Roma, dincolo de selfie

Prima excursie cu prietenul meu a avut loc în vara dinaintea clasei a XII-a, în Costinești. Am plecat doar noi doi spre mare cu toate că ne cunoșteam de trei luni. A fost cea mai nebună și cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o în adolescență. Mai târziu, aveam să pornim de nenumărate ori la drum ca nebunii, uneori chiar neștiind unde exact vrem să ajungem, indiferent de cât era ceasul sau de câți bani aveam la noi.

Amândoi ne-am schimbat mult între timp, pentru că am ajuns oameni de știință în ale vacanțelor. Plănuim totul, de la unde vom sta, cât ne ia să ajungem acolo, cât vom da pe cazare, cât avem de cheltuială, cu ce ne îmbrăcăm în fiecare zi, câtă baterie are aparatul, oare ne mai trebuie vreun card, câte baterii externe avem, la câte perechi de teneși ne trebuie și mai ales ce trebuie să vedem.

Răzvan e și persoana potrivită cu care să mergi într-o excursie, pentru că se descurcă în orice situație. Pe vremuri asta se traducea în a merge vreo doi km prin soare doar ca să faci autostopul și să ajungi într-o stațiune din asta uitată de lume, gen Jupiter.  Acum, în afară că plănuiește totul cu exactitate, ceea ce mă sperie uneori, în vacanțe e ca un copil entuziasmat de orice vede și un turist chinez când vine vorba de poze.

Roma a fost pentru el locul unde și-a arătat abilitățile de ghid și mi-a demonstrat că o aplicație chiar îți poate salva viața. Nu-i place să apară în poze, dar cred că va fi „the master of selfie” într-o bună zi, pentru că nu a fost priveliște care să fi scăpat iphone-ului. Eu nu m-am putut ridica la același nivel de entuziasm pentru că nu concepeam să consum peste 1000 de kcal doar din mers. Câteodată simțeam cum pământul e un soi de bandă rulantă care mă transportă prin oraș, pentru că nu îmi mai simțeam picioarele. Nu știu cum se face că în Roma nu sunt așa multe bănci de odihnă, dar găseai totuși un loc pe care să îți așezi prețiosul fund și atunci te întrebai dacă nu cumva ai ajuns în Rai pentru câteva secunde.

Cea mai cruntă zi a fost când am vizitat Vaticanul. Drumul până la Capela Sixtină prin muzeele Vaticanului mi s-a părut ca un drum al pocăinței. Odată ajuns acolo te simți ca în prima zi de dulce după 40 de zile de post. Oricât de obosiți ați fi merită să vă luați câteva minute bune pentru a admira picturile lui Michelangelo și apoi să vă îndreptați spre Piața Sfântului Petru pentru a vizita una dintre cele mai mari biserici din lume. Tot la Vatican m-a impresionat priveliștea de sus din Castelul Sant’Angelo și podurile de peste Tibru.

Ne-am alocat o zi pentru cele trei obiective despre care proful de latină ne povestea cu așa patos prin clasa a opta: Colosseum, Palatino și Forumul Roman, iar înainte de asta, de dimineață, am fost la Băile lui Caracalla. Nu am părăsit de tot Roma antică, dar am lăsat pentru o altă zi Columna lui Traian și Panteonul.

Dintre toate obiectivele pe care le-am văzut și pe care Răzvan al meu le-a surprins cu meticulozitate într-un album interminabil, Fontana di Trevi a fost „the shit”. Am vizitat-o de vreo trei ori în speranța că s-a mai cărat lumea de pe scările alea din fața ei, dar nu, nicio șansă. De fapt, așa era la orice fântână din oraș. Sute de turiști împânzeau statuile ca o gardă națională în fața inamicului, adică tu, cel care voiai să faci o poză, un selfie, orice care să îți aducă aminte că ai trecut pe acolo.

Să ne înțelegem, noi (dar mai mult Răzvan) suntem genul ăla de turiști nebuni, care nu vor să plece acasă până nu văd TOT. Într-o zi însă ne-am călcat pe suflet și am fost la mare.

Infrastructura italienilor bate orice imaginație și da, e posibil să ajungi cu metroul la mare. E o călătorie de vreo oră, dar ajungi cu metroul (v-am spus, da?). Pentru mine ăsta e un motiv suficient să mă mut acolo mâine. Nu știu care e faza cu mine și cu marea că mama nu m-a născut în vreun port, pe o barcă sau în apă, dar visez să trăiesc la pensie undeva unde să pot privi marea nonstop.

Nu puteam părăsi Roma fără să îl vizităm pe Moise al lui Michelangelo și fără să mâncăm o înghețată de la Giolitti. Imaginați-vă că amândoi eram îmbrăcați în tricouri albe cu pete de cafea ici colo în mijlocul străzii încercând să nu irosim nimic din cele mai bune înghețate din viața noastră. Am mers puțin și pe străzile din celebrul Trastevere și da, e ca-n filme. Ai impresia că fiecare străduță e desprinsă dintr-un tablou sau ai vrea să ai fiecare străduță într-un tablou la tine acasă.

Aș spune că Roma e într-adevăr perfectă, dacă nu ar fi fost mai multe locuri unde să beau cafeaua așa cum îmi place mie și anume la găleată. În rest, românul din mine nu se plânge, mâncare ușoară, fără carne (mergeți la Fattoincasa pentru vinuleț la jumate și pizza), italieni amabili, mereu cu zâmbetul pe buze și vremea „stupendo”.

Da, din fiecare călătorie înveți și cred că morala pe care aș putea-o desprinde din toate zilele astea de nebunie la Roma ar fi că uneori e bine să uiți de tehnologie, e bine să uiți câți bani ai în portofel, să uiți de caiețelul cu obiectivele listate, luate de pe nu știu câte bloguri, să uiți de Facebook și de Instagram și să vezi orice loc nou ca pe o provocare. Chiar e important să își faci vacanța cum vrei tu și nu cum îți imaginezi că o s-o povestești altora.

Câteva poze pentru eternitate:

3 thoughts on “Roma, dincolo de selfie

  1. Pingback: Tropea, plaje rezervate pentru zei |

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *