Sulina

sulina

Se spune că cel mai bine vezi un oraș dacă te împrietenești cu localnicii și le afli poveștile, le invadezi cele mai bune locuri, iei masa cu ei și, într-un final, ca să pecetluiești noua legătură, cinstești un pahar cu ei. Aseară au fost mai multe pahare, semn că nu doar rudele prietenului nostru ne-au acceptat în comunitate, ci Sulina ne-a primit cu drag la ea acasă. 

Trebuie să recunosc că nu mă entuziasmez când merg în excursii prin țară, și mai ales nu îmi place să vizitez orașe, pentru că am învățat să văd doar defectele orașelor din România. Și am acest obicei de a mă plimba pe străzi și a deconstrui totul în imaginație de parcă eu aș ști cum ar trebui să arate mai bine. Adică îmi proiectez o realitate falsă despre ce ar trebui să fie un oraș unde eu am călcat pentru prima dată. Absurd, nu? 

Credința mea e de fapt că un turist nu o sa înțeleagă niciodată istoria unui loc, oricât de mult ar fi citit despre asta și, chiar dacă din perspectiva lui unele locuri nu arată așa cum poate și-ar dori, el trebuie să înțeleagă că nici nu e nevoie de asta. Poate că se întâmplă chiar să fie mai rău și anume să nu se bucure de existența lui și a respectivilor localnici care au ales sau trebuie să trăiască în acel oraș din cauza unei proiecții personale ipocrite și, în fond, absurde. 

Excursia mea în Sulina a venit de la inițiativa unui prieten care a copilărit aici și s-a oferit să ne fie ghid și să ne ajute să ne vindece de această boală a turiștilor care strâmbă din nas de câte ori văd ceva ce nu e conform standardelor realității lor false despre cum ar trebui să arate un oraș. Și am fost de acord să particip la această terapie, mai ales că n-am mai fost în Deltă și pentru că descriera lui asupra orașului suna fix ca una dintre acele fantezii din capul meu despre cum ar trebui să arate un oraș. Cu mult entuziasm, am urcat pe PASAGER, din Tulcea spre Sulina, cu gândul că abia așteptam să mă înșel. 

Nu credeam că o să cresc și că o să ajung la 30 de ani, iar singura mea dorință să fie aceea de a mă relaxa. Adică să fac un efort ca să înlătur anumite gânduri din capul meu. Asta înseamnă relaxarea. Este o deconectare – aproape bruscă – de la peisajul și ritmul cu care ești obișnuit. Și in timp ce lucram la relaxare, pe vaporașul care ne legăna pe Dunăre, îmi ofeream argumente de tipul: sunt în cel mai estic punct în care am fost vreodată în țară și ar trebui să fiu recunoscătoare pentru asta. Repetă de trei ori. Eu, cea din copilărie, cred că aș fi râs enorm la faza asta. Și râd eu acum, dar asta sunt și ăștia suntem. Niște hipsteri veniți în Deltă cu scopul de a respira puțin. 

Și de a mânca pește, desigur. Și aseară am avut prima introducere în felul cum se mănâncă pește la cineva acasă. Peștele fiert pentru ciorbă se pune pe un platou separat și se mănâncă cu pastă de usturoi peste care pui puțină zeamă de la ciorbă ca să diluezi concentrația usturoiului. Abia ca felul doi urmează porția din zeama de la ciorbă care are un gust dulceag și intens de pește. 

Am mulțumit gazdei pentru mâncare bună și pentru poveștile care ne-au făcut să râdem cu poftă și am plecat să facem o ultimă plimbare înainte de somn. Și cum am fost învățați în întâlnirile din clădirile cu sticlă că în fiecare zi trebuie să ajungem la o concluzie, prima zi ne-a arătat că relaxarea nu vine când te gândești la ea, ci când de fapt ai dat-o uitării. 

Ziua 2 – plaja Sulina 

M-am trezit cu greu din amorțeala zilei trecute, dar am încercat să văd dacă îmi pot păstra obiceiurile de acasă. Așa că am început prin a încerca să îmi fac o cafea în holul vilei unde m-am cazat. Camera mea este la parterul vilei unde gazda noastră a pus o canapea și o măsuță cu filtru de cafea, ceea ce pentru mine a părut locul evident unde să mă pot apuca de scris. Asta mi-a oferit puțin din avântul de a mă trezi chiar când a sunat ceasul și m-am apucat de lucru. Inițial am crezut că în camera de alături, care se află tot la parter, nu stă nimeni, pentru că puteam vedea cheia în ușă, așa că am făcut zgomot cu generozitate. 

După ce mi-am dat seama cum funcționează filtrul, ceea ce cumva trebuie să învăț de fiecare dată, am uitat să pun apa pe care o adusesem în recipientul unde se scurge cafeaua în interiorul filtrului. După un timp, când apa nu se transforma în lichidul negru, mi-am dat seama că puteam să topesc plasticul din interiorul filtrului și el tot să nu dea cafea. Mi-a revenit puțin mintea la loc și am vărsat apa unde trebuia, așa că am așteptat, în toată liniștea din hol, să se producă magie. M-am liniștit să văd lichidul negru scurgându-se în cană, dar aparatul scotea un zgomot care în închipuirea mea trezea toată vila. 

Când am văzut că aveam suficient lichid pentru a mă ține trează încă o oră până ca toți vecinii mei chiar să se trezească, m-am așezat confortabil pe canapea, fericită că nu venise nimeni la mine cu o bâtă, și m-am apucat de scris. Cât stăteam eu îngândurată și cu chef de povestit, dintr-o dată aud o voce puternică la tv care prezintă știrile. Și vocea asta chiar răsună în toată vila. Faza asta m-a făcut să mă gândesc la ghidul nostru, prietenul cu care venisem, și la ce priveliște frumoasă către Dunăre trebuie să aibă în acel moment, cu răsăritul care începea să dea căldură, de la geamul apartamentului unde a înnoptat. 

N-aveam să renunț la planul meu de scris, chiar și cu volumul televizorului dat la maximum, așa că am schimbat locația. Totodată realizasem că de fapt în camera de alături, la parter, sigur dormea cineva, ceea ce m-a speriat puțin, pentru că zgomotul produs de mine în acea dimineață nu putea să treacă neobservat. În curte, am dat de frig, dar măcar era liniște și puteam să mă concentrez. Afară n-avea cine să mă deranjeze, ba mai mult cineva chiar se îngrijise de asta. Cât tastam eu de zor, o pisică mă privea încovoiată pe gard, cu corpul aflat jumătate în stradă și jumătate în interiorul curții. 

Pentru a doua zi în Sulina nu aveam un plan despre ce urma să fac. Știam doar că prietenul cu care venisem avea de rezolvat câteva vizite pe la rude, iar eu câteva ore să le petrec în oraș sau la plajă. Am ales cea de-a doua variantă. Plaja e la 20 de minute de mers pe jos plecând de la prima stradă. Străzile în Sulina sunt denumite cu numere. Spre exemplu, vila unde stau eu se află pe strada a 6-a. Dar nu vă imaginați că e o distanță foarte mare între prima stradă și cea pe care mă aflu eu. În maximum 5 minute, dacă nu te grăbești, ajungi de aici până pe faleză, adică strada 1. Diferența sigur e dată de distanța de la Dunăre – străzile fiind paralele cu canalul – și de asfaltul care n-a ajuns până aici.

Așa cum sunt străzile dispuse dar și aspectul acesta de lucru încă neterminat, îmi aduce aminte de strada bunicii mele, unde tot așa veniseră cu asfalt până pe strada perpendiculară cu cea unde stătea bunică-mea și pe care neoficial o denumisem strada a 3-a. Doar că în cazul localității unde a trăiat bunica – mama lui tata – străzile erau dispuse paralel cu strada Principală, cea mai de sus în sat și prima asfaltată e cea care duce spre Primărie, Poliție și Dispensar. 

În Sulina, drumul spre plajă trece pe lângă câteva puncte de interes. Cu plecare de unde opresc ambarcațiunile, vezi mai întâi fostul Far din oraș, care acum e închis pentru restaurări, locul unde se țin taberele în Sulina și cimitirul vechi pe care n-am reușit încă să-l vizitez. La plajă poți ajunge și cu barca și cu taxiul pentru cine nu preferă mersul pe jos prin soare până acolo. Și în oraș, pe malul canalului, dar și oriunde există puțină apă scurgându-se, vezi pe cineva care pescuiește, ceea ce îmi reamintește că mi-am uitat undița la birou. Da, în birou avem niște undițe de când am făcut o ieșire cu colegii și mi-am căpătat prestigiul la pescuit. Aici s-a născut legenda că aș sti să pescuiesc și că dacă aș face asta în Deltă, ceilalți pescari n-ar mai avea nicio șansă la vreo captură impresionantă. 

Plaja are cel mai fin nisip pe care îl poți găsi pe litoralul nostru. Marea e un amestesc de apă din baltă cu Marea Neagră și da, are un miros de pește la început, iar când avansezi în larg dai de mângâierea meduzelor care sunt cu milioanele în apă. Sunt două – trei praguri de mal, ceea ce înseamnă că poți înainta în mare până la o adâncime de 1,60 m, apoi urmează din nou o apă foarte mică, de până-n într-un metru. Același nisip fin se află și în apă și îți mângăie tălpile dimpreună cu meduzele care sunt peste tot. Culoarea pe care o are aici marea este aparte tocmai datorită confluenței de apă dulce cu apă sărată. 

În acest loc, natura nu stă deageaba. Pescărușii oferă un spectacol interesant când se așază în formație la mal și stau un timp legănați de apă ca să prindă peștii veniți din Dunăre și atrași de curenții din mare. Și îți dai seama când vine masa, pentru că se bagă toți cu capul în apă în timp ce cozile ies sincron dintre valuri. 

Apusul este un spectacol în sine și cel mai mult îmi place cum colorează apa care sigur că nu e cea cu care s-a obișnuit orice turist venit la Marea Neagră. Am suprins câteva imagini din acea seară pe care urmează să le încarc aici la întoarcerea în București. 

Am avut suficient timp să ne jucăm cu aparatul de fotografiat până la apariția țânțarilor cu care am făcut în sfârșit cunoștință. La lăsarea întunericului au tăbărât la propriu pe noi, însoțindu-ne de-a lungul plajei și până la locul de unde urma să luăm taxiul. Formau un roi pregătit de atac și odată puși pe piele nu ezitau să piște. Eu am scăpat decent, cu doar trei ciupituri care s-au umflat considerabil și cu toate că știu cât de sensibilă poate fi pielea mea în astfel de situații, trebuie să recunosc că guguloaiele formate și de la scărpinăturile mele aveau dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci. Așa că până la sosirea taxiului, noi ofeream un spectacol pentru țânțari, dat fiind că ne tot bâțâiam în cerc, un cerc de trei, mișcându-ne unul în spatele celuilalt ca într-un dans ritualic, alungând țânțarii care cu prosoape, care cu pălării, în timp ce ridicam ba un picior, ba celălalt pentru a fi siguri că nu își găsesc nenorociții un loc de pace.

Taxiul a fost cu adevărat șansa noastră de supraviețuire în fața dihaniilor însetați. În Sulina, după cum vă puteți imagina, sunt extrem de puține mașini, iar majoritatea sunt taxiuri care circulă foarte repede. Practic am ajuns în fața restaurantele de pe strada 1 după ce am clipit o dată. La bere, i-am povestit întâlnirea noastră cu țânțarii vărului prietenului nostru care trăiește în Sulina și pe cât de amuzant mi se părea mie ce s-a întâmplat, el mi-a oferit o privire impasabilă, semn că s-a săturat de turiști ca mine care rămân impresionați de puzderia țânțarilor care, în apărarea mea, sunt niște criminali!

Am încheiat seara cu o saramură de scrumbrie cu mămăligă. Nu vă imaginați ce bun a fost! 

Ziua 3 – excursie cu barca la Lacul Roșu

Pe faleză sunt dispuse aproape una lângă alta pancarte care îți oferă excursii în Deltă. Inițial, nu voiam să mergem într-una dintre aceste excursii, pentru că așteptam să avem o primă plimbare în Deltă cu vărul prietenului nostru. Însă circumstanțele din ziua respectivă au făcut să facem cunoștință cu un cuplu care veniseră în Sulina pentru două zile și care voiau să se plimbe în acea dimineață pe canal tocmai ca să bifeze un astfel de traseu în Deltă. Excursiile până la Letea încep de la ora 9 dimineața și e bine să te programezi cu o zi înainte. E cel mai lung traseu și presupune și o excursie cu mașina prin pădure sau cel puțin așa prezentau ofertele cu excursii care se găsesc pe strada 1.

Am plecat pe la 11 dimineața pe Dunăre, spre Lacul Roșu – un traseu ușor, care se face în 2-3 ore. După cum vă puteți imagina, tot ce vezi pe canal e stufăriș, câteva păsări care poate nu se sperie de zgomotul motorului, cum ar fi cormoranii și lebedele, și alte specii de păsări foarte foarte mici, câteva rațe și pescăruși. Păsările mari stau la depărtare față de linia unde circulă bărcile și ai nevoie de un binoclu sau obiectiv mare ca să le admiri. În schimb e imposibil să te saturi de văzut nuferi, care sunt aproape pretutindeni pe canal.

Înaintarea spre Lacul Roșu se face prin Roșuleț, iar ultima atracție este Cherhanaua despre care am aflat că e un loc unde se strângeau capturile pescarilor, totodată un loc de înnoptat pentru pescari. Întoarcerea se face tot prin Lacul Roșul și urmează cam același traseu. Personal am urmărit cu atenție marea de stufăriș pe care o ocoleam până când am adormit în glorie, abandonându-mi colegii de drum care intraseră în discuții serioase despre unde e mai bine să trăiești: în România sau în Germania?

La întoarcerea în Sulina i-am mulțumit căpitanului nostru că ne-a oferit posibilitatea să vizităm Dunărea când am avut noi chef și am coborât faleza pentru o binemeritată cafea. Simțeam cum lichidul negru îmi reactivează simțurile și mai ales pofta de vorbă și de mâncare, așa că nu ne-am mai mișcat vreo două ore de la masă, unde am continuat să discutăm despre ce funcționează în Germania versus România, de ce n-a supraviețuit limba dacilor, viețile bunicilor și de ce important să-ți cunoști trecutul, când o să dezgroape arhivele de la Vatican și statuile dacilor din Italia și Grecia, toate astea în timp ce puneam pe pâine câte o delicioasă porție de icre de crap.

Ne-am despărțit de cuplul cu care împărțiserăm barca și frumoasa călătorie pe Dunăre, pentru că ghidul și prietenul nostru ne promisese o plimbare prin cimitir unde se oferise să ne dezvăluie toate cunoștințele sale despre legendele celor care sunt îngropați acolo. Tot ce am reținut de fapt despre cimitirul multietnic e că fiecare confesiune are câte o parcelă în cimitir, ușor distinctibilă după părerea mea, până când am simțit ciupiturile țânțarilor și nicio altă informație n-a mai ajuns la urechile mele de jena și mâncărimile de pe picioare.

În timp ce prietenul nostru începuse să-și intre în rol, pe una dintre potecile cimitirului ne-am întâlnit cu un puști de nouă ani care s-a oferit să ne fie ghid. Ne-a recitat și improvizat câeva povești despre personajele faimoase care sunt îngropate acolo până când povestea lui începea să fie cu adevărat de interes pentru noi. Cum adică un puști de 9 ani știe atât de multe despre acest loc și de unde fascinația lui pentru a le povesti turiștilor despre Sulina? Denis, pentru că așa îl cheamă, ne-a spus că a învățat să fie ghid de la colecționarul din oraș, Gheorghe Comarzan, și fotograful Liviu Simioncencu. Ambii dețin pe paginile lor de Facebook informații interesante despre Sulina și pe care le-am studiat ulterior ca să compensez lipsa de neatenție din timpul vizitei în cimitir.

I-am urat succes puștiului în carieră și am plecat spre mare, unde urma să facem o baie de seară și să cinstim o bere pentru ziua fabuloasă și oamenii noi pe care i-am cunoscut. În timp ce-mi odihneam tălpile pe nisipul moale, mă gândeam că locul ăsta e menit să farmece turiștii, așa cum făceau sirenele din legendele cu marinari.

Cum să nu vrei să revii aici?

Ziua 4 – excursie la Gura Dunării și festin cu pește

Vă scriu deja din apartamentul meu din București despre cum s-a terminat excursia în Deltă, pentru că luni de dimineață m-am trezit foarte devreme ca să prind PASAGERUL spre Tulcea care pleca la 7 fix. Partea bună e că am văzut răsăritul de pe faleză și am avut puțin timp să îl prind în câteva fotografii. Mai mult, voi face un articol separat cu cele câteva imagini interesante surprinse în timpul excursiilor mele în Deltă și asta e o promisiune de care mă voi ocupa în zilele ce urmează.

V-am mai povestit aici că încerc pe cât posibilul ca în vacanțe să mă țin de obiceiurile de acasă și unul dintre acestea e că mă trezesc dimineața devreme ca să scriu, exact cum fac și acuma. Deși nu îmi iese de fiecare dată, în sensul că scriu doar frânturi și nu e în niciun caz o disciplină pe care s-o respect ca acasă, în Sulina m-am întrecut pe mine însămi. Nu știu ce rezervă de voință am avut ca să mă trezesc pentru a ține acest jurnal, dar posibil ca nivelul de entuziasm să fii contribuit în mod semnificativ.

Primul pas în a mă trezi e prezența cafelei fără de care vă recunosc că n-aș fi avut deloc voință. Și știți deja relația pe care am înfiripat-o cu filtrul de cafea de pe holul vilei unde de data asta se hotărâseră să înnopteze și cuplul cu care am făcut prima excursie pe Dunăre. Și, ca să nu-i trezesc, în dimineața celei de-a patra zi, am decis ca mai bine să bag cu totul filtrul în camera mea, să aștept până se face cafeaua și apoi să îl mult la locul lui.

Nu știu cum de nu m-a dus capul ca să fac la fel în toate celelalte zile, dar am luat-o ca pe e un semn că intențiile bune sunt acolo. O altă mișcare inteligentă a fost să las ușa de la hol deschisă pentru a intra zgomot de afară, iar zgomotul tastelor să nu mă streze și să nu răsune cum credeam eu că răsune în liniștea dimineții și ca să nu-mi trezesc proaspeții vecini. M-am poticnit așadar pe canapea și am început să-mi scriu jurnalul fără ca cineva să-mi mai deranjeze gândurile.

În jur de 9 dimineața am plecat spre faleză pentru a ne întâlni cu vărul ghidului nostru care urma să ne conducă într-o plimbare până la vărsarea Dunării în Mare. Practic aveam parte de o plimbare VIP pe o barcă descoperită și noi trebuia doar să ne ținem pălăriile ca să nu le ia vântul. Da, așa ca în filme! Nu m-am simțit niciodată privilegiată, dar pot spune că atunci, pe barcă, m-am simțit realmente super norocoasă pentru ceea ce trăiesc. Știu, vedeam doar super multă apă grupată, barca înfrunta valurile zguduindu-ne bine în bătaia vântului care nu ținea cont de statutul nostru de VIP și motorul făcea mult zgomot.

Dar în condițiile astea mie mi se părea că am parte de cea mai interesantă experiență trăită vreodată! Ne întreceam cu cormoranii care de frică se băgau la fund sau cu rațele care decolau imediat ce ne apropiam tot mai mult de ele, iar marea satisfacție a fost când am văzut un grup de pelicani pe partea cealaltă de dig cum își făceau toaleta de dimineață.

Bărcile mici nu se pot apropia foarte mult de vărsarea Dunării chiar dacă nu e o diferență de nivel mare sau cel puțin nu pare a fi o diferență, în schimb când nu bate tare vântul, așa cum se întâmpla în dimineața când ne-am plimbat noi, bărcile mai mari pot ocoli digul pe mare și să se întoarcă din nou pe canalul Dunării. Una dintre excursiile de pe panourile despre care v-am vorbit la început promit o astfel de incursiune.

Sulina e un braț drept, perfect navigabil și, la vărsare, e interesant de văzut cum pătrund de fapt ambarcațiunile gigant dinspre mare. Majoritatea opresc la Sulina dacă intră pe Dunăre. Tot aici poți vedea cum are loc schimbul de pilot, care se face întotdeauna la vărsare și doar după ce nava a ajuns în mare. Dincolo de digul care marchează laturile brațului, pe partea stângă cum te uiți spre ieșirea Dunării, se află Golful Musura care pare că începe să se închidă și la baza lui e o fâșie de nisip, ca o plajă sălbatică de unde poți admira nu mai mult decât păsările care poposesc aici. Pe digul din dreapta – cum privești marea – se află Farul care semnalizează marginea canalului. Acum este înconjurat de o insulă care cu zeci de ani în urmă nici nu se găsea acolo.

La întoarcerea în Sulina, poți vedea și fostul Far al Dunării care ți se va părea extrem de mic în comparație cu construcția modernă a Farului funcționabil de acum, înconjurat de camere de luat vederi. Vechiul Far a fost scos din uz odată ce au început lucrările la extinderea canalului. Pozele mai vechi de pe Wikipedia arată că înainte se putea vizita, avea chiar o platformă unde puteai acosta cu barca sau pe unde să vii chiar de undeva de pe dig. Acum însă e îngropat în stufăriș, cu toate că prin compararea pozelor – cea de pe Wikipedia cu cea recentă pe care i-am făcut-o – se vede că i-a mai fost dată o vopsea.

Dintre toate, cel mai frumos Far este cel din oraș sau Farul Comisiei Europene a Dunării de la Sulina cum este denumit oficial. E o construcție de la 1870 și care a fost stins în 1968 (merci, Wikipedia!). Regret că n-am avut cum să îl vizitez, pentru că e poate cea mai frumoasă mărturie a vigorii acestui vechi oraș cosmopolit. De asemenea, orașul adăpostește multă istorie pe care n-am reușit s-o absorb suficient, cum ar fi să merg la pas pe străzi și să descopăr clădirile vechi ca Biserica Grecească sau să stau de vorbă cu fotograful orașului care a documentat extrem de bine transformarea Sulinei dintr-un centru multietnic într-un loc unde – fără să sintetizez grotescul turismului doar de dragul acestui articol – turiștii vin doar ca să asculte muziză veche românească la terase și să se plimbe cu barca. Cu siguranță că Sulina e mai mult de atât.

Spuneam la început că cel mai bine descoperi un oraș dacă te împrietenești cu localnicii, ceea ce susțin în continuare ca fiind adevărat pentru că un localnic întotdeauna va avea rolul de a-ți scoate fanteziile din cap despre cum arată acel oraș. Sigur că fanteziile pot continua intr-o formă sau alta prin istorisiri, prin reascultarea legendelor și prin fabricarea de dovezi care să ateste gloria unui oraș stins, așa precum Farul care îi lumina la un moment dat măreția. Întâmplarea face ca să termin cartea lui Michael Pollan de citit – „Dilema omnivorului” – iar autorul să îmi ofere definiția perfectă despre cum descoperi cel mai bine un oraș. El spune așa: „Hrana este un intermediar foarte proprice pentru a ajunge să cunoști un loc”. Nu pot decât să îi confirm spusele și vouă, dragilor, să vă ofer o ultimă imagine cu acest loc minunat, numit Sulina și vă rog aniticipat să mă iertați dacă vă fac într-un fel poftă de aceste preparate pe care urmează să le înșir din meniul pe care l-am avut în ultima zi a acestei excursii cu barca.

Am fost invitați să luăm masa acasă la un căpitan de vas și la soția acestuia care gătește pentru zei. După gustul mâncării sunt absolut sigură de asta. Înainte de aperitive am fost serviți cu o țuică de corcodușe – iar aici e o întreagă discuție despre ce sunt de fapt corcodușele, așa că fiecare e liber să își imagineze cum arată aceste fructe, pentru că la mine e încă neclar. Pe platoul de la aperitiv am fost serviți cu: icre de crap și ceapă, ruladă de pește la cuptor, scrumbrie afumată și roșii. Probabil, gazdele noastre au rămas puțin înmărmurite văzând trei turiști din București mâncând icre adevărate, pentru că fețele noastre exprimau orgasmul culinar pe care simțurile noastre l-au întâlnit cu acele icre de crap și rulada de pește pe care ne-am și certat la un moment dat. Zeama a constat într-o ciorbă/supă de pește: o combinație de somn cu șalău. În timp ce sorbeam din supă încercam să-mi aduc aminte dacă am mai mâncat vreodată felurile astea de pește dar eram prea îmbătată de gustul mâncării ca să mai judec limpede niște acțiuni din trecut. În plus, mă gândeam cum să fac loc peștelui la cuptor pe care ni-l adusese Angela pe masă.

Pe lângă pește care e gătit foarte bine aici, localnicii s-au specializat în a face și o pastă de usturoi pe care n-am întâlnit-o în altă parte prin țară. Un alt aspect care mi s-a părut aparte, ei nu stropesc peștele cu lămâie sau a fost doar o omisiune, dar îmi imaginez că atunci când mănânci des pește e greu să uiți că ai nevoie de puțină zeamă de lămâie. Cred că a fost prima dată când am mâncat pește și i-am simțit gustul adevărat: untos, foarte dulce și extrem de aromat. La desert am mâncat pepene și smochine – dintre cele verzi la piele – culese de mama Angelei care a venit pentru o scurtă vizită.

Ca să fiu sinceră nu mai voiam să plec de acolo. Acultam poveștile căpitanului, cu burta plină, în timp se sorbeam câte puțin din cafea la umbra unui foișor de unde se vedeau ca niște cârlionți strugurii albi ce dădeau să coacă. Aș fi stat așa în parfumul fructelor, la povești, toată ziua. Dar trebuia să ne luăm rămas bun de la mare și de la țânțari, așa că am fugit să facem o ultimă plimbare pe nisipul extrem de fin.

Ziua 5 – răsăritul din PASAGER și Enisala 

Poate mi se pare doar mie, dar e ciudat cum noi, românii, folosim această expresie „a prinde răsăritul”, folosind în mod expres verbul „a prinde” tocmai pentru a arăta ce popor egoist suntem. Nu vă imaginați cât de mult sens a căpătat expresia asta pentru mine, în dimineața celei de-a cincea zi în Sulina când urma să mă îmbarc pe PASAGER și să mă întorc în Tulcea. Și voiam să fac cea mai bună poză și voiam să fiu singura care „prinde Soarele” – în absurdul meu chiar credeam că sunt singura – și voiam să continui să trăiesc doar în clipa aceea. Știam că statutul meu de privilegiată a luat sfârșit de îndată ce PASAGERUL nostru s-a pus în mișcare, așa că nu puteam decât să îndur cât mai bine posibil plecarea asta. Am mai stat câteva minute să mă benoclez la soare până când am cedat din nou mrejelor plimbatului pe apă și am adormit.

Excursia către Enisala a venit la recomandarea prietenului nostru și, în ciuda drumului ocolitor până acasă, a fost o idee bună să ne oprim în acest loc. Cetatea e în foarte mare parte reconstruită. Muzeul adăpostește poze vechi cu situl la începuturile sale, iar turnul nici nu se vedea în întregime. Acum, sigur pentru pozele de pe Instagram – cum voi publica și eu curând – cetatea arată extraordinar! Și nu doar zidurile cetății, căci în interior nu veți găsi nimic (spoiler alert!), ci și împrejurimile care arată de fapt unicitatea locului.

Concluzie

Nu închei aici jurnalul meu despre Sulina pentru că pregătesc o galerie foto pe care urmează s-o public într-un articol separat. De asemenea, nu încerc să vă conving să mergeți în Sulina sau în Deltă, pentru că s-ar putea să fie pe alocuri chinuitor și să vă doriți o vacanță în adevăratul sens al cuvântului, adică un cocktail cu umbreluță, nisip alb și mare azur etc. Pentru mine n-a fost propriu-zis o vacanță. Am glumit când le-am spus tuturor că plec într-o călătorie inițiatică, dar s-ar putea ca să fi fost adevărat. Sigur, nu m-am întors acasă altă persoană și nici nu mi-am schimbat concepția despre viață, dar am descoperit că mi-am păstrat în continuare acel entuziasm de a vizita un loc nou și de a-l savura prin scris, ceea ce pentru mine este un exercițiu ideal și mi-a adus o mare satisfacție.

Și acum pentru că orice călătorie necesită un buget, iată care au fost costurile mele cu această călătorie inițiatică în Deltă.

Costuri

O excursie în Sulina de 4 nopți poate costa cel puțin 200 de euro de persoană. Pe mine m-ar fi dus chiar și mai mult dacă n-aș fi avut alternativa de a mânca la cineva acasă și dacă aș fi ales să merg în mai multe excursii pe Dunăre. Cu siguranță că data viitoare o să vreau să bifez toate zonele din Deltă unde se organizează excursii. Preferabil însă de ajuns undeva în luna mai-iunie când pot fi admirate mai multe păsări și e puțin mai răcoare.  

PASAGER: 46 de lei bilet dus. Există și variante rapide, dar recomandarea mea e să mergeți cu o navă de la Navrom Delta care are o capacitate de 300 de pasageri. E spațioasă și oferă tot confortul unei călătorii de 3 h. 

CAZARE – la vila de pe strada a VI-a am dat 170 de lei pe noapte. Pe faleză, s-ar putea ca o noapte să ajungă în jur de 200 de lei. Personal, m-aș caza pe faleză pentru priveliște, chiar dacă e puțin mai zgomotoasă zona.

MASA RESTAURANT – un fel de mâncare cu pește începe de la 30 de lei, iar berea e 6 lei la draught, la fel și un pahar de vin. Un mic dejun e in jur de 20-30 de lei. În oraș există o patiserie unde se găsesc niște delicioase cornuri cu nucă și vă recomand să le încercați. În rest, ca street-food, găsiți câteva truckuri de unde puteți lua o clătită sau porumb fiert, insă foarte puține și doar pe faleza Dunării. 

Mai există posibilitatea de a mânca la cineva acasă, mai ales că restaurantele seara sunt pline. Și aici vă pot îndruma cei care organizează excursii sau orice localnic, pentru că aproape toți locuitorii orașului se cunosc între ei. 

EXCURSIE Delta – prețurile încep de la 50 de lei în funcție de unde preferați să mergeți. De ținut cont că pentru rezervări, să sunați cu o zi înainte.

PLAJA – 15 lei șezlong, 7 lei berea draught (cu puțin noroc poate găsiți și Holsten)

TAXI – 2,8 lei/km O plimbare de la plajă până în centru costă în jur de 9-10 lei. 

MICROBUZ – există transport în comun din oraș până la plajă, inclusiv în weekend. O călătorie costă 3 lei. 

BILET ENISALA – 8 lei în caz că doriți să faceți un drum ocolitor înapoi spre casă și merită o vizită mai ales că e un loc unic în România. 

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

2 thoughts on “Sulina

  1. Pingback: Foto: Excursia mea in Delta Dunarii | Elena Pelmus

  2. Pingback: 2019 - Personal Review | Elena Pelmus

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *