Un gand scurt: am uitat sa stam de vorba

Probabil c-am dat semne de introversie de când am început să respir la maternitate. Ulterior, am avut o copilărie normală datorită maică-mii care se ruga de mine să ies afară și să mă joc cu alți copii. Mă integram foarte bine în echipe și-mi plăcea să mă joc cu copiii din cartier, dar simțeam această conștiință de sine ca o putere supranaturală pe care doar eu o dețin. 

Chiar și mai târziu, când am descoperit beneficiile socializării, n-am avut vreun apetit să cunosc pe cineva nou. Ceilalți mă intimidau și faptul că eram conștientă de asta nu mă ajuta foarte mult. Între timp, sigur că am reușit să-mi controlez emoțiile, dar am trecut într-o extremă care nici asta, s-a dovedit, n-a contribuit la dezvoltarea personală. Mi-am propus să mă placă toată lumea. Acum sunt undeva într-un echilibru, pentru că am deja prieteni vechi, cu care țin legătura, dar am și deschiderea de a cunoaște oameni noi de câte ori am ocazia.

Tocmai pentru că sunt o introvertită, ceea ce sigur că n-a ajuns doar clișeu, ci și subiect de glumă, o să te surprindă că zic asta ca maximă a vieții: avem nevoie de dialog.

Dacă aș vrea să stau singură pe o insulă pustie unde se află cea mai mare bibliotecă din lume? Sigur că aș vrea. Dar ce rezolv cu asta? Degeaba deții toată cunoașterea lumii dacă nu încerci să contribui la îmbunătățirea ei.

Așa cum în copilărie aveam jocul ca primă formă de a schimba idei, la maturitate dispunem deja de complexitatea dialogului care ne conduce spre frumusețea gândirii.

Venind dintr-o țară conservatoare și dintr-o familie poate prea econoamă la vorbă, îți imaginezi ce șoc am avut când am ajuns pentru prima oară în Italia, unde să stai de vorbă e aproape o artă. Ardeam de nerăbdare să mă întorc și să le povestesc alor mei despre acest tărâm fermecător unde oamenii își dau ocazia să se întâlnească și să stea de vorbă cu orele.

Nu am foarte multe amintiri clare din călătoria mea în Roma. Mi-aduc vag aminte de locurile pe care le-am vizitat, am câteva frânturi vizuale din plimbările interminabile prin muzee, dar pot să închid oricând ochii și să mă transport cu ușurință în primul restaurant în care am intrat. În timp ce înfulec dintr-un burger, mă holbez, aproape inconștientă de ceea ce mănânc, la un cuplu care doar stă acolo, fără să mai aibă ceva în farfurie. De parcă au uitat să mai plece sau doar ce s-au adăpostit ca să termine de vorbit. 

Nu știu dacă așa ceva a fost vreodată acceptabil la tine-n familie, dar la mine faptul că ai timp de vorbă se traduce prin procrastinare și băutură-n exces. Mereu împreună.

 „Vorba lungă, sărăcia omului” e un proverb care descrie mentalitatea pe care o avem noi, românii, pentru când te-apucă dragul de vorbit. Și chiar așa se zicea în casele pe unde am umblat eu în copilărie. Era un fapt incontestabil că cine stă de vorbă, n-are altă treabă. Și-acum când mai discut cu mama la telefon, când vrea să închidă conversația îmi spune: „Hai că te-am ținut o grămadă de vorbă”, cumva insinuând că <m-a ținut din treabă>, iar mie îmi place să-i răspund mai mult ca s-o tachinez cu: „Păi, ce altă treabă avem?”.

După câteva plimbări prin Italia, în care am aflat într-un final că socializarea e ca un sport olimpic, dezvoltat din cele mai vechi timpuri, am ajuns și în Spania. Aici am dat de alt fenomen care mi-a răsturnat cumva imaginea pe care o aveam despre italienii care se înseninează imediat la întâlnirea cu cineva cunoscut.

În Barcelona, odată ce oamenii terminau programul de lucru împânzeau terasele din cartiere ca să stea de vorbă. Și uimirea a venit de faptul că nu ocupau doar terasele, oricum prea puține pentru cerere, dar că practic orice colțișor de stradă, unde puteai să-ți odihnești sticla de bere cât mai spuneai ceva, era bun pentru a începe o conversație. Era plin ochi de oameni de toate vârstele care exercitau seară de seară acest ritual, în ciuda pandemiei și a poliției care patrula pe străzi, prin prisma poftei sclipitoare din privirile lor de a se găsi.

N-am putut să mă abțin când îi vedeam așa adunați laolaltă în vreo piațetă dintr-un cartier și i-am judecat în sinea mea mai mult în amintirea tuturor momentelor în care am fost mustrată de bunică-mea că stau degeaba. Mi-aș fi dorit în acel moment să dispun de mașina timpului, să le fac o poză și să i-o dau bunică-mii cu mândrie: „uite aici, bre, oameni care n-au altă treabă”.

Ceea ce am uitat să menționez în RECAP 2021 a fost că anul trecut, preponderent, am auzit în discursurile persoanelor influente pe care le citesc sau le ascult, despre această nevoie de a fi prezent. O zice și James Clear într-un podcast că în mare parte din timp suntem cu mintea în altă parte. Fie că ne fură imaginația sau stăm să facem planuri despre următoarea oră sau lună care urmează, mintea lucrează încontinuu. Și are dreptate. Eu una pot să confirm cu deschidere că în majoritatea timpului sunt în altă parte, făcând planuri.

Jay Shetty a scris o carte despre cum să fii (mai) prezent și de ce contează. Din „Gândește ca un călugăr” mi-a rămas în minte partea aia cu spălatul vaselor, ceea ce efectiv mă enervează prin simplul fapt că mi se pare o activitate atât de banală că nu văd cum aș putea să nu-mi plimb mintea spre lucruri mai importante. Totodată, dacă stau bine să mă gândesc, până anul trecut, nu credeam că poți să te distrezi cu prietenii doar stând de vorbă, fără niciun sunet pe fundal în afară de cel al sticlelor de bere care se ciocnesc. Așa că lipsa unei imersiuni într-o activitate ca spălatul vaselor s-ar putea să fie doar o altă preconcepție.  

În același podcast, James Clear e întrebat care sunt amintirile lui cele mai plăcute sau cam așa ceva, iar el răspunde că poate cele mai vii amintiri pe care le are sunt acelea în care a reușit să fie prezent. Tocmai pentru că suntem mai tot timpul cu mintea în altă parte, atunci când ceva ne captează atenția și ne bucură prin simplitate, rămâne în mintea noastră ca o amintire puternică. Cred că despre asta a fost vorba în acea seară în care am sărbătorit ziua unui amic. Spre deosebire de reuniunile mele din copilărie, în care desconsideram (din neștiință) puterea conștientă a celorlalți copii, de data asta, fiecare și-a adus contribuția de a fi prezent, iar eu am știu cum să marchez momentul. Bine, sunt sigură că și alcoolul a avut o contribuție semnificativă la distracția noastră, însă asta e partea a doua.

Știu, iar mă pierd aiurea în explicații. Ce vreau, de fapt, să-ți zic cu toate astea? Revelația mea ca sumă a ultimilor doi ani și în special a anului trecut, pe care abia de curând am reușit s-o privesc obiectiv, e că am uitat să stăm de vorbă. Nu ți se pare?

Am petrecut începutul acestui an în Baia Mare, unde am întâlnit oameni care se pricep de minune la vorbit. Peste tot pe unde am fost și am cerut ajutorul, am întâlnit oameni dornici să vorbească. Fie pentru a-mi povesti bucăți din viața lor, fie pentru a-mi descrie cum a evoluat peisajul suburban. Cum ar fi pătrunderea confortului chiar și în localitățile unde pe aceeași stradă acum se pot plimba un curier, un livrator de pizza și o turmă de oi.

Această urbanizare a satului nu mai e de mult o știre, așa e, dar trebuie să recunosc că încă mi-e greu să fac asocierea între satul așa cum îl știu eu din copilărie, adică un loc necorupt de materialism, la îmbogățirea sa cu easyboxuri pentru ca să le fie mai ușor oamenilor să-și ridice comenzile online. Iar ăsta e doar un aspect al transformării, fără să mai vorbim de cel arhitectural, care a devenit la propriu dovada emigrării românilor, în multe părți ale țării.

Pe finalul vizitei în Baia – și folosesc acest cuvânt în sens generic, pentru că m-am plimbat destul de des între oraș și o localitate de lângă –, am avut o ultimă conservație scurtă cu gazda în drumul nostru către intersecția de unde trebuia să iau taxiul către aeroport. Vorbeam despre cum s-au schimbat de-a lungul timpului oamenii care au mers pe același drum ca și noi. La un moment dat a zis ceva ce în mine a stârnit o oarecare jenă și ulterior gândul care m-a împins să-ți scriu.

Parafrazez: tinerii au uitat să mai vorbească, pentru ca să vorbești înseamnă să-ți probezi niște idei.

Jena a venit dintr-o recunoaștere a adevărului din aceste cuvinte. M-am inclus în acei „tinerii” de care vorbea, dar grupa a doua de vârsta: 25-34. Și de ce spun asta? Pentru că mi se pare că în acești ultimi doi ani de stat de acasă, mergând fără opreliști pe al treilea, după cum se pare, n-am făcut altceva decât să adâncesc procesul de introspecție, simțindu-mă din nou confortabil cu mine însămi (doar) între patru pereți. Exact așa cum o făceam în copilărie.

Am îmbrățișat cu glorie această izolare de lume fără să conștientizez minusurile care vin înspre mine din urmă. Și problema e că până să mă întorc eu la vechile metehne, lumea e deja cu un pas înainte. Gândește-te numai la câteva cuvinte noi au fost introduse în limbajul nostru. Cryptocurrency, NFT, Meta, VR, AI. Ce sunt toate astea? Când au apărut?

Acum, temere mea e că omorâm încet dialogul în favoarea celui mai cool anestezic posibil: divertismentul. Indiferent ce formă capătă acesta. Sper totuși să fie doar o fază în istoria omenirii. Ca aia în care i se negau ideile lui Galileo Galilei. Până la urmă lumea a înflorit din gândire, nu? Deci e un proces care n-o să se oprească.

„M-am gândit și am făcut la țigări. Am băut la tutun toată noaptea și stam și mă gândeam. Și iar am băut la tutun până m-a luat dracu’. Și am dormit”. Nu toate formele de divertisment sunt rele, se înțelege. Dovada e filmul ăsta care în continuare mi se pare ireal de bun.

În concluzie, iată ce cred. E adevărat că am uitat cum e să stai de vorbă și să fii prezent. Dar e atât de frumos să întâlnești oameni care au ceva să-ți spună! Un mic fragment din viața lor care n-are scopul să te încarce în vreun fel ci să-ți dea bucuria simplității și a trăirii comune.

Cocoșilă, dacă ne aducem bine aminte, era partenerul (ideal) de dialog al lui Ilie Moromete prin faptul că îl scotea din rutina oricărui țăran cu mai mult sau mai puțin chef de muncă. Și rolul lui, în parte, în această poveste a fost acela de a iniția dialogul și unele dintre cele mai profunde dezbateri despre subiecte care nu puteau preocupa pe oricine. După ce construiește tensiune între partenerii lui de vorbă, Cocoșilă își dezvăluie gândurile doar pentru a-i provoca și pe partenerii lui să ducă ideea mai departe.  

Jordan Peterson are o explicație enervant de bună pentru acest rost de wonder (pe care eu îl folosesc aici în sens de gândire, de a umbla cu mintea). Și am transcris ce a zis recent în podcastul lui Joe Rogan, pentru că personal n-aș fi reușit s-o zic la fel de bine.

„When you start to wonder about something what you are actually doing (…) is freeing your perception from the constraints of memory. And that’s a place of dancing. It’a place where memory itself is updated. (…) you are in fact participating in the process that reveals the underlying complexity of the world to you and then does literally inform you. (…) It’s the process of continually opening yourself up to the transformation of new ideas. And that’s signaled by wonder.

O să las și eu gândul meu aici, pentru că dacă e ceva ce am învățat pe unde am colindat în ultima perioadă e că oricât ar fi lumea de grăbită, uneori e bine să te oprești puțin și să stai de vorbă.

Plus, câteva imagini cu Baia Mare din Turnul Sfântul Ștefan:

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

One thought on “Un gand scurt: am uitat sa stam de vorba

  1. Pingback: RECAP 2022 | Elena Pelmus

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *