Calea renuntarii cu Al Pacino

De curând, am recitit câteva dintre articolele de pe acest blog doar ca să văd ce anume am reținut din cărțile pe care le citesc. Am luat această preocupare după ce am închis cartea lui Peter Drucker – „The Effective Executive” – și am dat peste un clip care explică atât de bine tot ce era scris acolo, încât puteam să n-o citesc. De fapt, mi s-a părut că am reținut chiar mai puțin decât ar fi trebuit. Asta mi-a dărâmat într-un fel stima pe care o aveam despre puterea mea de a înțelege informațiile pe care le iau din cărți, oricum ar fi ele de conceptuale. Posibil să am ceva senzori stricați, dar într-un fel mă bucur că am dat peste acel clip, pentru că mi-a oferit ocazia să-ți scriu.

Am, desigur, în continuare această dragoste de cărți, cu riscul de a le trece printr-un filtru personal și de a reține mult mai puțin decât ar trebui. Mă ambiționez, totuși, că așa îmi e firea, nu doar să citesc, dar și să scriu legat de ce am citit. Și am această pornire – dacă pot să-i spun așa – de a scrie în momentul în care dau peste un adevăr care mi se arată prin frumusețea cu care au fost aranjate cuvintele în pagină. Ador asta cel mai mult. Fluiditatea cuvintelor care pătrund aproape fizic în ADN-ul meu și emană energia necesară ca să mă apuc imediat de scris.

Și nu despre cartea lui Peter Drucker m-am gândit să-ți povestesc azi, ci de legătura mea cu cartea profesorului David R. Hawkins, „Letting Go: The Pathway To Surrender”. Eu sper ca să fie doar o primă lectură, pentru că așa mă bântuie de când am închis-o că abia aștept s-o redeschid. Nu simt că am terminat-o de citit, deși am dus tot procesul lecturii până la final, inclusiv cu notițele și cercetările despre autor și carte imediat după aceea. O să revin în mod cert asupra ei, dar până atunci o să continui șirul mărturisirilor cu un fapt de care nu-mi e deloc rușine, pentru că asta a fost cu adevărat una dintre cărțile dificile pe care le-am citit de-a lungul timpului.

Ca un cititor neinstruit, am închis cartea cu multe întrebări despre tehnica profesorului Hawkins, dar și cu îndoieli despre capacitatea mea de a o înțelege, ceea ce, după cum vezi, se transformă deja într-un obicei…

Așa că la câteva zile după aceea, mi-am propus să creez singură un sens despre tot ce am citit. Și întâmplarea face ca să dau peste acest interviu cu Al Pacino, acordat cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la apariția filmului „The Godfather”. Interviul mi-a atras imediat atenția de la prima întrebare. Cel care îi ia interviul este chiar Dave Itzkoff care a scris biografia lui Robin Williams, „Robin”. E scriitor și jurnalist de cultură pentru The New York Times.  

When you get a call asking you to talk about „The Godfather”, is there some part of you that thinks, oh God, not again? Does it ever become tedious?

Well, no. You expect it. You expect to talk about what things worked and what things didn’t. You get a sense that somebody’s going to come at you. You just go: OK, been here, done this. But it’s cool. It beats talking to myself about it.

Al Pacino on ‘The Godfather’: ‘It’s Taken Me a Lifetime to Accept It and Move On, The New York Times

Dincolo de „ce bună e întrebarea asta” – momente revelatoare ca acesta am mai avut de-a lungul lecturii interviului – m-am gândit că dincolo de a fi un diplomat și un gentleman, Al Pacino, deja la 81 de ani, o fi devenit și el ca bătrânii ăia cu care de câte ori te vezi îți povestesc același lucru din nou și nou, cu aceeași energie ca atunci când ți-au povestit-o pentru prima oară. Răspunsul lui desigur că-mi taie posibilitatea acestei teorii infantile și încep să înțeleg, să creez acel sens despre „Letting Go”.

Is there anything about your performance that you wish you could change now?

Maybe I’ve been spared. It’s like when I once lost my wallet in my early 20s. I had no money, but what I had, I had in my wallet and I lost it. I said, Al, you simply have to forget this. Put it out of your mind, OK? You know what will happen to you if you keep thinking about it. So, what I do is, I don’t think about it

Al Pacino on ‘The Godfather’: ‘It’s Taken Me a Lifetime to Accept It and Move On, The New York Times

M-a făcut să zâmbesc replica asta lui, pentru că mi-a trecut prin cap această metaforă a trecutului ca un portofel pierdut. Frumos, nu?

Poate că Al Pacino l-a citit pe Hawkins, nu știu, dar în mod categoric a știut cum să se uite la succes. De fapt cum să uite de el. Profesorul Hawkins spune așa: „attachments are the primary cause of suffering”. Ceea ce încerc eu să fac aici e desigur o extrapolare pe înțelesul meu al acestui „Letting Go” care culmea, în română, cartea se numește chiar „Letting Go – Calea Renunțării”.

N-are rost să mă ascund că m-am uitat la un alt clip ca să-mi probez mai întâi toate notițele mele din carte, deci poți să privești cât poți de superficial această paralelă pe care o fac cu interviul lui Al Pacino, dar cartea e din registrul celor esențiale în viață. Bine, ce mai e esențial acum? Nu știu, poate înțelegerea lumii în care trăim, poate înțelegerea sinelui. Dar tehnica asta a renunțării – hai să-i spunem așa – deși sună foarte simplu, e un proces. E mai degrabă ceva cu care stai, cu care înveți să conviețuiești.

De ce am zis că poate Al Pacino l-a citit pe Hawkins? Pentru că a dat suflu acestui citat care poate sta foarte bine ca bază a poveștii mele de azi:

The mind, with its thoughts, is driven by feelings. Each feeling is the cumulative derivative of many thousands of thoughts. Because most people throughout their lives repress, suppress, and try to escape from their feelings, the suppressed energy accumulates and seeks expression through psychosomatic distress, bodily disorders, emotional illnesses, and disordered behavior in interpersonal relationships. The accumulated feelings block spiritual growth and awareness, as well as success in many areas of life.

Letting Go: The Pathway of Surrender by David R. Hawkins

Dacă e să ne uităm puțin la viața lui Al Pacino, dincolo de marile roluri pe care le-a avut, el însuși se ascunde în vaporii alcoolului pentru a coopta cu tragediile din viața lui – și moartea mamei e una dintre ele – până aproape să piardă rolul despre care tocmai vorbește în acest interviu. Nu știu dacă pentru că i-a fost rușine de Coppola care l-a distribuit cu insistențe în rolul lui Corleone a continuat să muncească, dar cumva de aici i-a tot reușit roluri. Și cred că mare parte din străduința asta a lui, dincolo desigur de imensul noroc de a avea oameni care să-i vadă potențialul, a fost un acut instinct de supraviețuire.

Succesul său e desigur o combinație între pasiune, muncă, un sens în viață de tipul: „e asta sau nimic”, precum și ceea ce consider eu important în ecuația asta: renunțarea la mândrie. El recunoaște în interviu că nu era cel mai bun de pe acel platou. N-avea cum, cu atât de multe staruri pe lângă el. Plus că i s-a spus de la bun început asta prin lista de actori vizați să-i ia locul în „The Godfather”. În ciuda presiunii și rătăcirilor sale în alcool și-a însușit rolul, iar Michael Corleone l-a propulsat înspre imaginea de mare actor de azi. Dar eu cred că până să ajungă aici a luptat mult cu el să renunțe la mândrie – parte din acest program cum îl numește Hawkins – care blochează succesul.

E cam același sentiment care mă împiedică pe mine să văd plăcerea pe care o iau dintr-un anumit obicei, precum cititul. Dacă în cazul lui Al Pacino putea fi modul în care dezvolta un nou rol, pentru mine e doar simpla absorbție a unor informații de calitate. Știu, ce comparație m-am gândit să fac și eu! Doar că mândria e parșivă, se ascunde în fiecare firicel de conștiință și atacă pe neprevăzute, în orice ar putea constitui un stimul spre transformarea noastră în propriul dușman, în cel mai rău critic.

În cazul meu, această mândrie, am realizat imediat ce am descoperit-o în cartea lui Hawkins, e de fapt rezultatul străduințelor femeilor dinaintea mea de a ajunge unde sunt eu acum. Deși eu am avut o figură paternă lângă mine, în copilărie, îmi place să spun că am fost crescută de femei. Ca Al Pacino. Femeile alături de care eu am crescut și-au creat acel sens în viața prin străduința de a supraviețui unor vremuri urâte pentru România, pentru ele ca femei și au înflorit tocmai din chinul procesului de a răzbi acestor circumstanțe incerte.

Temătoare, nesigură, plângăcioasă, le-am avut pe toate când eram mică doar pentru ca la 30 de ani să ajung profund dominată de ego. Crescând cu astfel de femei, pentru mine, reușita în viață când mi s-a oferit de toate, trebuie să fie egalată doar prin perfecțiune. E ca și cum te-ai născut deja cu succesul, trebuie doar să-l arăți. În orice. Nu cred că puteam găsi un citat mai bun care să explice tot ce trăiesc aproape în fiecare zi ca urmare a felului în care am crescut.

Feelings of pride are often condoned in our society and take form of perfectionism, neatness, punctuality, dependability, „good personhood”, excessive cleanliness, workaholism, excessive ambition, success, moral superiority, and politeness.

The underlying emotional purpose of these feelings toward others is to win their admiration, avoid criticism or rejection, gain acceptance, be important, and thereby overcome our inner feelings of worthlessness.

Letting Go: The Pathway of Surrender by David R. Hawkins

Îți dai seama că am muncit pentru a acumula mândria asta timp de 30 de ani. Și probabil c-or să-mi ia încă pe atât și ca să mai smulg câte un fiecare firicel implantat în coaste înainte ca mândria să mă transforme total, așa cum vedem că se întâmplă cu personajul Nina (Natalie Portman) în „Black Swan”. Excepțional film!

Repet, nu știu ce a citit Al Pacino sau ce a trăit, vorbesc despre el doar din clipurile de pe YouTube care-i relatează viața, dar sinceritatea cu care se dezvăluie în interviul ăsta îmi demonstrează, încă o dată, că doar prin renunțarea la mândrie a reușit să facă față acelor titani de pe platou, de la Coppola (în spatele camerei) la Marlon Brando și alții.

It’s hard to explain in today’s world — to explain who I was at that time and the bolt of lightning that it was,” Pacino said. „I felt like, all of a sudden, some veil was lifted and all eyes were on me. Of course, they were on others in the film. But ‘The Godfather’ gave me a new identity that was hard for me to cope with.

Al Pacino on ‘The Godfather’: ‘It’s Taken Me a Lifetime to Accept It and Move On, The New York Times

Și el, ca și mine, de fapt ca noi toți cei care ne uităm la alții ca modele, ne e greu să acceptăm că ne-au fost puse anumite așteptări pe umeri. Dar cumva trebuie să recunoaștem că adevărul ăsta dăinuie mult mai mult în imaginația și în dialogul cu noi înșine. Tot Pacino o spune frumos ca răspuns la ultima întrebare din interviu, iar ce întrebare bună!

Do you have any kind of metric you allow yourself to use to rank your own films?

I guess the films I make myself, that I directed and wrote, none of which I think anyone has ever seen, like “Looking for Richard” or “Salomé” with Jessica Chastain — but I’m talking about myself. I should be talking about “Godfather.” I don’t know why I get on about myself. I don’t know anybody else. [Laughs] Someone called me, he says, You must be alone. I said, no, I’m here with my ego. [Laughs]

Al Pacino on ‘The Godfather’: ‘It’s Taken Me a Lifetime to Accept It and Move On, The New York Times

Ce-mi iau eu de aici e că poate femeile de dinaintea mea m-au distribuit în acest rol pe care pot să-l joc așa cum cred eu de cuviință. Până la urmă nu mi-a dat nimeni vreun manual al succesului. Fiecare și-l face așa cum consideră mai bine. Să fim serioși acuma, Al Pacino urma să joace rolul vieții lui când Coppola l-a distribuit în „The (fucking) Godfather” și nici el nu știa ce să facă, bașca mai era și beat. Dar a evoluat. Avea pasiunea, avea iubire, avea dăruire, avea recunoștință. Și mai avea ceva ce are și acum: mult umor. Ăsta e tratamentul cu care ne lasă și profesorul Hawkins în finalul cărții sale. Bine, e suficient să vezi câteva clipuri cu el pe YouTube ca să înțelegi cât de mult aprecia umorul, el însuși fiind o persoană foarte veselă și zâmbitoare. El scrie așa și cu asta vreau să te las:

You have to have a sense of humor about the human condition itself and its seeming contradictions and paradoxes.

Letting Go: The Pathway of Surrender

Foarte rar am trăit atât de intens lectura unei cărți, așa cum mi s-a întâmplat cu cartea profesorului Hawkins. Este pur și simplu o dedicație a frumuseții și totodată complexității umane. E de-a dreptul incredibil cât de multe putem inventaria în corp și în minte și cât de mult ne îngreunează toate aceste suferințe, temeri și îndoieli despre noi în activitățile de zi cu zi. Când le vezi înșirate pe hârtie, șocul e atât de mare, precum vezi pentru prima oară cât de repede se scurge sângele într-o eprubetă.

Nu știu cât de ușoară e această cale a renunțării pe care ne-o predă el, dar merită să-i dăm o șansă tocmai pentru a trăi cu adevărat. Încă o dată consider că un puternic simț al umorului ne mai poate salva sau îndruma spre calea renunțării și deci a fericirii sincere. Până la urmă am ajuns până aici, nu?

Photo by Alicia Christin Gerald on Unsplash

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!