusolat. Întârzierea lui nu făcea decât să îmi crească nivelul de anxietate dar în același timp simțeam că mă și obișnuiesc cu peisajul acela sumbru. Ca să îmi iau gândul de la temerile care îmi zburau aiurea prin minte, i-am oferit Mădălinei cadoul de ziua ei. Un ghid turistic pentru Thailanda, ceea ce știu că e un cadou prostesc dar voiam doar să-i transmit în mod indirect că mai sunt plaje exotice și pe alt continent. Cât ne-am amuzat noi de cadou, a ajuns și șoferul căruia am început să îi spunem pe unde s-o ia. Mădălina a coborât la Hurghada Mall, iar eu am continuat discuția cu șoferul și îi ofeream indicații spre resort cu harta din aplicație în față. Nu m-am putut abține și l-am întrebat dacă e din împrejurimi, pentru că după înfățișare, categoric nu părea să fi crescut în Orientul Mijlociu.
Pentru că eram atentă la drum și la cuvintele rare și stâlcite pe care se chinuia să le rostească în limba engleză, nu îmi aduc aminte foarte multe lucruri despre șofer și nici de unde provenea exact, dar știu că avea geamurile larg deschise cât îmi fluture părul în toate direcțiile. Asta îmi făcea puțin mai grea misiunea de copilot, dar acceptam acest disconfort pentru că tipul avea muzică bună. De asemenea, mi-a oferit ocazia nedorită de a vedea cu claritate cum un bebe atârna în brațul mamei sale, amândoi pasageri pe un scuter condus de probabil tatăl copilului, la cel mult un metru de sol. După ce am depășit familia asta care ne privea înapoi, pe porțiunea de drum drept din fața noastră, îl rog pe șofer să mai pună o dată una dintre piesele anterioare de pe albumul care rula în mașină în tot acest timp. Pentru confortul copilotului său, șoferul a dat chiar volumul puțin mai tare iar eu am închis telefonul și m-am așezat mai bine în scaun ca să ascult piesa. M-am simțit undeva în Europa de Vest dacă Europa de Vest ar avea tot timpul anului peste 27 de grade și plaje desenate ca în Rai. Dar nu, am trecut de poarta mobilă pe versurile piesei „Nothing to Talk About” a lui Michelle Guverich, simțindu-mă fiica vreunui șeic ce avea să își petreacă una dintre cele mai frumoase vacanțe din viața ei în Orientul Mijlociu.
Pingback: Hurghada - in barca | Elena Pelmus
Pingback: 2019 - Personal Review | Elena Pelmus