Când am realizat că o să ajung pentru prima oară în Egipt, în mintea mea se formase deja o hartă a punctelor turistice la care trebuia să ajung. Am exclus total că eu mergeam de fapt într-o stațiune, lângă Marea Roșie, la vreo 500 de km depărtare de Cairo, într-un resort unde nu m-aș fi văzut intrând mai devreme de 60 de ani. Încercam să compensez cumva obiectivul de așa-zisă relaxare al acestei vacanțe cu ideea că n-am cum să mă întorc în București fără să fi văzut măcar piramidele.
Nu știu de ce, dar șapte zile n-au fost suficiente pentru a-mi repara sentimentul că eu n-am ce să caut într-un astfel de loc. Am încercat din răsputeri să scap din șablonul vieții în resort și aș putea spune că în primă fază mi-a ieșit. Am colindat la pas orașul pe străzi unde turiștii nu prea ajung sau n-ajung deloc; am petrecut o zi întreagă pe mare, la prima mea lecție de scuba și m-am plimbat iar prin oraș; am plecat către Luxor, o excursie care a început la patru dimineața și am putut să evadez încă o dată. Dar după toate acestea, inevitabilul s-a produs.
În chiar ziua în care am împlinit 30 de ani, iată-mă lungită pe un șezlong, în somptuoasa curte a resortului, la umbra palmierilor, lângă piscină, sorbind dintr-o cuba libre.
N-aș spune că am capitulat. Nicidecum. Planurile mele de evadare nu s-au oprit aici. Am pus însă pauză în această zi nu pentru că era ziua mea, ci pentru că era cazul să arăt puțin recunoștință locului unde alesesem până la urmă să îmi petrec vacanța.
Aveam, așadar, o stare de totală indiferență. Sigur, trebuie să menționez că figura mea normală, în orice circumstanță, reprezintă rezultatul unei sucombări emoționale. Orice fărâmă de bucurie se pierde cumva în protocoale de alertă din capul meu, unde coexistă un gând deschis non-stop să apese butonul de panică. Și dacă toată situația ar fi depins doar de mine, aș fi renunțat instant la confortul regizoral în care mă aflam chiar și pentru o escapadă pe străzile din Hurghada care nu reprezintă tocmai un portal deschis spre istoria antică. Nu e tot Egiptul un muzeu, se înțelege!
Cum nu aveam vreun plan pentru ziua mea, am făcut ce fac eu de obicei și anume mi-am creat o misiune în care aveam să urmăresc dinamica vieții în resort și să înțeleg de ce urăsc atât de mult acest loc. Eram tânărul corporatist Lockhart în căutarea șefului său într-un centru secret de binefacere din Alpii Elvețieni, prins în ițele birocratice ale instituției și sedus de atmosfera sinistră care-i învăluia pe toți, turiști și personal deopotrivă.
Îmi place să fac analogia cu filmul lui Gore Verbinski, pentru că atât eu, cât și Lockhart aveam misiunea de a desluși secretele acestor centre de relaxare. De ce preferă oamenii să se ascundă timp de șapte zile sau mai mult într-un loc care pare mai degrabă o oază de plictiseală? Și de ce publicul acestor „centre” e format în majoritate din bătrâni nemți și italieni în căutare de „relaxare”?
Un film la care te invit să asiști, acesta fiind ultimul capitol despre timpul petrecut în stațiunea Hurghada, în toamna anului 2019.
O să-ți spun drept că aș fi schimbat ziua mea de naștere, care m-a găsit întinsă pe un șezlong lângă piscina hotelului, pe o altă călătorie obositoare cu autocarul. Atât de tare am simțit că m-am plictisit în ziua aceea! În fine, plictiseala mea a venit și de la faptul că am refuzat orice altă activitate pe care ți-o punea la dispoziție resortul. Da, exact ca Lockhart, eram un rebel care nu admitea să se adapteze regulilor jocului. Așa că am asistat de pe margine la toate mini-spectacolele care se desfășurau în jurul meu. De la meciurile de volei în soare arzător, la lecțiile de dans, unde senioarele resortului recapitulau pașii de batchata cu un instructor la vreo 20 de ani, la sesiunea de gimnastică în apă care se desfășura fix în fața mea. Era evident că oamenii nu erau acolo pentru a face mișcare, ci doar pentru a bea următorul cuba libre fără remușcări. Oricum, le mulțumesc pentru spectacol. Chiar au făcut începutul meu de zi mai interesant!
Poate că te întrebi totuși ce am făcut de ziua mea. Ei bine, am fugit de lângă seniorii care păreau să se distreze la 70 de ani mai bine decât mine la 30 și m-am refugiat în mare. Am urmărit peștii în apă în timp ce marea umplea din nou malul de lângă hotel. Iar după cină, m-am văzut cu Mădălina aproape de centrul orașului, unde urma să căutăm o cârciumă ca să bem o bere. Să cauți o cârciumă în Hurghada nu e o misiune imposibilă, doar că toate cele apropiate de locația noastră de întâlnire se aflau pe marginea drumului. Așa că am băut o bere cu teama că oricând puteam s-o pățim la viteza cu care se circula pe lângă noi. În orice caz, la momentul acela și după câteva guri de bere, părea ca nimic din această viață trăită la limită să nu conteze.
Mădălinei i s-a părut din start o idee proastă să-ți petreci vacanța în autocar, în această țară, dar eu nu am ascultat-o și i-am zis că mi-am planificat chiar două zile de autocar, una către Luxor și una către Cairo. I s-a părut de neconceput, dar m-a lăsat să mă conving singură cât de rău poate fi. Și a fost rău. Nu știu să îți spun care ar fi fost alternativele, cel puțin pentru Luxor. Dar pentru Cairo, dacă vreodată te bate gândul să vezi piramidele, ia-ți un timp, ia-ți câteva zile doar pentru asta, să te bucuri de moment și să vizitezi orașul așa cum ar trebui să facă un turist care aterizează în Egipt pentru prima oară și doar pentru asta.
Eu am vrut să le am pe toate, ca atunci când comanzi o shaorma. Și știm cu toții că după ce ai luat prima îmbucătură, admiți în sinea ta că poate n-a fost cea mai bună alegere. Te-ai luat după instinct și ai zis: all in. Apoi te uiți neputincios după câte ai pierdut. În fine, în cazul unei shaorma, e oricând o idee proastă să cumperi așa ceva. Știu că e o comparație exagerată, dar cam așa e și cu autocarul: întotdeauna o idee proastă. Nici nu știu când a fost ultima oară când m-am distrat plimbându-mă printr-o țară cu autocarul. Ah! Poate o singură dată, în Irlanda. Când ghidul a făcut prezența, mă simțeam ca și cum aș fi în public la Eurovision, nu erau mai mult doi cu aceeași naționalitate. S-a mirat până și el. Se strigau țările ca și cum urma să li se dea puncte. Diversitatea asta poate a contribuit la armonia de grup. Plus, personalitate uimitoare a ghidului nostru care parcă ne simțea. Parcă știa să intre în sufletul nostru, să vadă ce e acolo, apoi să iasă din el și să vorbească la microfon exact ce ne doream să auzim și când. Extraordinar om! Nu o să-l uit niciodată.
Dacă totuși te vezi în situația de a călători cu autocarul evită, pe cât posibil, grupurile mari de români și seniorii. În cazul meu, a fost lozul cel mare, un mix între cele două. Norocul meu, dacă i-aș putea spune așa, a fost că plecările către Luxor și Cairo au avut loc cu noaptea-n cap, când toată lumea e amorțită și somnoroasă încă, iar discuțiile inutile au fost puse pe pauză. Dar de îndată ce soarele a început să ne scalde figurile, au început și micile remarci enervante despre cât de neconfortabilă e călătoria, semn că răbdarea începuse să ia sfârșit pentru unii dintre turiști.
Îmi doream nespus, în acele momente, să am puteri supranaturale și să mă eliberez măcar la nivel spiritual de lumea care se forma în autocar precum un monstru implantat în uter. Aș fi vrut să evadez de acolo înainte ca monstrul să ia primele guri de aer și să urle de bucurie că a prins viață. Așa că mi-am fixat privirea aproape exclusiv pe geam. Orice se întâmpla în exterior mi se părea mai interesant. Ținteam câte o plantă în deșert și mă concentram atât de tare asupra ei să văd dacă e măcar puțin tulburată de o pală de vânt sau o pot mișca eu cu puterea minții. Apoi, când treceam prin vreun orășel sau comună, pentru că uneori chiar nu poți să distingi ce sunt exact, mă uitam la oameni, mai ales la cei așezați pe marginea drumului care se uitau la rândul lor în autocar, ba unii chiar ne făceau cu mâna. Probabil că vedeau zeci de autocare într-o zi și îmi imaginez că-și păstrau puțin din entuziasm pentru fiecare ființă care și-ar fi dorit, la fel ca mine, să evadeze din această cușcă pe roți.
*
Ziua în care am plecat spre Luxor mi s-a părut cea mai lungă zi din viața mea. Și se presupune că trebuia să fie și cea mai interesantă. Pe moment, poate, chiar a fost. Dar astăzi, prima amintire pe care o am din ziua aceea e căldura. Era atât de cald că eram incapabilă să vorbesc. Nu doar că mă trezisem la patru dimineața ca să călătoresc 300 de km cu autocarul, dar ca să mai fiu și atentă la ce ne explica ghidul nostru, în arșița aia, asta a fost de-a dreptul imposibil! La Valea Regilor, aveam senzația că sunt într-un cuptor în aer liber și încă nu experimentasem tot. Ghidul nostru ne-a dat timp să mergem să vedem mormintele, după care să ne reunim în mod strategic lângă un bar situat foarte aproape.
În interiorul mormintelor ne aștepta iadul practic, pentru că dacă afară ne era cald fiecăruia în bucata asta de pământ, aici ne era cald împreună. Deshidratarea și aerul închis din interiorul mormintelor îți dădeau o stare aproape psihedelică. Cu toate că te aflai într-un loc construit în urmă cu mii de ani, un loc de legendă, un loc mărturie a evoluției noastre, turiștii din toate colțurile lumii intrau și ieșeau în viteză aproape din dorința de a-și salva viața.
Eu mă confruntam desigur cu probleme mai grave.
În fața mea, la una dintre cozile care se formau ca să intri în mormânt, era o australiancă. Puțin mai înaltă ca mine, cu părul blond, de-a dreptul superbă în gesturi, arăta ca o zână. Nu părea ca transpirația să-i fi lăsat vreo urmă defectă pe piele, în timp ce eu arătam de parcăm tocmai ce spălasem rufele la râu. Exact ca în autocar, încercam să evadez din situația excepțională în care mă aflam și mi-am găsit această victimă pe care s-o studiez și s-o modific cu puterea minții. Și în special mă rugam ca arabul care stătea la intrare să-mi dea și mie o bucată de carton drept evantai, pentru că îmi imaginam eu că le dădea după anumite criterii. Să fii frumoasă era categoric unul dintre ele. Răzbunarea mea, pentru că am urmărit-o pe australiancă pe toată durata vizitei acelui mormânt, a venit la ieșire, când arabul care ne dăduse evantaiele ne-a cerut amândurora bani pentru serviciul oferit. Am râs în sine mea cât de tare am putut. Mă răzbunasem!
Valea Regilor a fost doar începutul călătoriei cu autocarul. Următoarea oprire în deșert: Templul lui Hatșepsut. În general, când se vorbește despre Regina Egiptului, primul nume care îți vine în minte e Cleopatra, dar înainte ei a mai fost o regină, în dinastia a 18-a, care a avut un rol semnificativ în istoria Egiptului Antic, Regina Hatșepsut. Ca să ajungem la templul ei, ghidul ne-a pus să ne suim într-un trenuleț, ceea ce în cazul nostru, al românilor, a trezit puținul spiritul competitiv după cel mai bun loc, care să fie și în față și nici să nu stai cu spatele la drum. Eu m-am așezat pe locul din spate, fericită că o să existe la un moment dat, o adiere de vânt care să-mi mângâie chiar și numai puțin pielea.
Spre deosebire de Valea Regilor, aici am putut sta concentrată doar în prima parte, cât ghidul ne-a explicat undeva la umbră, la parterul templului, dacă pot să-i spun așa, cum numele reginei a fost șters de către Tutmes al III-lea. Apoi totul a intrat în ceață.
Oboseala era vizibilă pe fețele tuturor compatrioților mei din autocar și rememorând toate acestea, încerc să înțeleg cum de au rezistat acestui efort cei mai în vârstă dacă eu la 30 de ani sufeream teribil de căldură. În orice caz, se anunțau vești mai bine. Urma să străbatem Nilul ca să mâncăm. Asta mi-a provocat oarecare emoții, pentru că mă gândeam că plimbarea cu barca pe Nil e un eveniment istoric în viața mea. De fapt, toată această excursie avea o însemnătate istorică pentru mine. Mă simțeam din nou privilegiată că am ajuns în aceste locuri unde cu milenii în urmă, oamenii au creat aceste fabuloase lumi. În semn de mulțumire, am mângâiat apa, i-am zis Nilului că sunt și eu pe aici. Cred că abia atunci, pe barcă, am realizat că Pământul trebuie să asculte ce vorbim noi cu el și că sunt locuri care îți răspund. La fel ca tata care punea o palmă pe caroseria mașinii noastre Dacia și îi spunea „Mulțumesc!” de fiecare dată când ajungeam în siguranță la mare. De la el am învățat să fiu recunoscătoare chiar și în cele mai absurde momente.
La masă, simțeam procesul chimic, în care alimentele se dizolvă, se transformă în energie și cum încet, încet mă învioram. Totul în mine prindea o viteză extraordinară. Când am terminat, m-am simțit ca un nou-născut. Eram pregătită să vizitez ultima locație: templul lui Amon-Ra din Karnak. Situat la est, templul se află în oglindă cu Valea Regilor, de partea cealaltă a Nilului. Ra duce noaptea o bătălie din care iese mereu învingător și se ridică în fiecare dimineața deasupra superbelor coloane din Karnak. Templul e o mărturie a meșteșugului și inteligenței vechilor egipteni. De la circulația curenților de aer, la felul în care lumina trebuia să pătrundă în templu, la dispunerea sa, totul pare a fi meticulos studiat. Camera cheie a templului este fascinantă tocmai prin simplitate și prin modul în care a fost gândită. Este cea mai răcoroasă cameră din câte îmi aduc aminte și tot timpul, pe măsură ce pătrunzi în templu regăsești, oriunde te-ai opri, această ecuație de vânt și soare. Este de-a dreptul extraordinar!
M-am întors spre Hurghada cu soarele la Apus și era timpul să mă despart de el și să-i mulțumesc pentru că m-a însoțit. Abia atunci, la sfârșitul zilei și după vizita la Karnak, am înțeles de ce egiptenii i-au dat Soarelui un loc de frunte printre zeii lor. Pentru că nu ai nevoie să cunoști sistemul solar care să-ți dai seama de măreția acestuia. Cred că mai important e să vezi cum poți să-l folosești în favoarea ta, iar după cum am văzut în ziua aceea, vechii egipteni s-au priceput foarte bine la asta.
*
Mi-am împărțit timpul din vacanța mea în Egipt între a mă plimba cu barca și cu autocarul, așa că n-a fost o mirare că m-am trezit iar cu noaptea-n cap să plec spre Cairo. Euforia că o să văd pentru prima oară piramidele m-a făcut să uit de somn și mă gândeam că sigur reușesc să îmi fac un pat confortabil din scaunul din autocar.
Ceea ce nu am prevăzut a fost că lipsa somnului, deși în primă fază nu m-a deranjat, mi-a creat o stare de nervozitate continuă. Nu mi-a plăcut că am mers într-un loc cu parfumuri, unde patroana era o româncă, nu mi-a plăcut că am avut timpi morți în care așteptam să se deschidă ba la muzeu, ba la piramide. Am urât aglomerația, agitația de la piramide și, bineînțeles, pe însoțitorii mei care, la rândul lor, nu au avut cea mai bună zi. Din păcate, firea mea nu mă lasă să ignor cum se simt ceilalți și interiorizez totul de parcă aș fi mama natură sau ceva, așa că am mai preluat puțini nervi și de la ei.
Am urât până și drumul, deși de data aceasta am mers pe lângă mare. Ca în multe părți însă, zonele astea superbe sunt exploatate de niște băieți deștepți care ridică megalomane de case, fără pic de bun gust sau estetică în plan. Și Hurghada e în anumite privințe un șantier unde s-au sistat lucrările. Jumătate din oraș pare abandonată, în timp ce jumătate pare să își fi văzut de viață printre hotelurile rămase în ruină. Sunt atât de multe cotloane, unghere foarte diferite. Unele par a fi ale unui oraș cosmopolit, cu magazine, hoteluri luxoase și unele parcă aparțin unei regiuni dintr-un sat, deși faci doar cinci minute până la intrarea într-un mall. Mi se pare că o parte de oraș a fost făcută exclusiv pentru turiștii care pot ajunge acolo tot timpul anului și o parte pentru localnicii care au fost nevoiți să ia ce a mai rămas.
Ultima zi în Hurghada, pe care am petrecut-o tot în autocar, presupunea vizitarea orașului. O mare scamatorie în fapt. Și nu m-a deranjat că ghidul ne ducea în locurile deja stabilite de contactele sale în oraș, ci că nu a fost ceea ce mă așteptam. Cunoașterea propriu-zisă a orașului am avut-o în chiar prima seară în Hurghada când am rătăcit cu Mădălina printr-un cartier foarte aproape de centru și am mers până când am simțit puțină teamă în oase. Să zicem doar că prefer civilizațiile unde nu te bagă nimeni în seamă, nu te urmărește nimeni cu privirea, întrebându-se ce-i cu tine pe acolo, cu toate că sunt absolut convinsă că nu îi pasă nimănui cu adevărat de noi în seara aceea.
Aceeași problemă am întâlnit-o și în Cairo. Am fost lăsați să petrecem cât timp am vrut prin magazine, dar la muzeu și la piramide totul a fost o grabă continuă. Poate că doar exagerez și a fost o impresie reflectată de oboseală. Am avut însă parte și de o victorie în stilul unui turist independent. Pentru circa o jumătate de oră am reușit să mă desprind de grupul cu care am venit să vizităm piramidele, unde drept să îți spun, puteai să te pierzi lejer de oricine. Dacă nu aș fi înțeles însemnătatea locului, totul mi s-ar fi părut un mare bâlci. Primul lucru care m-a șocat a fost că mașinile puteau merge prin sit la distanță foarte mică între șoseaua care s-a creat și o piramidă veche de milenii.
Fuga mea de grup a fost însă legendară și din toată acea excursie n-o să uit asta.
La intrarea în complex, ghidul îți recomandă ce pachet de vizitare să cumperi, cât costă și câteva explicații pentru fiecare. Și de regulă turiștii acceptă fără prea multe întrebări. Negocierea se întâmplă fix la casa de bilete când mori de nerăbdare să intri în complex, iar turiștii vin efectiv în valuri. Cu sutele pe oră. Mulți se duc la Cheops pentru că e cea mai veche și pentru că e cea mai cunoscută și pentru că e una dintre cele șapte minuni ale lumii. Cine nu ar vrea s-o vadă? Ei bine, eu. Minunea pentru mine, în ziua aceea, era să mă detașez de grup, așa că am hotărât cu ghidul că avea să îmi ia fix o jumătate de oră să merg să vizitez ce piramidă vreau. Sigur, sunt ceva diferențe majore între Cheops și Khafre, altele decât cele vizibile cu ochiul liber, respectiv coada imensă și probabil permanentă de la Cheops. Și înțeleg fascinația oamenilor, pentru că și eu eram acolo pentru aceleași motive, dar voiam să recapăt măcar pentru o jumătate de oră independența de turist. Așa că am ales să merg la piramida lui Khafre. E cea din mijloc și care pare să aibă un mic acoperiș.
La intrarea în piramidă așteptau doi agenți de securitate care mi-au aruncat aceleași priviri neînțelese care m-au urmărit și la plimbarea pe străzile din Hurghada, dar m-au lăsat să intru. Spre deosebire de Cheops, aici nu era nimeni la coadă și mai nimeni înăuntrul piramidei. Deși eram practic îngropată în această mega structură, veche de milenii, mă simțeam cel mai liber om. Liberă de comercianții care voiau să mă urc pe cămilă și să-mi facă poză, liberă chiar și de agenții de la intrare, liberă față de orașul Cairo care vine în imediata apropriere a complexului Giza, liberă față de grupul nostru de români și deci liberă față de România. Eram eu și spiritul acestui faraon care comunică acum cu o lume întreagă zi de zi. Dacă asta nu înseamnă că ai cucerit lumea, atunci nu știu ce altceva!
Și în toată această pace sufletească cu care mă înconjurasem în acele minute, îl văd. Îl văd cum vine plecat, îmbrăcat în cămașă închisă la culoare, pantaloni de stofă și pantofi. Omul era îmbrăcat de job și a început ziua de lucru de îndată ce a intrat în încăperea faraonului. Am simțit cum toate blocurile alea de piatră de o tonă cad asupra sufletului meu și mi-l întunecă, mă îngroapă fix atunci și eu nu pot să mai fac nimic în privința asta. Mă uit cum mă prăbușesc și cum tot ce am trăit până în momentul în care a deschis gura s-a năruit. Și nu e ca și cum aș fi explodat în cuvinte răutăcioase, nu e ca și cum m-aș fi rățoit la om, doar i-am spus, adunând tot calmul pe care l-am mai găsit în mine, că nu îmi doream serviciile lui în acel moment. Și ai crede că doar dacă vorbești cu înțeles, ei chiar au înțeles. Refuzul pur și simplu nu există, indiferent de forma pe care o îmbracă acesta. Și aici s-a terminat. Am încercat să îmi iau o ultimă imagine din camera aceea, dar totul în capul meu era o ceață. Era un fum de nervi, un perete prin care nu mai avea cum să treacă nicio informație nouă pe care ochii încercau s-o transmită în acel moment.
Afară, am încercat cu aceiași ochi, să văd lumea diferit, dar nimic n-a mai fost la fel. La Sphinx mi s-a părut că asistam la o emisiune în care scopul participanților era să se maimuțărească în fața unei camere. Am încercat să stau singură câteva clipe într-un colț, dar era practic imposibil fără să te lovești de vreun telefon. Și nu mă puteam uita nici la Sphinx pentru că într-un fel îmi era rușine că și eu sunt ca acei oameni. Știu, alt semn de snobism, doar că nu îmi puteam lua gândul de la trecut. De fapt starea mea de nervozitate nu era de la maimuțăreala din jur, ci din realizarea că nu știu o grămadă de lucruri și că parcă peisajul din fața mea stătea mărturie pentru asta.
*
M-am urcat pentru a nu știu câta oară în vacanța aceea în autocar în cea mai proastă stare și singurul gând care îmi trecea prin minte era: „Ce ar mai fi mers acum un șezlong și o cuba libre”.
*
Ultima zi pe care am petrecut-o în autocar a fost vizitarea orașului. Devenise deja o obișnuință să văd autocarul în fața hotelului, ghidul care intră în lobby să ne adune chitanțele, privirile românilor, numărătoarea dinaintea plecării și ordinea de zi. Dar am trăit și ceva unic în povestea asta plictisitoare cu autocarul înainte de a se termina vacanța în Egipt. Am intrat pentru prima într-o moschee într-o țară arabă și, pentru femei, treaba asta devenise interesantă, pentru că trebuia să trecem printr-o zonă unde să aruncăm pe noi niște robe extrem de colorate și de lungi care să ne acopere din cap până în picioare. Bineînțeles că efortul ăsta n-a trecut fără niște chicote din partea doamnelor mai în vârstă care au avut ceva dificultăți în a se acoperi. Și ai crede că toată tevatura asta e pentru a trăi o experiență înălțătoare în moschee. De fapt, tot ceremonialul ăsta de îmbrăcat-descălțat e pentru a face o poză pe repede-înainte și a o tuli după cinci minute. Sigur că iar ne-am îmbulzit ca să ajungem la încălțăminte și să nu ne pierdem de grup. Femeile iar au mers la garderobă și în autocar iar am stat să așteptăm întârziații.
Ultima parte din vizitarea orașului includea mersul la bazar, iar asta a scos ce a fost mai rău din mine. Nu puteam concepe că ultimele ore de relaxare în acest oraș o să mi le petrec la shopping. Așa că m-am pierdut din nou de grup. I-am spus ghidului că merg să mă plimb. Pe strada unde parcasem autocarul se vedeau și alte câteva magazine și i-am zis că merg să văd ce mai vând și pe acolo. De fapt, eu eram atentă doar la cum apunea soarele și cât îmi doream să mă plimb și mai mult pe străzile acestui cartier unde ajunsesem și care avea o deschidere frumoasă. Ca o faleză pe lângă mare. Categoric experiența vizitării orașului mă afectase atât de tare că ajunsesem să-mi fac filmele mele în cap.
Cea mai importantă lecție pe care orice turist care ajunge într-o țară arabă o are e că nu ai cum să mergi singur pe stradă doar tu cu gândurile tale. Va exista întotdeauna cineva care să te întrebe de mamă, de tată, de unde vii și ce-i cu tine pe Pământ, ceea ce sigur că nu ar fi neapărat ceva rău dacă în spatele acestor întrebări nu ar sta o profilare la secundă pe care o fac arabii ca să-ți vândă ceva. Așa s-a întâmplat cu primul tip care a intrat în vorbă cu mine și voia să știe de unde sunt. Era obișnuit să vadă români, nu ca cel din Hurghada, din urmă cu câteva seri, care mi-a dat un verdict greșit și a zis că sunt din Serbia. Culmea e că am acceptat relativ rapid să-i răspund la salut. El m-a invitat în magazinul lui și a închis ușa.
În filmele mele, am crezut că tipul avea să dezvăluie că e un shaman și că urmează unul dintre ritualurile sale prin care să mă farmece să îi cumpăr tot din magazin și să rămân datoare pe viață într-o fatidică zi în care m-am desprins de un grup de români în Hurghada doar pentru că voiam să plimb. Dar nu, abia acest om era la job! Mi-a prezentat toate statuetele pe care se pusese praful, toate ceaiurile din care cred că am și cumpărat ceva doar ca să mă asigur că avea să deschidă ușa la un moment dat, toate vechiturile de obiecte pe care le mai avea: de la jucării pentru copii, la prosoape de baie. Omul le avea pe toate și eu nu doream să cumpăr nimic. Nu știu de ce, dar l-am ascultat fascinată, pentru că printre tentativele de a vinde ceva, îmi povestea tot soiul de lucruri pe care acum nu le mai știu, dar mă fermecau din simplu fapt că trăiam o experiență mai interesantă decât concetățenii mei care nu știau ce acareturi să mai bage în bagajul de cală. Ce m-a frapat în schimb a fost că la finalul discursului său aparent elitist și trebuie să îi ofer credit pentru cum vorbea engleza, l-am văzut vădit supărat. Era primul arab din viața mea pe care îl rănisem profund și cu toate că sunt o fire empatică, șocul pe care îl trăiam văzând cum și-a schimbat brusc atitudinea m-a determinat să încerc să ies cât mai repede din magazinul lui, atât cât mai aveam timp s-o fac.
L-am abandonat cu sentimentul că noi doi am fi avut o aventură și mi-am continuat drumul pe faleză. După câțiva metri, mi-am făcut curaj și am intrat într-un alt magazin care părea un templu dedicat fumătorilor de narghilea. Aici am asistat la poate cea mai interesantă vânzare a unei narghilele. Negocierea era deja în plină desfășurare când am intrat și am început să ascult discret ce vorbeau cei doi. Discuția mi-a atras atenția cu atât mai mult cu cât cumpărătorul era din grupul nostru, un oltean după verbe, care încerca să scoată un preț exorbitant de mic pentru o narghilea. Deși nu îmi mai aduc aminte ce vorbeau, pe lângă faptul că aruncau niște sume unul către celălalt, știu că la un moment dat olteanul a ieșit din magazin, destul de convins că n-o scoate la capăt cu arabul. Eu continuam să privesc fără eschivă de acum. Înțelegeam ce vorbesc în engleză, dar parcă asistam la o ceartă între iubiți. Arabul pe mine nici nu m-a băgat în seamă și la drept nici nu îmi doream altceva decât să treacă timpul și să ne strige să ne urcăm în autocar. Mă pregăteam să ies când văd că se întoarce românul în magazin. Cei doi se privesc scurt și arabul îi spune prețul dorit. Dau amândoi din cap, semn că se împăcaseră și vânzătorul începe să-i împacheteze narghileaua.
*
În drum spre hotel, mă întrebam din nou, de ce aleg oamenii să-și petreacă vacanța în resort. Eu, spre deosebire de Lockhart, nu descoperisem încă lumea aceea secretă pe care o adăpostea subsolul hotelului unde eram cazată, dar am rămas la ideea că ceva putred tot e în Paradis, în afară de salatele făcute din alte salate. Adică de ce ai veni până în Egipt doar ca să faci plajă? Sigur că nu e doar despre asta. E și o hrănirea a egoului care strigă „pentru că pot”. Dar Egiptul e mult mai mult decât atât și ca turist vezi doar o părticică, aia care ți se permite. Pe de altă parte, sunt conștientă că toți ghizii au grijă de turiștii lor nu prin a-și trage neapărat foloase de la proprietarii de buticuri, ci prin a-i ține departe de o lume neprevăzută. Sau așa îmi place să cred.
Am simțit o imensă tristețe când am plecat. Mi se părea că mai aveam atât de multe lucruri de văzut. Egiptul e o țară superbă și părticica aia pe care mi s-a dat ocazia s-o văd a fost doar începutul. Am mai aruncat o ultimă privire pe geamul autocarului care ne ducea la aeroport și îmi ținteam privirea către mare. „Mulțumesc!”, i-am șoptit.
Citește și: