God Watches Over Idiots | O lectie despre libertate

O lectie despre libertate

Când l-am întâlnit pe William G. Baker la Alcatraz, nu știam altceva despre el decât că a fost unul dintre deținuții celei mai de temut închisori din lume. L-am întâlnit în una dintre cele două librării ale închisorii, în timp ce vorbea cu vizitatorii din acea zi, într-un loc special amenajat, înconjurat de cartea lui care formează o ramă roșie a unei poze d-ale sale, de la 20 și ceva de ani, de când a început să-și servească timpul la Alcatraz.

Probabil că am pierdut vreo jumătate de oră în librărie, în timp ce el stătea acolo, în acel colț frumos decorat, semna cărți, răspundea întrebărilor aproape șușotind și din când în când se ridica să facă poze cu cei care îi cumpăraseră cartea. În ignoranța mea eram pierdută printre sutele de mii de suveniruri pe care voiam să le iau acasă și cel mai mult îmi doream o nenorocită de cană în genul celor pe care o foloseau deținuții prin filme. În cele din urmă m-am apropiat de standul unde se afla cartea lui și m-am hotărât s-o cumpăr după ce realizasem în sfârșit ce ocazie unică se derula în fața ochilor.

Acum sigur că aș vrea să mă întorc în acea zi, cu toate câte știu despre el, și să-i spun ce carte extraordinară a scris și cât mă bucur că am citit-o, pentru că „Alcatraz #1259” nu e un memoriu despre timpul său petrecut în închisoare, așa cum am crezut inițial, ci este o frumoasă lecție despre libertate.

Partea interesantă e că nu pare să aibă o teorie filozofică asupra libertății, ci e mai mult o definiție pur biologică pe care o oferă într-o dispută intrinsecă cu jurnaliștii de la Reader’s Digest despre cum e de fapt viața în închisoare și în speță la Alcatraz.

„Words like female companionship and love and loneliness come to mind, but that’s something you don’t talk about on Alcatraz Island. So pussy will have to do. I mean this is the story of Alcatraz. How we talked. How we lived. This is it. So if it’s a little too much for you, I’am sorry; in that case the flowery language of the Reader’s Digest version of prison life may be more suitable for you.”

Un scurt context despre timpul său petrecut în închisoare ne-ar ajuta să înțelegem mai bine de ce cartea lui, care la prima vedere pare că se pregătește să îți dezvăluie un secret nemaiîntâlnit despre Alcatraz, nu formează neapărat un scenariu de film. Așa că, dacă totuși veți da peste cartea lui Baker vreodată și aveți suficientă curiozitate s-o citiți, nu vă creați așteptările unui thriller cu Clint Eastwood.

Bill Baker a ajuns la Alcatraz în 1957 într-o perioadă fără evenimente majore. Cinci ani după aceea, aveau să urmeze poate cele mai importante două evenimente din istoria închisorii: marea evadare din ‘62 – chiar cea transformată în film – și evacuarea insulei, respectiv a Alcatrazului la un an după aceea. Baker era un spărgător de mașini, un „bad bad boy” – expresia folosită ca brand personal pentru promovarea cărții -, iar prietenii săi din închisoare erau spărgători de bănci.

Aparent duceau o viață normală după gratii, ceea ce cred că au vrut să ilustreze și cei de la Reader’s Digest în perioada aia. De la dreptul la muncă, la țigări, la mâncarea care era lăudată chiar și de Baker, pentru că spre deosebire de alte închisori, la Alcatraz primeai mâncare doar de la cantină. Nu exista alt chioșc sau butic de unde să îți cumperi de mâncare, așa că să sari peste o masă nu era chiar o opțiune. Scrie că ziua cu paste era preferata lui. De asemenea, aveau seri de cinema, unii pictau, alții cântau și alții făceau sport. Iar in zilele în care se puteau plimba prin curte, admirau San Francisco, de acolo, de pe insulă, ceea ce pentru o secundă cred că îți oferea sentimentul că nu treci prin cel mai rău moment al vieții tale.

Din nou, cu argumente simple cred că reușește să câștige cazul libertății împotriva celor de la Reader’s Digest.

„What about freedom, what about that? What about the loss of freedom, you have no idea what freedom is, you who chain your family dog to a tree in your back yard and take it for granted that he’s still going to wag his tail at the sight of you and lick the hand that throws him a bone. Do you think for one minute that he doesn’t yearn with every breath to be off the chain, to be free? Yet he still jumps and plays in the small place that you you’ve confined him to, so he must be happy.”

Sigur că e greșit să spui despre cineva că e fericit în închisoare. Poți să spui cel mult că e confortabil în condițiile date. Și aici Baker are o comparație bună, îi spune „the comfort of a bell”, în sensul în care la un punct ajungi să te ghidezi după diversele sunete ale instituției de care aparții.

„Once you settled into a routine and surrendered to the comfort of the bells, a bell to eat, a bell to go to eat, a bell to go to sleep, a bell to go to work, a bell for everything – once you surrendered to the comfort the bells, your soul belonged to the warden. I wasn’t smart, maybe, but the zigzagging road to Alcatraz had taught me that much. Actually we wake up to the recorded wake-up call of a bugle, and went to bed to the sound of a bugle playing taps, but I refer to the bells symbolically because institutions normally use bells for everything.”

În „Omul în căutarea sensului vieții”, o carte pe care o voi include în următorul articol despre „Alcatraz #1259” – și asta pentru că nu voi putea să termin discuția despre această carte doar prin acest articol – vorbește în primă parte despre cum era viața în lagăr, Viktor E. Frankl fiind deportat la Auschwitz și Dachau. În istorisirile sale care, așa cum vă puteți imagina, sunt înspăimântătoare, ține să precizeze că indiferent de teroarea pe care o trăiește omul, acesta găsește alinare în aceste mici dezbateri despre politică, fotbal și alte nimicuri ale vieții care nu se uită și care deseori aduc un soi de divertisment în relația cu ceilalți. E vorba de același comportament care are loc atât între prizonierii unei închisori, cât și între colegii de serviciu într-o clădire de birouri.

Poate că la astfel de interacțiuni au fost martori și jurnaliștii de la Reader’s Digest în acel tur al închisorilor despre care au relatat apoi în articolul care l-a influențat pe Bill Baker în a scrie despre ce înseamnă să fii liber. Însă ironia face ca Bill Baker să nu fi cunoscut ce înseamnă să fii liber nici după ce a fost „eliberat” din sistemul închisorii din Alcatraz și nici zeci de ani mai târziu, când a fost „eliberat” din nou dintr-o altă închisoare.

Ceea ce poate că nici Baker, nici jurnaliștii nu știau că e că libertatea, în adevărata ei valoare, se trăiește în termenii responsabilității, așa cum scrie Viktor E. Frankl în cartea mai sus menționată. Pentru protagonistul nostru, această realizare a venit târziu. Aproape de vârsta de 80 de ani când s-a întors la Alcatraz ca să își lanseze cartea. Aici a descoperit o comunitate alcătuită din foști locatari ai Alcatrazului, puținii dintre gardienii care au lucrat la Alcatraz și care mai erau în viață, personalul Alcatraz Cruises care aduce în fiecare zi pe insula, din martie și până în octombrie, circa 5600 de turiști din întreaga lume și rangerii care au acum grijă de ecosistemul insulei de la plecarea indienilor americani în 1971.

Printre aceșta, Bill Baker, acest „bad bad boy”, fost deținut la Alcatraz, își găsește sensul.

„Rejected all my life, at last I was home. And I was loved.”

„Ce înseamnă să fii liber?” e o întrebare care îmi dă și mie multe bătăi de cap. De asta am și vrut să scriu despre subiectul ăsta. Pentru că libertatea azi, pentru mine – nu știu dacă sunt eu vreun caz aparte – are valențele ei. Spre exemplu, acum libertatea înseamnă libertatea creativă, pentru că știu că am de dus o serie de responsabilități la muncă, acasă și în general trăiesc cu acest sentiment că în permanență aș avea o îndatorire de îndeplinit. Când de fapt dorința mea cu adevărat e să îmi petrec toată ziua în fața laptopului și să scriu. Ca în zilele alea pe navetă când îmi vine să scot laptopul și acolo pe scările de la metrou să scriu cel mai bun articol la care am visat vreodată. Dar uneori, libertatea înseamnă și să fug de toate acestea și să îmi las ochii să se cufunde în mare, fără întrebări existențiale, fără să aștept răspusuri luminatoare. Deci ce e libertatea de fapt?

Concluzie

Cred că povestea din „Alcatraz #1259” ne învață că libertatea nu înseamnă să aparții unui sistem, ci ție însuți. Cu cât esti mai prezent și te dăruiești acestei lumi care ar putea sau nu să ceară ceva de la tine – o faptă măreață sau doar o simplă vorbă bună – cu atât îți oferi libertatea să creezi ceea ce vrei să fii. Baker se gândește la asta, într-un mod filozofic, desigur, foarte mulți ani mai târziu, când a început să scrie cartea și să mediteze la cine a ajuns. Dar, așa cum spune o vorbă în popor, niciodată nu e prea târziu să devii ceea ce toată viața ai căutat să fii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *