29 și ce am învățat până acum

29 și ce am învățat până acum

Nu am luat niciodată în considerare 9 octombrie 1989 ca o zi sfântă. Nu sunt o fană a aniversărilor, așa că de regulă încerc să fac uitată ziua mea de naștere atât pentru alții, cât mai ales pentru mine. Nu constituie asta un soi de test sau obiectivul vieții mele, ci am o filozofie după care mă ghidez de ani buni și anume că nimănui nu-i pasă cu adevărat despre tine. Cu cât conștientizez asta mai bine, cu atât mă simt mai fericită.

Așa că de ce am ales să scriu despre faptul că am împlinit 29 și de ce contează tocmai acum?

Pentru alții, categoric nu e mare lucru și nici nu ar trebui. Bine, poate că ai mei se gândesc astăzi cu adevărat la mine, dat fiind că sunt singurul lor copil. Și când zic ai mei, mă refer mai mult la mama, căci tata s-ar putea să aibă altele pe cap și să fi uitat deja de acest copil al lui. Este binecunoscută în familie falsa lui aroganță și, oricum, noi îl iubim pentru alte calități excepționale.

În schimb, pentru mine, a devenit important orice aspect care mă privește. Inclusiv ziua de 9 octombrie pe care până acum chiar nu o așteptam. De azi încolo însă vreau ca orice aniversare să fie una… legendară! Și probabil că asta implică mai mult efort față de un simplu gând, dar promit solemn să lupt pentru soldatul din mine.

O schimbare care, desigur, nu a venit peste noapte, ci a fost îndelung dezbătută în tranziția aceasta spre 29. Am realizat, în a doua parte a acestui an, că nu câștig nimic în a mulțumi pe toată lumea și că a-mi ignora propriile nevoi în defavoarea altora nu înseamnă că le fac neapărat un bine, iar mie cu atât mai puțin. În mintea mea era tot timpul acest gând că dacă mă străduiesc suficient de mult ca să îi fac pe alții fericiți, pe cale de consecință îmi va veni și mie rândul.

S-a dovedit că nu există sentiment mai eliberator și mai frumos ca acela de a te gândi doar la propria persoană și că asta poate rezulta în a avea chiar o relație armonioasă cu cei din jurul tău.

Recunosc faptul că nu aș fi avut curajul să spun toate aceste lucruri dacă nu l-aș fi descoperit pe Ryan Holiday și articolele lui superbe. El m-a inspirat să scriu despre ziua asta, mai ales pentru că îmi doresc nu doar să scriu la fel de frumos ca el, ci și să ajung la nivelul lui de disciplină. Așadar, de la el am împrumutat inițiativa de a mă uita la anul care a trecut și să analizez dacă mi-a adus ceva, dacă a însemnat ceva. Știu, poate că unii dintre voi vă întrebați: „Dar chiar fiecare an ar trebui să însemne ceva?”. Personal, mă hrănesc din reușite mici și categoric e important să mai faci din când în când inventarul.

Apropos de asta, la început de 2018 mi-am pus câteva rezoluții și le-am expus pe pagina mea de Facebook. Cum e aia? „Semnele au fost dintotdeauna acolo” [sector 7], așa că aceste obiective – cu toate că nu par deloc a fi formulate de un om de marketing – au fost implantate pe o pagină de Facebook pentru a avea – evident – cu ce să mă laud acum.

La primul punct scrie „să citesc mai multe cărți”. Sinceră să fiu, în comparație cu 2017, nu voi ajunge prea departe, dar o să trec cu siguranță pragul celor 14. Știu că sunt al naibii de puține. Planul meu era să citesc vreo 25 în 2018, doar că nu am ținut cont de faptul că eu citesc exclusiv în metrou, în drum spre serviciu și de la serviciu acasă. Plus că nu am luat în considerare vacanțele care mi-ar putea reduce timpul de citit. V-am zis că obiectivele astea nu par a fi făcute de un om de marketing…

Al doilea punct e „să călătoresc mai mult”. Aici conduc detașat față de 2018. Și când scriu „detașat” sunt undeva în timp, pe finalul anului 2018, pentru că majoritatea călătoriilor au fost planificate să aibă loc în cele mai dure condiții. Din acest punct de vedere nu mi se pare că am progresat din 2017, dat fiind că una e să împlinești 28 de ani în Zanzibar și alta e să faci 29 de ani într-un apartament închiriat în București.

Prima călătorie din 2018 a fost în Italia și am scris despre asta într-un blog post care se cheamă Tropea, plaje rezervate pentru zei. În caz că aveți ceva timp pentru o lectură mai lungă.

Al treilea punct și cel mai important pentru mine este „să fac mai mult sport”. Și aici mă bucur să descopăr că nu trece o zi fără să nu mă gândesc să alerg. Cu toate că nu mă antrenez de mult timp, fiecare eșec, acolo, singură, în parc, în întuneric, mă face un om mai fericit. Îmi place când dau greș pentru că sunt curioasă cât sunt în stare să-i #rezist eșecului. Sigur, mai e și partea amuzantă care mă determină să alerg, pentru că în tot acest efort supraomenesc, care de regulă are loc în parcul IOR, execut uneori, surprinzător chiar și pentru mine, un stil de alergat ce l-ar face mândru pe Ed din „Ed Edd n Eddy”.

Așadar, inspirația nu a venit dintr-un citat și nici după o discuție cu un prieten vechi. Diferența între a avea aspirații și a le împlini e – ce să vezi – chiar să faci ceva. Știți că mulți dintre noi suntem cufundați în a ne face planuri peste planuri, dar uităm să mai executăm. 29 îl văd ca un al absolvirii din acest punct de vedere. Cam e timpul să acționez și odată ce am plănuit ceva, să încep să construiesc în acea direcție.

Marea ideologie a vârstei de 29 de ani? Vom vedea. Până atunci, să fie LEGENDAR!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *