Ultima oară când am publicat un articol pe acest blog a fost prin luna iulie, iar de atunci nu mai scrisesem din decembrie. Dacă după atâta timp am avut puterea să deschid linkul spre blogul meu, înseamnă că m-am întors acasă. Nu îmi plac justificările, dar dacă e să dăm cărțile pe față anul acesta a fost unul de-a dreptul „peculiar” (mi-a rămas cuvântul ăsta în minte după ce am văzut recent Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children).
Ordinea nu are importanță, dar mi-am schimbat serviciul și m-am măritat. E suficient să le spun doar pe astea ca să vă dați seama cu ce mi-am ocupat mintea în tot acest timp. Și acum când mă gândesc, e păcat că nu am scris, mai ales prin ianuarie după ce m-am întors din vacanța de Revelion, de la Băile Olănești. Ce am văzut acolo e de povestit de cineva cu mai mult talent, dar poate o să fac o încercare cândva.
Motivul pentru care scriu totuși e că după nuntă am fost în Africa. În toți cei aproape 30 de ani ai mei nu m-am gândit vreodată că o să ajung acolo. Și acuma dacă tot am străbătut atâția km parcă e și păcat să nu vin să vă spun câteva impresii. Măcar nu îmi citiți cuvintele, dar să vă uitați puțin peste poze.
Se spune despre mine că sunt zgârcită. În capul meu însă asta se traduce cu „mă sperii puțin când aud de bani mulți”. Și tind să cred că e una dintre bolile copilăriei. Dacă ai crescut cu ai tăi strâmtorați de griji și de nevoi, rămâi cu puține sechele. Bine, între timp, situația s-a mai schimbat și banul are altă valoare. Spre exemplu, pe noi ne-a costat săptămâna de miere în jur de 2600 de euro, în care includem cazarea, transportul, mâncarea, excursii pe insulă, berea, suveniruri, berea și alte pofte.
Să mergem în Zanzibar a venit ca o glumă. Și pe noi, ca pe toată lumea, ne-a speriat Internetul și am crezut că la întoarcere o să aducem cu noi toate bolile de pe insulă. A trecut deja aproape o lună de când ne-am întors și, în afară de câteva kilograme neașteptate, suntem foarte bine.
După mine, partea frumoasă în călătorii e că deseori ești pus în situații neașteptate, în care trebuie să înduri. Sună puțin sadic așa, dar îmi plac momentele astea pentru că scoate cumva ce e mai bun din om, iar în viziunea mea asta înseamnă răbdarea. Răbdarea te eliberează de nervi, te curăță efectiv și ajunge să fie sedativ pentru cei care o practică. Gândiți-vă că trăim în vremurile în care exploatăm orice secundă. Sunt aparate care îngheață secunda, ceea ce în continuare mi se pare incredibil! Acum imaginați-vă cum e să petreci timpi morți. Să nu poți să fii tu cel de acasă care devorează secunda aia. Pentru oameni moderni ca noi asta vine mai mult ca o sentință. Și dacă nu ai răbdare, la un moment dat cedezi și trebuie să te manifești cumva. Iar în unele cazuri, râsul poate fi cea mai bună soluție.
Cred că momentul culminant pentru noi, cei care am plecat spre Zanzibar în ziua de duminică, 1 octombrie, din București a fost chiar când să ajungem la resort, cocoțați cu mașina pe o pantă neasfaltată, în beznă, după ce tocmai venisem dintr-o călătorie cu trei avioane, un taxi și un autobuz, din București, prin Dubai și Abu Dhabi și vreo două ore petrecute cu mașina pe insulă. E lesne de înțeles de ce atunci și doar atunci am crezut că noi o să fim masa cuiva în seara aia.
Sigur că am avut parte de multe scene demne de film. De departe unul dintre cele mai interesante episoade din excursia noastră a avut loc la controlul pașapoartelor în Tanzania. Cred că mai aveau puțin și ne întrebau de părinții noștri, ce fac, unde stau, dacă stau cu noi și unde lucrează. În rest, ne-am împrietenit și i-am asigurat că ne-a plăcut în Zanzibar. De fapt ne-am împrietenit cu toți „my brother from another mother” și „my sister from another mother” de pe insulă, pentru că efectiv te vânează să discuți cu ei. Iar asta e cum ar veni discutabil. Noi suntem cam reci de fel, nu prea ne interesează soarta altuia, dar involutar trebuia să stăm ca la controlul medical, să ni se facă mai întâi un scan al corpului, al gesturilor, al vorbelor, apoi cumpăram ceva și după te lăsau în pace.
Curiozitatea tuturor celor cu care am vorbit despre aventura asta a noastră a fost „cum sunt plajele, cum sunt peisajele”. Poi cum să fie, computerizate! Eu sunt sigură că cineva a creat acolo o lume paralelă, iar noi am călătorit în scopuri experimentale. Înainte de plecare, îmi imaginam că suntem Leonardo DiCaprio în „The Beach”, că vom găsi un paradis guvernat de niște hippies cu principii dictatoriale. Și cam așa e, exceptând a doua parte. În fiecare zi, după-amiaza, marea venea în fața porții, iar dimineața se făcea o plajă imensă, cu piscine turcoaz din loc în loc în care puteai să lenevești toată ziua.
În cinci dintre cele șapte zile, am colidat pe noi plaje iar grupul a decis în unanimitate că Paje este plaja noastră preferată. Cu un nisip ca făina și o apă de o culoare ce te hipnotizează. Bine, nu că în restul insulei nu era la fel, dar a ieșit pe primul loc doar pentru că era cea mai curată și mai fierbinte apă dintre toate.
Mie mi-a plăcut foarte mult Stone Town, capitala insulei, pentru că e un melanj de influențe occidentale și orientale care împreună îi oferă un aer aparte. Să vedeți cum e să vii cu barca spre capitală când luna plină se așază strategic deasupra clădirilor, în timp ce musulmanii sunt chemați la rugăciune. Și ăsta ar fi doar unul dintre tablouri. Cu luna și soarele lângă tine ce ai putea să ceri mai mult?
Zanzibar e o experiență senzorială. Atingerea blândă a nisipului, sunetul vântului prin frunzele de palmier, lumina lunii care se reflectă în mare și mirosul fructelor de mare. Toate astea rămân cu tine toată viața. Nu ai cum să uiți un loc ca ăsta. Sunt genul de om care se mulțumește cu puțin, dar aici chiar și dacă ai nimic, natura reușește să te mulțumească înzecit.
Depinde cum privești, până la urmă. Pentru că lângă tine sunt și copilașii care nu au ce mânca, dar și tineri leneși care stau toată ziua tolăniți. De asta e bine să mergi și să călătorești, că îți mai deschide mintea, măcar prin comparație. Și îți dă de gândit până la urmă. Nu-i așa că noi avem șansa de a face mai multe? Răspunsul e simplu, doar execuția e mai grea. Un prieten din grupul nostru spunea că mai depinde și de istorie. Repercursiunile sunt în noi, sunt la vedere. Oamenii încă sunt torturați din cauza credinței că… Dar ai ce să le faci, poți tu omul modern să le spui ceva? Nu ai ce. Înlemnești în fața cutumelor și, când ajungi în partea bună a vieții tale, când nu trebuie să înfrunți nicio cruzime, a ta sau a lumii, te rogi cu disperare la wifi.
Paradisul e ca un medicament. Te face bine o perioadă, după care încep să apară iar problemele existențiale. Mintea stă ea ocupată cât e la serviciu, apoi în timpul liber vede toate defectele din viața noastră: tricoul ăsta s-a stricat, fusta asta nu îmi mai stă cum trebuie, nu mi-a făcut nimeni de mâncare, plouă afară și tot așa. Important e cât vrei să rămână paradisul cu tine și cu siguranță că poți să întâlnești părticele din el și în viața de zi cu zi dacă știi cum să îți trăiești viața.
Nu mă pricep foarte bine să dau detalii logistice, dar dacă are cineva vreo curiozitate cum am ajuns pe insulă, de ce am cheltuit doar banii ăia sau cum de am zburat cu trei avioane, răspund cu drag în comentarii.
E lesne de înțeles că recomand tuturor să meargă în Zanzibar și să trăiască experiența asta așa cum și-o doresc.
Cât despre mine, urmează cu siguranță noi regiuni de exploatat. Poate Maroc, Peru, Vietnam…
Dacă nu știi exact unde e Zanzibar pe hartă, dă doar un google după imaginea asta:
Pingback: 29 și ce am învățat până acum |