De la un numar la un nume

Bon Jovi a venit pentru a doua oară într-un concert la București, ocazie cu care am reascultat o parte din piesele mai vechi ale trupei, unele dintre ele lansate când eu nici nu mă născusem. Și cu toate că la finalul anilor ’80 rockul prinsese deja istorie, iar Bon Jovi scoseseră patru albume, aceste legende n-au ajuns decât târziu la mine și mai mult datorită MTV-ului.

Dar articolul ăsta nu e despre Bon Jovi, nici n-aș fi în măsură să scriu despre ei într-un fel sau altul, ci despre o idee mai veche pe care mi-am amintit-o ascultându-le noul album și în special piesa „Walls” care m-a atras prin aceste versuri:

My mama told me
When I was younger
You better speak up
Don’t be a number
My daddy told me
When it was thunder
Go be the lighting
Don’t run for cover

Ideea asta mai veche la care m-am gândit vine tot din America, mai exact din San Francisco, înainte de a mă îmbarca pe vaporașul care urma să mă ducă la celebra închisoare Alcatraz. În timp ce așteptam să urc la bord și, drept să spun, eram mai încântată de plimbarea cu vaporașul decât de vizita în sine, pe una dintre pancartele care acopereau gardul spre poarta de îmbarcare am văzut următorul citat:

You were a number, you weren’t a name; I wasn’t Jim Quillen. Hell, I was Number 586, and nobody wanted that.

După ce am vizitat închisoarea, am cumpărat cartea unui fost deținut al Alcatrazului, William Baker, al cărui număr obținut în închisoare a ajuns să-l însoțească zeci de ani mai târziu chiar pe coperta cărții sale.

La pagina 132 din „Alcatraz 1259”, Baker scrie așa:

Numărul unui deținut e doar un index așa cum zilele de naștere sunt doar niște zile normale.

Din câte am reușit să aflu citind povestea lui Baker, acest număr nu schimba doar zilele din calendar, ci avea repercusiuni asupra întregului set de convingeri ale unui deținut format să creadă în apartenența definitivă la sistem. Numărul care avea să-i încadreze pe deținuți la ordinea penitenciarului și numărul care îți marca identitatea chiar și atunci când le scriai celor dragi.

Am plecat din America cu o întrebare care avea să mă chinuie luni de zile mai târziu și la care am încercat să îi aflu răspunsul prin lectură. Întâmplător sau nu, următoarele cărți pe care aveam să le citesc au completat singure conexiunile din capul meu și mi-au oferit, cel puțin parțial, un răspuns la întrebarea:

Cum ajungi de la un număr la a fi din nou un nume?

Prima dintre cărți a fost „Alcatraz 1259” care spune povestea lui William Baker, un număr în sistemul penitenciarelor din America, unde și-a pierdut câțiva ani buni din tinerețe. Cum a reușit Baker să scape de această stigmatizare și să devină un respectabil membru al comunității care acum are grijă de insula de lângă SF, nu e foarte bine descris în carte. Sigur, integrarea în comunitate a venit firesc datorită lansării cărții dar și a senectuții, fiind unul dintre puținii prizonieri ai Alcatrazului încă în viață. Dar în afară de asta, perioada care a conchis cu desprinderea de sistemul penitenciar și scrierea cărții este cumva în ceață.

Acest gol în poveste pe care l-a lăsat Baker, în mod intenționat sau nu, poate fi însă rezumat printr-o idee pe care Angela Duckworth o menționează în GRIT.

Sunt aproape convinsă că, dacă ai sta o clipă să reflectezi asupra momentelor din viața ta când te-ai comportat în cel mai bun mod posibil – când te-ai ridicat la înălțimea provocărilor întâlnite, găsind forța de a face ceea ce ți s-ar fi putut părea imposibil – îți vei da seama că obiectivele pe care le-ai atins au avut legătură într-un fel sau altul cu beneficiul adus altor oameni.

Și dacă nu știți povestea lui Baker supranumit, mai mult în scop de marketing, un „bad bad boy”, am scris un articol despre el AICI.

Un alt exemplu de poveste care traduce foarte bine răspunsul la întrebarea „Cum ajungi de la un număr la un nume?” este oferit tot în cartea lui W. Baker.

Ben Rayborn a fost practic o legendă în anii ’50-’60. Rayborn a făcut parte din sistemul penitenciar de la vârsta de 21 de ani, cam cât avea și Baker când a venit la Alcatraz. Acuzat de jaf armat, imediat la un an după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial, a ajuns la închisoarea din Kentucky unde a condus un protest prin care cerea condiții mai bune în închisoare. Acțiunea lui a fost clasificată încă și mai dur de autorități care l-au trimis la Alcatraz să se cumințească. Doar că aici a început să studieze dreptul și astfel a obținut o micșorare a pedepsei. Mai mult, și-a ajutat colegii deținuți să facă la fel.

Când a ieșit din închisoare s-a întors totuși la drogul său preferat și a început să spargă bănci. Când l-au prins, l-au transferat de data asta la Tennessee, unde ironia face ca „la facultate” să fie întocmai o școală de drept pentru Rayborn care s-a remarcat în așa fel încât să fie angajat de Federal Defenders of San Diego.

Și dacă povestea lui Rayborn care a lucrat până la sfârșitul vieții pentru FDSDI vi se pare incredibilă, atunci vă recomand să urmăriți „The Fear of 13” pe Netflix. Nick Yarris a fost și el condamnat la vârsta de 21 de ani pentru o crimă pe care n-a comis-o în 1981. Seria evenimentelor prin care a trecut de atunci – de la o idee blestemată care i-a venit după ce a fost arestat pentru că a lovit un polițist – și până la includerea probelor ADN în instanță depășește orice imaginație. Din dialogul cu Joe Rogan am înțeles că, din păcate, chiar dacă a fost achitat de acea sentință care i-a distrus viața, alte obstacole îi tulbură, încă dur, existența.

Și dacă aceste subiecte nu sunt suficiente, să revenim la Jim Quillen care și-a documentat timpul petrecut în închisoare în autobiografia „Alcatraz from Inside: The Hard Years 1942-1952”. Nu i-am citit cartea, dar din cât am putut afla despre cum și-a petrecut viața ca deținut, Jim Quillen a fost unul dintre cei care s-au „cumințit” în Alcatraz aproape de sfârșitul detenției sale. Vocea lui e folosită în turul audio al închisorii care atrage astăzi peste 5000 de turiști în fiecare zi. Mai ales că e unul dintre martorii celei mai mari și brutale tentative de a evada din Alcatraz, cea din 2 mai, 1946.

Cazul lui e cu atât mai interesant cu cât, exact ca Ben Rayborn, și-a folosit furia pe care o avea împotriva brutalității sistemului pentru a investi în el, în educația lui, astfel că odată ieșit din închisoare a renunțat să fie un „bad bad boy” – exact ca Baker – și precum alți colegi de-ai lui din Alcatraz, a dus o altfel de viață, una care parcurge exact drumul de la un număr la un nume.

Am mers mai departe pentru a căuta noi argumente care să îmi răspundă la întrebare. Eram încă și mai curioasă să descopăr ce anume i-a determinat pe acești oameni să-și schimbe viețile. Și o să încep prin exemplul lui Viktor E. Frankl. Detașat în lagărele de la Auschwitz și Dachau, fondatorul celei de-a treia școli vieneze de psihoterapie – Logoterapia, Frankl vorbește în cartea „Omul în căutarea sensului vieții” despre ce însemna să fii un număr într-un lagăr.

Cuiva dinafară îi este foarte greu să priceapă cât de puțin preț se punea în lagăr pe viața omului. Tovarășii de lagăr se împietriseră, dar probabil că deveneau mai conștienți de această desconsiderare a existenței umane când se forma câte un convoi de bolnavi. Trupurile sleite ale bolnavilor erau aruncate în niște furgonete pe două roți, trase de alți deținuți, kilometri la rând, adeseori prin viscol, până la următorul lagăr. Dacă unul dintre bolnavi murea înainte de plecare, era aruncat oriunde – lista cu bolnavi trebuia să fie corectă! Lista era singurul lucru care conta. Omul conta doar pentru că avea un număr în lagăr. Și devenea realmente un număr – mort sau viu – asta nu avea nicio importanță; viața unui număr era cu totul lipsită de importanță.

Dacă pentru cei bolnavi „soarta lor era deja pecetluită”, cei rămași în viață treceau printr-un proces de dezumanizare – termen întâlnit în cartea lui Brené BrownCurajul în sălbăticie” – prin care se goleau de sentimente. Frankl scrie:

Deținuții se descopereau a fi întru totul dependenți de toanele paznicilor – la mila sorții -, și asta-i determina să fie chiar mai subumani decât ar fi justificat-o împrejurările.

Teoria lui Frankl pornește de la ideea că omul și în suferință găsește un sens al vieții, pentru că suferința, precum soarta și moartea, face parte din el și nu o poate dezrădăcina.

Dar nu numai creativitatea și plăcerea au sens. Dacă e ca viața să aibă un rost, atunci trebuie să existe deopotrivă un sens și în suferință.

Brené Brown când explică procesul de dezumanizare scrie că „în timpul Holocaustului, naziștii se refereau la evrei ca Untermenschen – subumani. Îi numeau șobolani și îi înfățișau peste tot, de la pamflete militare la cărți pentru copii, ca pe niște rozătoare purtătoare de boli”. Frankl spune tocmai că „în lupta aspră pentru supraviețuire, (omul) poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal”. Și tocmai modul în care „deținutul” reușește să rămână „curajos, demn, altruist” nu face decât să ofere și mai mult sens vieții sale. Frankl are chiar o sintagmă foarte frumoasă prin a descrie toate acestea. Ii spune „libertate interioară”.

Profesorul traduce lipsa de sens cu pierderea încrederii în viitor, iar în cazul camarazilor săi din lagăr asta însemna refuzul de a trece prin rutina chinuitoare din fiecare zi.

De obicei, lucrul acesta se întâmpla destul de brusc, sub forma unei crize, simptome de altfel cunoscute camarazilor cu experiență. (…) De obicei, începea cu refuzul deținutului de a se mai îmbrăca dimineața, de a se mai spăla sau de a mai ieși pe platou.

Poveștile profesorului Frankl sunt o dovadă că tot ce contează de fapt, din perspectiva sensului vieții, este gândirea pe care o ai tu ca individ asupra vieții tale și cum vrei de fapt ca ea să arate.

Pe Jim Quillen cu siguranță că l-a marcat acea plăcuță cu numărul său, cu care s-a pozat la intrarea în închisoare și despre care avea să scrie și să vorbească mult mai târziu după ieșirea sa din sistem. Ceea ce vrea să spună Frankl și ce dovedește de fapt Quillen prin decizia de a-și schimba viața, precum și ceilalți infractori menționați aici, este că omul – cel care nu e pus în situațiile excepționale de suferință, adică nu vorbim aici de cei asupriți din convingeri religioase, de sex sau rasă – au libertatea să fie vinovați, să își ispășească pedeapsa, dar și libertatea de a se ridica deasupra condiției lor, de a-i ajuta pe ceilalți și de a deveni mai buni.

Prin propriul exemplu, Viktor Frankl mi-a oferit cel mai bun răspuns la întrebarea: „Cum ajungi de la un număr la a fi din nou un nume?”. Totul constă în a vedea dincolo de tine, dincolo de condiția care te-a îngrădit în a deveni în fapt cine voiai să fii. Luați exemplul lui Bill Baker care la aproape 80 de ani a ajuns practic un star al Alcatrazului. Acum un important membru al comunității de acolo, venirea lui la închisoare e anunțată turiștilor care ajung pe insulă și care vor să îl vadă, să stea de vorbă cu acest martor al unei istorii ce a fascinat o lume întreagă.

Sau tipul din „Fear of 13” a cărui poveste întrece orice imaginație. Nimeni cred că nu își poate explica cum de acest om și-a putut păstra optimismul și credința trecând prin ce a trecut toată tinerețea lui. Și mai e profesorul Frankl însuși care și-a antrenat memoria în timp ce trăia un coșmar ca să rețină ceea ce urma să devină un tratat de psihoterapie și să fondeze a treia școală de psihoterapie după psihanaliza lui Sigmund Freud și psihologia individuală a lui Alfred Adler.

După atâtea exemple extraordinare, mai poate fi un număr o piedică în dezvoltarea fără margini a omului? Niciun număr și nicio formă de dezumanizare de fapt nu-i poate lua omului conștiința de sine și dacă Viktor Frankl îi spunea „libertate interioară”, cred că o să forțez puțin această sintagmă și o să îi zic „puterea interioară” a omului de a ajunge cineva.

Cine? Doar cel care și-a propus să ajungă acest Cineva poate ști. Poate fi un anonim, poate fi un star sau poate fi un simplu cetățean. Important e ca acolo, în deplină libertate cu el însuși, acest Cineva știe foarte bine cine este.

Surse:

  • Povestea lui Ben Rayborn
  • Viktor E. Frankl – „Omul în căutarea sensului vieții”
  • Brené Brown –„Curajul în sălbăticie”
  • William Baker –„Alcatraz 1259”
  • Angela Duckworth – „GRIT – Puterea pasiunii și a perseverenței”
  • Netflix – „The Fear of 13”
  • Joe Rogan Podcast în dialog cu Nick Yarris
  • & Wikipedia, thanks again!

Photo: NeONBRAND

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *