Odată cu deschiderea de a călători cât mai mult în fiecare an, le spuneam tuturor celor cu care discutam despre acest subiect că orice călătorie e importantă pentru că te învață ceva. Și tot pe măsură ce trec anii realizez că am debitat mai mult decât îmi permitea vârsta. Recitind însă articolul despre Budapesta și pregătindu-mă să scriu această poveste din Tropea, am ajuns la concluzia că de fapt nu prea înveți mare lucru despre ce vizitezi, ci câte puțin despre tine.
Fapt dovedit e că ne-am promis la finalul ultimei excursii prin Europa, adică cea din Budapesta, să nu mai plecăm la drum fără să ne facem temele și aici includem: obiectivele turistice, lista cu localurile în care să luăm cina și informații despre mijloacele de transport. Din dorința de a fi totul perfect de data asta, ne-au scăpat din nou unele aspecte, cum ar fi lista aia importantă cu restaurantele și alte detalii despre transport care ne-ar fi adus probabil câteva beri în plus pe drum.
În avion
Cu temele pe jumătate făcute, am luat loc în avion cu inima pe jumătate împăcată. Mai ales că am preferat să facem cumpărături inutile în timpul liber, în loc să pregătim lista aia blestemată cu localurile. Deja îmi imaginam expresiile noastre înfometate prin Tropea, urlând unul la celălalt de foame, în plină stradă. Între timp însă am decolat, iar ce avea să vină se numea deja istorie.
Un lucru fascinant când se pregătește să decoleze avionul, nu știu dacă și voi ați observat asta, dar mereu e cineva care trebuie să dea un ultim telefon chiar atunci când se dezlipesc roțile de pe pistă și avionul începe să se încline. Fix în acel moment, cineva e cu telefonul la ureche și spune: „Hai că trebuie să închid că decolăm. Hai, pa! Te sun când ajung acolo.” – în timp ce cu mâna cealaltă își face cruce de mai multe ori și îngână „Doamne ajută!”.
Noi, românii, oricum suntem deosebiți. Ne place să îi aplaudăm pe cei al căror job e să ne aducă în siguranță la sol. La fiecare aterizare am auzit aplauzele și de fiecare dată am vrut să mă ridic de pe scaun și să îi aplaud la rându-mi pe românii care tocmai ce au terminat de aplaudat: „Bravo, așa se face!”. Omul ăsta ne-a salvat viețile!”.
Noi avem și frecușul în sânge. Mereu avem un bagaj mai mic care trebuie pus într-un bagaj mai mare. Apoi când ne dăm seama că avem nevoie de ceva din bagajul mai mic, trebuie să desfacem bagajul mai mare ca să ajungem la ce ne trebuia din bagajul mai mic. Lucruri importante precum portofelul, pentru că ești într-un Wizz Air și nu ai cum să știi că o să îți fie foame în cele trei ore de zbor. Și nici măcar nu știi dacă te poți abține să nu mănânci câteva ore, pentru că tu ești în aer și te apucă foamea oriunde.
Eu le dau dreptate oamenilor, pentru că în România nu ai cum să mori de foame oriunde ai fi. Ați văzut că până și pe Transalpina, un loc unde te duci tocmai intrigat de ideea că poate o să mori de foame, nici acolo nu poți să-ți îndeplinești dorința că se găsește o gheretă care să îți dea o bucată de mămăligă cu slană. Apoi, ai mers vreodată în vreun parc din București cu speranța că o să mori de foame? Te îmbie mirosul de grătar de la scară. Până și în Piața Amzei, adică în buricul Bucureștiului se află un grătar și cineva e acolo să îți vândă mici la micul dejun.
Propunerea mea ar fi să punem un Grătar și în Piața Universității, stația de autobuz „Piața 21 Decembrie 1989” să se cheme „la un mic”, iar dacă ne permitem să mergem mai departe cu imaginația, micul să fie simbolul acestei țări, pus mare pe steag. Pentru turiștii străini deja văd revistele din avion care să promoveze târguri de mici din toată țara, povești ale unor oameni simpli care fac grătar în curte de zeci de ani, ale unor bătrâni ascunși de lume care încă păstrează tradițiile și își mai aduc cu drag aminte cum se făceau micii pe vremea lor.
Meniu de mici în avion: „a little taste of Romanian’s finest”. Iar mai jos, pentru că meniul se derulează ca o poveste medievală – „alongside a shot of palinka – Gods beverage, as they called it in Romania”. Iar paharul de shot să fie de la Bran, cu fața lui Vlad Țepeș pe el. La aperitiv ar trebui să se regăsească în meniu, desigur, „Cheese with polenta”. Deja mi-l imaginez pe nenea din spatele meu în timpul zborului spre România spunându-i stewardesei: „Dați-mi și mie domnișoară o porție de brânză cu mămăligă. Că până ajung eu acas’… Cât face?”.
Oricum, nimic din toate acestea nu ar putea să îl satisfacă pe român. Va găsi mereu o nevoie pe care să și-o satisfacă chiar atunci și chiar oriunde.
Dacă vă întrebați ce am făcut eu în tot acest timp în avion, am vizionat pe Netflix showul lui Bill Burr: „You people are all the same”.
Cazarea
Aceasta este a doua călătorie asumată în familie, în sensul în care dacă ceva merge prost, ne-am promis să nu mai dăm vina unul pe celălalt. De regulă excursiile fac parte din bagajul meu de idei stupide, dar muncim împreună (eu și soțul) să le ducem la îndeplinire. Tropea a fost dorința mea și în esență m-am interesat de aproape tot, cu excepția cazării. Ne-am pus însă de acord ca în cele patru zile pline în care o să stăm în Tropea să avem: mic dejun și priveliște către mare.
Cred că vă imaginați deja că ceva a mers prost în tot acest film romantic al nostru. Cu ce să încep?
B&B-ul în care ne-am cazat nu avea propriu-zis o recepție și niciun afiș care să îți iasă-n ochi la intrare. Știam că suntem pe strada corectă, însă am tot parcurs-o în zigzaguri, lăsând sunetele trolerelor în urma noastră, până când când o voce feminină, Valeria, ne-a răspuns la telefon.
Când ne-am găsit în cele din urmă, după o altă serie de zigzag-uri cu sunetul trolerelor târșâite pe fundal, a urmat o avalanșă de întrebări în engleză din partea noastră, la care ea a încercat să răspundă jumătate în italiană, jumătate în engleză și prin semne, concluzionând cu un zâmbet larg că „evereteng iz oookey!”. Camera, situată la al doilea etaj, avea tot ce ți-ai fi putut dori: baie mare, bucătărie, două balcoane, vedere la mare, pat mare, prize funcționale, LCD, aer condiționat. Absolut tot, în afară de apă. Mai bine zis, doar dimineața aveai apă când nu funcționa taverna de la parterul clădirii în care eram noi cazați.
Învățătura noastră de aici a fost că data viitoare ar fi mai bine să ne căutam cazare puțin mai departe de partea istorică a orașului, la un alt B&B care să nu aibă prin împrejur restaurante. În plimbările noastre prin oraș, chiar am descoperit destule B&B-uri cochete la care am fi putut sta. Si cu toate că am fi mers mai mult până la gară sau la plajă, erau o variantă mult mai bună față de cazarea noastră.
Distanța până la gară a fost un factor important în alegerea cazării, pentru că ne propusesem să mergem cu trenul spre alte stațiuni în căutarea plajelor sălbatice, lăudate în această regiune a Italiei, Calabria.
Tropea
Posibil să fie cea mai frumoasă așezare cu ieșire la marea Tireniană din această parte a țării. Conform legendei, Hercule, după ce a debarcat în Tropea, de plictiseală, s-a jucat cu lego. Doar că lego-ul lui nu era făcut din plastic, ci din pietre și, pentru că avea suficientă imaginație și timp în ziua aceea, a creat blocuri și case care să răsară fix dintr-o stâncă.
Am ales să mergem în Tropea pentru că părea a fi o opțiune ieftină pentru a îmbina tururi istorice cu statul la plajă și pentru că, spre deosebire de Riviera italiană (Rimini), aici aveam mai multe șanse să facem baie în mare fără să plătim pentru asta și să fim aproape de cazare în același timp. Se mai spune despre acest orășel că are una dintre cele mai frumoase plaje din Europa. Din acest punct de vedere, stațiunea nu dezamăgește, dar nici nu ar trebui să fie un obiectiv principal pentru cei care caută nisip fin și o mare ca-n Mamaia.
Primul obiect pe care trebuie să îl pui în bagaj dacă te hotărăști să vii aici e masca de snorkeling sau o pereche bună de ochelari de înot, cum am avut noi, mai ales că lumea subacvatică e chiar mai interesantă ca peisajele extraordinare de la înălțimea „pieselor de lego”.
Prima seară petrecută în stațiune a fost o experiență de-a dreptul spirituală și trebuie să aveți puțină răbdare în continuare.
Chiar atunci când se pregătea soarele să apună în mare, am reușit să ajungem pe plajă cu tot echipamentul după noi, adică șlapii și un Heineken. Am ales să urmărim spectacolul oferit de soare din cel mai bun loc, plaja îngustă, din pietre mărunte, de la baza stâncii pe care se află construit sanctuarul Santa Maria dell’Isola, monumentul ce apare în toate căutările pe Google după „Tropea”. Apa domoală ne-a permis să stăm în seara aceea acolo, la adăpostul stâncii, cu peștii care abia ne așteptau lângă mal, bucuroși de vizită.
Prima baie în mare pe anul acesta, dar și prima baie în marea Tireniană ne-a adus aminte de lista aia blestemată cu localurile, dar ne-a și calmat impulsul de a porni o ceartă pe tema asta. Cum cineva abia aștepta să mănânce pizza, am găsit pe net restaurantul care avea să ne fie gazdă în fiecare dintre serile noastre în Tropea.
Zece mii de scări mai târziu am ajuns la Vecchio Forno.
Probabil că pe aici venea Hercule să bea un vin și să mănânce o pizza ieftin, de unde și denumirea de „vecchio”. In realitate însă Vecchio Forno nu pare un local rezervat pentru zei, ci mai degrabă o cârciumă înființată pe la 1800 care ocupă în prezent jumătate din străduța care continuă labirintul acestui centru istoric al orașului.
Important e că localul ne-a făcut să ne simțim ca niște zei, dat fiind că am oprit cu puterea minții toate clădirile acelea înalte, ridicate de Hercule, să nu cadă pe noi în fiecare dintre serile în care am cinat acolo.
Vecchio Forno chiar și-a pus amprenta asupra noastră și nu doar pentru că mâncarea era destul de bună, ci pentru că atmosfera era de fiecare dată alta. De la turiștii care treceau prin zonă în încercarea de a vâna o masă liberă, la mesenii care mai de care mai gălăgioși și până la personal, zgomotoși și destul de preocupați și ei în lumea lor. Cred că asta e starea de fapt a italienilor. Ați observat că pare că îi frământă mereu ceva? Chiar și când își beau cafeaua. Au atitudinea omului care în sinea lui încearcă să găsească o soluție ingenioasă la o problemă de natură gravă. Poate că de aia și vorbesc așa apăsat. Ca să demonstreze cât de mult îi macină situațiile prin care trec. Nu știu. E o idee. Important e că sunt oameni primitori.
Înainte de a porni această călătorie care a venit destul de târziu în an și mai mult din dorința de a pune pauză aceluiași peisaj din fiecare zi, m-am ales cu o obsesie despre fericire și în special m-am gândit la așa-zisa fericire (poate chiar împlinire) pe care sperăm să ne-o aducă fuga aceasta prin lume. Printre toate articolele citite pe aceeași temă, eram în metrou când am dat drumul unei conversații dintre Shane Parrish și Naval Ravikant – CEO & Founder AngelList. Acesta din urmă a propus o definiție a fericirii cu care am rezonat imediat. Ironia face ca eu să fiu în Tropea și să realizez exact la ce s-a referit Naval.
O să transcriu conceptul așa cum l-a menționat el în podcast pentru că sună foarte bine. E această noțiune de „internal silence” care te-ar putea ajuta să atingi fericirea. Discuția e, desigur, complexă și nu aș vrea să intru momentan în mai multe detalii, dar ceea ce a vrut el să spună prin asta e că atingi fericirea atunci când mintea ta se golește de acele nevoi cu care tindem să ne preocupăm fiecare zi din existență.
Ei, imaginați-vă că ați lua masa cu mine la Vecchio Forno, această cârciumă veche dintr-un orășel creat de zei, o afacere de familie dezvoltată printre blocurile aflate la o distanță suficient de mare cât să permită pătrunderea brizei, cu un pahar de vin alb pe masă, într-o seară de vară, iar pe fundal să se audă zumzetul oamenilor care vorbesc apăsat dimpreună cu sunetul mării care se lovește de stâncă. Eu aș numi asta f e r i c i r e. Voi?
Scenariul acestei a doua călătorii în Italia [după Roma] a fost că o să îmbinăm vizitele la muzee cu ore de stat la plajă. Sigur că am șters această dorință de la prima căutare pe TripAdvisor unde am observat că nu prea ai ce face propriu-zis în stațiune în afară de plajă. Prin urmare, cu avionul și cazarea luate, am căutat alternative și am întocmit planul vânătorii de plaje „ascunse” de-a lungul coastei.
Tropea Beach a fost primul nostru gând în drum spre cazare. Este plaja care înconjoară obiectivul principal al orașului: sanctuarul Santa Maria dell’Isola. Acolo sus, pe stâncă se află de fapt un muzeu și o grădină ce se pot vizita în baza achiziționării unui bilet de intrare. Biserica propriu-zisă este o capelă mai mare care are deschidere spre teresa de unde poți căpăta gratuit o priveliște memorabilă a maiestății orașului. Consider însă că poți avea o imagine mai bună a culorilor mării de pe terasele din centrul vechi, iar pentru cei mai îndrăzneți și bogați dintre noi, chiar de la întâlnirea cu păsările pe dealurile care răsar deasupra orașului.
Angrenați în această vânătoare de plaje în care ne-am pus toată energia, nu am avut timpul necesar să exploatăm tot ce avea de oferit chiar stațiunea unde ne-am cazat. Abia în penultima seara, la Vecchio Forno, ne-am împrietenit cu unul dintre chelnerii de acolo și ne-a oferit câteva sfaturi despre ce am mai putea vizita. Francesco ne spunea că și-a petrecut copilăria pe plaja situată între Porti di Tropea și Scogli della Ringa. Mai spre sud, e de asemenea o plajă la care nu am mai ajuns, dar care promite, cel puțin în pozele de pe TripAdvisor, un nisip mai fin ca cel întâlnit la Tropea Beach.
Fiecare zi începea la gelateria din colțul străzii, unde ne pierdeam privirile somnoroase în mare. Veneam aici pentru a servi micul dejun ceea ce s-a dovedit a fi nu tocmai tratamentul la care ne-am gândit noi când am aflat că o să fie de tip mediteranean. Italienii mănâncă foarte puțin dimineața și de regulă ceva dulce, fructe sau patiserie. Nu am înțeles de ce trebuie să luăm desertul încă de la micul dejun, așa că în dimineața următoare am căzut la pace cu Valeria că cel mai bine ar fi să ne aducă niște wraps cu șuncă și multă brânză. De asemenea, nu mă pot împăca cu espresso-ul italienilor, așa că de fiecare dată am cerut cafea americano, foarte bună de altfel. Tot aici servesc și o înghețată extra savuroasă.
De la gelaterie, intram direct într-o alimentară pentru a ne face provizii: câte un sandviș gigantic la 2 euro, apă și bere. Apoi parcurgeam vreo 10 minute pe jos până la gară.
După ce cu o seară în urmă ne-am potilit puțin setea de mare, a doua zi eram pregătiți de aventură și abia așteptam să găsim acele plaje din Calabria care urmau să ne taie respirația.
Michelino Spiaggia este o plajă publică, bine ascunsă de umbra stâncilor și a stufărișului. Am parcurs drumul până la plajă pe jos din Tropea și am ajuns în circa o oră. Poate chiar mai mult dat fiind că deși drumul e prielnic mersului pe jos, ai mult de urcat, iar dacă adaugi soarele care îți arde pielea nu cred că reușești să capeți din asta o experiență prea grozavă. Entuziasmul însă ne-a ținut în picioare și, ca de fiecare dată în honărelile noastre prin regiune, aveam să rămânem cu gura căscată.
Concluzia primei zile a fost că prin partea asta a Italiei nu primești dreptul de a vedea plaje frumoase așa ușor. Ai mai întâi de urcat, de coborât și de urcat la loc. Apoi trebuie să muncești pentru a avea puțină umbră când soarele se pregătește să intre în mare, adică toată ziua. Ca cei doi copii nemți care se aflau lângă noi pe plajă și care au muncit jumătate de zi pentru un adăpost din stufăriș, în timp ce noi, ca Păcală, ne ascundeam de soare pe unde puteam fără să lăsăm Netflixul din mână. Pentru ei probabil că eram ca „homeleșii” pe care îl întâlnesc când ies de la școală în orașul lor din Germania. Și te-ai gândi că asta ne-ar face să ne simțim prost. De fapt, da.
Momentul în care ne-a scăzut stima de sine a fost când puștii – o soră și fratele acesteia mai mic – nu doar că stăteau într-un adăpost făcut de ei, ci mâncau chipsuri acolo și struguri și alte bunătăți, ceea ce m-a ofticat îngrozitor pentru că eu, spre deosebire de ei, chiar am un job de zi cu zi pentru a mă bucura de toate astea.
Drumul la întoarcerea în Tropea ni s-a părut ca o tură de parc. Vă imaginați că doar am coborât, în timp ce în fața noastră erau oameni cu bicicletele, cu bagaje care se chinuiau să urce coasta. Am trecut pe lângă ei cu cel mai mare rânjet. Eram bucuroasă că am avut ocazia să înot din nou și să descopăr noi pești, chiar și o caracatiță mică în apa care bătea țărmul la Michelino Beach.
Misiune îndeplinită. Meritam o pizza pentru marea realizare din ziua aceea. Așa că ne-am întors la prietenii noștri de la Vecchio Forno cu o foame de rechin. Ce-i drept, în afară de o seară în care am mâncat un delicios platou cu fructe de mare pe grătar nu ne-a preocupat foarte mult să descoperim preparate specifice. Pe masa noastră se găsea mereu vin roșu sau alb, pizza pentru fiecare și câte o porție de tiramisu la desert.
În perioada în care am fost noi în Tropea, se difuzau semifinalele Cupei Mondiale, așa că uneori, seara, pierdeam timpul în fața unei terase, alături de alți zeci de turiști care se strângeau să vadă meciurile. Devoram în fața televizoarelor câte un arancino – o galușcă din orez cu carne sau brânză sau ciuperci – sau câte o porție de cartofi pai cu diverse sosuri. De asemenea, în călătoriile noastre prin regiune nu ne lipseau fructele din desagă și în special portocalele lor de care nu cred că o să mă satur niciodată.
Spiaggia di Riaci
Ca să ajungem aici ne-am gândit să parcurgem tot drumul pe jos. Asta a însemnat din nou mult chin prin soare. Până la Riaci, soțul a descoperit o altă plajă ascunsă, iar ca să ajungem la ea ne-a ghidat o familie de italieni veniți tocmai din Veneția pentru a se refugia în sălbăticia de aici. Din Campo Inferiore care e ca o șosea principală, se face un drum unde era odată o discotecă cu pretenții. Clubul a dispărut, dar domnește în loc o parcare. Ce urmează după ce treci de această parcare este o adevărată aventură printre pietre imense ca să ajungi la o plajă ce momentan, pe hartă, nu poartă niciun nume. Cred că drumul printre și pe pietre îți ia cam 20 de minute, mai ales că sunt unele porțiuni unde inevitabil trebuie să primești o mega-palmă de la mare. Odată ce cobori scările care se întâlnesc cu marea, ai două opțiuni. Stânga sau dreapta. Dacă alegi însă stângă e posibil să ai mai mult de mers până dai de nisip.
Ne-am bucurat puțin de această nouă descoperire a noastră, mai ales că încă nu ne atinsesem obiectivul pe ziua aceea. Trebuia să ne facem curajul să înfruntâm soarele până la Riaci, adică încă vreo 40 de minute de mers pe jos. Ne-am despărțit de prietenii noștri italieni și am dat din nou drumul adrenalinei. Ceea ce m-a surprins în toate aceste călătorii ale noastre a fost calmul cu care întâmpinam fiecare nebunie de a merge pe jos atât de mult timp, singuri, fără a avea ceva de admirat, doar asfaltul și livezile foarte rare de măslini. Cred că e adevărat ce se spune că pe măsură ce îmbătrânești, începi să te mulțumești cu ce ai.
Spre deosebire de excursiile din zilele precedente, de data asta am avut parte de puțină civilizație în drum spre mare. Plaja de la Riaci e într-adevăr impresionantă datorită canionului care îți face umbră când vrei să intri în apă. Aici marea are o culoare aparte, oamenii sunt diferiți – vin foarte multe familii – iar toată această aglomerație îți confirmă faptul că trebuie să fie ceva aici ce atrage atâția oameni. Am încercat să ne dăm seama ce anume la o sticlă de Birra Moretti, însă nici după ultimul strop de amărăciune nu a venit răspunsul. Cu toate că nu am spus-o cu voce tare, oboseala ne-a stricat cheful de filozofat și de vizitat împrejurimile. Așa că am decis ca niște „Sade”-iști îndrăgostiți de soare, să cucerim canionul care avea să ne ducă acasă.
Am lăsat la urmă povestea celei de-a doua zi pentru că nu am cele mai frumoase amintiri de aici, mai ales că din exterior părea că am transformat această vânătoare de plaje într-o cursă de anduranță.
Capo Vaticano
Ne-am urmat ca în fiecare dimineață ritualul, apoi am mers cu trenul vreo patru stații din Tropea și până-n Capo Vaticano. Aici aveam să găsim, conform planului meu, o plajă uitată de lume pe care urma s-o „colonizăm” în scopul de a zace la umbră și de a-i face soarelui în ciudă. Lucrurile sigur că au mers foarte bine până când am coborât din tren și am simțit că aș fi aterizat în deșert. Era atât de cald și nicio casă prin jur încât am avut senzația, pentru câteva secunde, că sunt într-o realitate virtuală și cumva am dat drumul unui joc.
Dacă ne urmărea cineva cu drona în acea zi (și nu sunt sigură că nu s-a întâmplat asta) ar fi putut crede că suntem doi nebuni cu acte în regulă care se ghidează după GPS spre „the middle of nowhere”. Când în sfârșit am zărit niște case și o piatră pe care era scris Capo Vaticano chiar m-am panicat puțin pentru că am avut senzația că am intrat în Mamaia. „Sigur după casele astea se face o alee care duce direct spre mare”, mă gândeam eu. Evident că n-a fost așa.
Ne-am oprit totuși la un magazin cochet, cu foarte multe piese de artizanat înșirate prin curte, de unde ne-am cumpărat o sticlă mare de Moretti și o apă plată. Am luat astfel încă doi tovarăși pe drum pentru a fi târâți în arșiță mai ales că eram siguri că plaja va veni după colț. De fapt după colț, venea infernul: încă o coastă de urcat. La capătul ei însă ne aștepta o terasă de unde puteai să bei încetișor un pahar de limoncello și să admiri priveliștea toată ziua.
Zgomotul pe care îl face marea mi se pare cel mai frumos cântec care a fost scris vreodată. Iar culoarea pe care o avea în ziua aceea părea a fi dintr-o pictură special comandată de zei pentru a o pune în sufragerie. O pictură pe care aș vrea să o am și eu în casă la un moment dat.
Cred că îmi blocasem cuvintele la „wow” și „ce frumos”. Apoi am început să rostesc „wow” și „ce frumos” cu pauze lungi între ele, până când am încetat să mai vorbesc vreo câteva minute și am reflectat la cât de norocoasă sunt că am intrarea liberă la cel mai frumos spectacol într-o zi simplă zi de joi. A fost greu să părăsim acel „muzeu” și tabloul care se întindea în fața noastră. Dar asta a fost ceea ce ne-a dat forță să continuăm în goana noastră prostească după o plajă aflată cine știe unde.
Am început din nou dansul nostru ritualic* după indicațiile GPS-ului, rătăcind ca niște turiști prinși în capcană de natură, până când am întrebat pe cineva din lumea reală dacă mai există plaja la care visam noi să mergem. Nici nu știu de ce ne-am deranjat să perturbăm discuțiile aprinse ale unor tinere italience, dat fiind că nu aveam să acceptăm realitatea și anume faptul că plaja respectivă era de mult închisă. Noi aveam desigur un vis frumos de atins, doar că de data aceasta chiar ne-am distrus picioarele degeaba. Accesul spre Praia di Fuoco a fost interzis de pe continent. Se poate însă „coloniza”, așa cum ne propusem noi, venind în vizită cu o barcă.
Ca și cum nu suferisem suficient până atunci, situația a devenit tot mai gravă. De data asta, chiar ne-am pus în plan să lăsăm joaca deoparte și să găsim nenorocita aia de mare și să facem o baie ca oamenii. Ori ca să ajungem la apă trebuia să cutreierăm din nou ca demenții dealurile italienilor, pe șosea, priviți cu nonșalanță de fiecare mașină care trecea pe lângă noi. În halucinațiile noastre, se derula doar întrebarea asta: „De ce nu am putut să ne scutim de suferință și să mergem un weekend la Mamaia? Unde mai pui că ieși din hotel direct în mare!”. Eram mult prea nervoși ca să vorbim, așa că am lăsat răspunsul să se topească în tăcere, în gândurile fiecăruia.
S-a dovedit că am putut ajunge la marea care nu a fost prea calmă în ziua aia. Ne-am pus la umbra unui măslin pentru a savura sandvișurile care s-au plimbat kilometri alături de noi și chiar am fost fericiți pentru o vreme că ne relaxam în sfârșit picioarele. Și baia a fost relaxantă cu toată că ne-au amestecat bine valurile la mal. Apoi totul s-a destrămat când a ieșit soarele din măslin și ne-a zis „V-am prins!”. Am făcut repede bagajul și apoi am pornit într-o plimbare până în capătul plajei de unde aveam să înfruntăm din nou dealul, pe un drum care să ne ducă mai repede la gară.
La întoarcere, gara mi s-a părut a fi cel mai frumos și sigur loc de pe planetă. Și am ajuns tocmai la timp să prindem trenul în care mi-am lăsat pielea mângâiată de aerul rece din interior.
*Dacă sunteți curioși să aflați cum se desfășoară acest dans ritualic, este așa: soțul stă cu fața aproape lipită de ecranul telefonului, de regulă foarte încruntat, fără să îi pese măcar pe unde calcă, îmbrățișând în același timp o sticlă mare de apă, iar eu vin puțin în urma lui, cocoșată de ghiozdanul din spate și cu capul aflat într-o ușoară mișcare de pendul, stânga-dreapta.
Așa se termină totul
Nu chiar.
Ne-am luat la revedere de la stațiunea asta superbă urmărind apusul pe plaja din Tropea, chiar lângă sanctuar. E chiar cel mai bun moment al zilei în care să faci plajă. Mie îmi place să stau și să văd cum părăsesc oamenii plaja, unul câte unul. Și apoi să înot puțin singură în mare ca și cum noi două avem un fel aparte de a ne îmbrățișa la plecare. Știam că mi-am făcut o nouă prietenă.
A fost singura seară în care nu am putut cina la Vecchio Forno din cauza aglomerației. Am trecut însă pe la prietenul nostru Francesco ca să ne luăm rămas bun și să îi spunem că îl așteptăm cu drag din nou în București. Am ales până la urmă să luăm deja tradiționala masă formată din pizza la taverna de la parterul clădirii unde eram cazați și odată cu pizza am servit un vin alb care să îndulcească puțin plecarea.
De dimineață ne-am despărțit și de Valeria, iar după ultima masă la gelaterie am pornit spre gară. În tren, nu am ne-am spus asta, dar eram foarte mândri că am rezistat acelor zile în care ne-am plimbat de la o plajă la alta și mai ales că le-am descoperit singuri. Simțeam că ne-am putea descurca oriunde, chiar și așa zăpăciți, în dansul nostru de turiști nebuni. Pe măsură ce admiram marea și plajele din tren, am făcut un bilanț al vânătorii noastre și am realizat că am bifat mare parte din plajele „ascunse” ale acestei regiuni. Cu excepția uneia, Spiaggia La Marinella. Cred că ar fi fost o destinație mai spectaculoasă în locul plajelor din Capo Vaticano. Așadar, dacă vreodată vă gândiți să urmați același traseu prin Calabria, vă puteți ghida după planul meu de pe TripAdvisor și să scutiți suferința din Capo Vaticano cu o priveliște memorabilă a plajei La Marinella din Zambrone.
Ziceam la începutul articolului că fiecare călătorie ajută să descoperi ceva nou la tine. Personal am realizat că un pic de nebunie nu strică și că, din contră, s-ar putea să îți ofere tocmai ceea ce aveai nevoie pentru a-ți da mai multă încredere în tine.
Pingback: 29 și ce am învățat până acum |
Pingback: Cetatea Poenari, o misiune posibilă |