Pe 16 iunie am avut Reuniunea de 10 ani de la terminarea liceului, iar Facebook a cam ruinat totul pentru noi. Bine, exceptând selfie-urile și pozele de grup publicate pe rețea de către fiecare dintre cei prezenți. Am fost așadar parte din promoția 2008 a Colegiului Național Ion Luca Caragiale din Ploiești. Mai bine zis, ultima promoție care a rezistat valului social media, căci după noi a urmat adevărata mascaradă publică, în care toată lumea postează orice despre oricine, fenomen care a luat mai nou denumirea de „creare de conținut”.
Posibil să fim ultima promoție care mai poate privi poze nasoale din liceu, fără ca acestea să se găsească și în analelele meme-urilor de pe 9gag. Sigur, mai există și varianta în care cineva care a lucrat la High5 să își fi păstrat câteva amintiri din perioada aia. Și mai stă câteodată noaptea la un pahar de bere scrolând printre privirile noastre gingașe.
Nu aș vrea să înțelegeți că acum am avea o părere prea bună despre noi, doar că diferența aceasta de 10 ani ne transmite cumva că acum putem face glume bune pe seama asta. Și chiar e sesizabilă evoluția noastră. Toți am ieșit oameni deștepți și țin în continuare să subliniez că acest consum de tehnologie, ținut la un volum cât de jos posibil, a contribuit la șansa noastră de a ne concentra pe ceea ce aveam de făcut. Plus limpezimea minții care nu trebuia să rețină inutil mii de poze cu patrupezii prietenilor din vacanțe.
Mă gândesc că dacă nu ar fi fost Facebook atât de prezent în viața noastră în ultimii 10 ani poate că revederea acestea ar fi avut totuși importanța cuvenită, în sensul în care nu a fost chiar o revedere de 10 ani, ci o delogare de pe Facebook de 10 secunde. Un scroll sau un simplu „search” și știu ce au făcut aproape toți foștii mei colegi nu acum 10 ani, ci chiar săptămâna trecută. Rămâne totuși amintirea acestui moment și grandoarea instituției care parcă și acum îmi dă fiori.
Relația mea cu această clădire se întinde pe parcursul a opt ani, timp în care am intrat de fiecare dată cu inima strânsă. Totul în jurul meu părea imens, înfricoșător și cumva de neatins, tocmai de aceea a fost șocant să descopăr după 10 ani cât de mic părea totul în jurul meu, de la culoare, la sala de festivități și clasele în care am avut privilegiul să învăț. Da, am luat-o ca pe o victorie în ciuda faptului că încă nu sunt acolo unde i-am promis mai tinerei mele versiuni de 18 ani că o să fiu.
Cât despre colegi, consider că am rămas aceiași doar am schimbat subiectul conversațiilor. Acum toate conțin cuvintele: copii, mașină, căsnicie și job. Culmea e că dacă în liceu nu am părut a fi foarte uniți, bătrânețea ne-a dat zilele trecute o palmă și ne-am revenit. Cu anii cred că am învățat să nu mai fim răi unii cu alții fără motiv și să ne bucurăm de moment pur și simplu. Era acolo o politețe fină, palpabilă pe alocuri, rece, îți dădea o stare de neliniște, dar am trecut peste fațete și ne-am bucurat de cine suntem. De fapt, între timp, am învățat rolul alcoolului în viața omului. Tind să cred că la mijloc mai sunt și puțini ani nedormiți prin cluburi care ne-au mai călit puțin perspectiva asupra vieții și în relația cu cei din jurul nostru, mai ales că nu am întâlnit prin locurile astea doar eminenți.
Pentru cei ce nu au fost la astfel de evenimente, un moment important al reuniunii este acela în care se strigă catalogul. Ceea ce am realizat în timp ce colegii mei povesteau cum au decurs acești 10 ani peste ei este că s-a împlinit vorba aceea enervantă a românului „m-am descurcat”. Luând în considerare România acestor 10 ani, consider că ne-am descurcat încă foarte bine, iar în cazul meu mare parte din creditul acestui „succes” îi revine școlii. Teama care m-a călăuzit în fiecare zi de școală s-a transformat într-un scut cu care am ținut piept tuturor obscurităților pe care societatea de azi ți le poate oferi. Și, din păcate, îți oferă doar asta. Forma de învățământ prin care am trecut, nu atât de politically correct, a fost o simplă pregătire pentru viața pe care nu ai cum s-o conștientizezi la vârsta aia. E ca într-un joc virtual. Pe traseu, eroul se luptă ca să adune puncte și să le folosească atunci când mai are un strop din viață.
Dorința mea pentru reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului este să ne vedem la fel de optimiști, să fim la fel de împăcați cu ideea că o să stăm la un pahar de bere și să avem capacitatea de a zâmbi la fel de frumos pentru următorii „prieteni” virtuali care își vor pierde nopțile răsfoind pozele noastre de pe Facebook.