Fac parte din Generația Eu Eu Eu. Am crescut cu părinți și bunici care îmi spuneau că sunt un copil grozav și că voi face lucruri importante în viață. Bunicul meu, mai ales, se număra printre persoanele care mă vedea fie la Guvern, fie doctor într-un cabinet, vindecându-i pe alții. Cine știe câte alte gânduri despre performanțele mele viitoare aveau ai mei! Și deși nu mi-au dat niciodată un verdict despre funcția mea când voi crește, era cert că alții au luat 10 și eu nu. Așa că fiecare întrebare „Și tu de ce ai luat 8?” m-a făcut să pun și mai multe greutăți pe umerii mei de Hercule, pentru că eu eram un copil special, născut ca să salveze lumea și cum puteam să fac asta dacă luam numai note mici?
Dar nu, nu ai mei sunt de vină că fac eu parte dintr-o generație arogantă. Am învățat în mare parte pentru că am crescut cu ideea că viața mea e destinată unui succes nemaiîntâlnit. Probabil că ai mei și-au dat seama de orientările mele ciudate, așa că îmi aprobau tacit fiecare judecată oricât de nebună aș fi sunat. Și comportamentul ăsta continuă și azi. Acum e doar un joc platonic și amuzant în care eu mă duc în vizită la ai mei cu o idee. Încep să le spun despre planurile mele mărețe (din nou!) în timp ce ei îmi ignoră politicos aspirațiile: „Bine, mamă! Dacă zici tu…”.
Dar cred ca putem fi cu toții de acord că nu e o surpriză modul în care gândesc ăștia ca mine, adică millennials. Sunt chiar sigură că narcisismul e parte din definiția unui millennial.
Tehnologia ne-a dat puterea de a face orice și tot ea ne va ajuta să ajungem cineva într-o zi, oricât de îndepărtat va fi acest vis. Eu, spre exemplu, tocmai ce am împlinit 30 de ani și n-am niciun dubiu că peste 10 de ani voi gândi la fel. Pentru că millennials nu cunosc termenul de trasabilitate când vine vorba de țelurile lor.
Consider totuși că o analiză a stării de fapt ar putea să dicteze măcar puțin din cursul viitorilor ani.
Azi, la 30 de ani, nu mă pot abține să mă întreb cum e viața mea după ce am crescut cu atât de multă încredere de sine.
Pe scurt, sufăr de ceea ce se cheamă „phantom pocket-vibration syndrome”. Am scris-o în engleză pentru că sună al naibii de bine. Da, aceasta e o boală (una dintre) a generației mele. Și dincolo de faptul că tot timpul am impresia că sună telefonul pe care, apropos, îl țin numai pe vibrații, dependența cea mai mare o am față de laptop fără de care nu plec aproape nicăieri. Dacă pun la socoteală și smartwatchul, pot să spun că mi-am asigurat necesarul de device-uri care m-ar ajuta să îmi îndeplinesc destinul. Dar nu! În loc să salvez lumea cu simpla mișcare a degetului pe ecranul acestor device-uri deștepte, tot ce fac e să îmi plâng de milă scrolând de fapt prin viețile frumoase ale unor persoane care iau nota 10 în altă parte.
Am 30 de ani și trebuie să admit că mi-a luat tot atât de mult timp să constat că sunt un millennial get-beget.
De asemenea, trebuie să admit că pe lângă ambiții (prostești sau nu), pe lângă efortul depus de a atinge acele ambiții, am hrănit o drama queen pe care o maschez foarte bine în spațiul public. Și dacă ai crescut toată viața ca mine, imaginându-ți lucruri grozave despre tine, e total nefiresc ca într-o seară romantică de vineri, când tu ți-ai imaginat seara perfectă cu tine, cu Netflix și un pahar de vin, fosta colegă de facultate să posteze că s-a logodit. Fix în aceeași seară perfectă, de parcă nu mai sunt și alte seri în lumea asta!
Ceea ce mă sperie de fapt e că această drama queen va fi cu mine și peste 10 ani, așa că odată cu împlinirea celor 30 de ani magnifici, plin de văicăreli, mi-am promis că ceva trebuie să se schimbe.
Dacă millennials ar fi o sectă – și aici știu că ar fi mai multe preferințe – dar cred că leaderul perfect pentru noi ar trebui să fie Mark Zuckerberg. Și probabil că majoritatea nu și-ar dori neapărat să aibă o mega-idee ca el, pentru că studiile au dovedit că dependența de device-uri n-a făcut altceva decât să scadă din creativitate, ci să aibă aproximativ de mulți bani ca el.
Ca un adevărat millennial – adică cel din sectă – în 2019, iată în anul care mi-a definit statutul, pot spune că mi-am atins un țel în viață prin a-l vedea pe Mark Zuckerberg în persoană. Și în realitate ăsta e un lucru important. Și nu doar pentru că foarte puțini oameni dintre cei care folosesc măcar una dintre aplicațiile pe care le deține nu o să ajungă să-l vadă vreodată, ci și pentru că simt că îi datorez într-un fel ceea ce fac și sunt acum. De foarte mult timp, îmi câștig existența prin a învăța și a pune în aplicare ceea ce el și echipa lui au construit pentru omenire: o platformă unde poți păstra legătura cu apropiații – inclusiv cu ăia din facultate care se logodesc înaintea ta – de oriunde ați fi. Și ăsta e într-adevăr un lucru magnific!
Noi, milllennials, am fost martorii nașterii acestei aplicații – Facebook fiind doar una dintre aplicațiile ale căror nașteri am asistat – iar faptul că am putut să-l văd în persoană pe cel care practic mi-a schimbat viața, recunosc, mi-a dat puține emoții. Acum am totuși 30 de ani și îmi dau seama că dacă până acum am lălăit-o scrolând prin viețile altora, cam e timpul să realizez cinstit că 5 minute petrecute într-o realitate virtuală înseamnă de fapt 5 minute pierdute din a-mi trăia propria viață unde cel mai mult îmi place să scriu, să alerg, să citesc, să gătesc și… multe altele.
Poate că următorii 10 ani vor fi prea puțini ca să mă vindec de această realitate dublă. Shawn Achor a scris în „Avantajul Fericirii” (cartea pe care tocmai am terminat-o de citit) că până și voința are o limită. Ceea ce nu e de mirare că în timp ce scriam acest articol am intrat de vreo trei ori pe Stories ca să verific ce fac alții cu viețile lor.
Simt totuși o mică oboseală de a fi mereu plugged in. E o criză a vârstei sau chiar încep să văd o schimbare în mine? Poate cei doi ani în care am adoptat noi obiceiuri sănătoase chiar își arată roadele?
Părerea mea e că dincolo de a salva lumea, un țel prea mare pentru și mine și generația mea, aș putea totuși să încep să mă salvez pe mine.
P.S.: Am scris și despre ce am învățat la 29 de ani. Anul trecut mi-am promis ca fiecare zi de naștere să fie LEGENDARĂ.
Imaginile sunt din Egipt, iar despre vacanța de aici revin curând.
Lumea o numeste “criza”, insa eu cred ca e pur si simplu iesirea din adolescenta, iesire care incet incet iti arata ce e cu adevarat important in viata. Pe langa asta mai e si faptul ca si corpul se schimba, are nevoie de mai multa grija, odihna ceea ce duce la tot mai multe “habit change”-uri.
Da, categoric ne „transformăm”, doar că rămâne ceva acolo neîmplinit și asta e un efect al transformărilor generației noastre. Nu ne rămâne de facut decât să vedem cât și cum ne afectează pe viitor. Bine ai revenit pe blog!