RECAP 2021

Obișnuiam să scriu despre cum a decurs anul în preajma aniversării mele. Octombrie a trecut însă atât de repede că putem spune că nici n-a existat. Privesc spre telefon în timp ce mi se face o poză. Țin în palme un tort de ciocolată unde prietenii au înfipt numărul 32 care aproape-mi ascunde zâmbetul scurt de pe figură. Când aud: „gata, ți-am făcut”, clipesc și cam asta e. Așa arată luna octombrie, pentru că în rest nu mai știu ce a fost.  

Acum, suntem între noi aici și poți să-ți mărturisesc că am omis să scriu acel articol aniversar de teamă să reiau tot ce mi-am promis c-o să fac și nu s-a întâmplat. Poate nu știai asta despre mine, dar îmi scriu povestea despre anul care vine ca pe un soi de basm, unde eu, un scrib al predestinării, știu exact ce aș vrea să îndeplinesc. Inventez o poveste ca un copil care-și imaginează un joc construit după reguli proprii, din care el să iasă mereu învingător.

Deși nu-mi face nicio plăcere, sunt nevoită să joc după aceste reguli și să-mi revăd povestea, ca să știu ce direcții îmi dau pentru 2022. Ori basmul ăsta are ceva capitole. Pe unele, adică majoritatea, ți le pot destăinui aici. Altele, capitolele rămase, sunt pentru o cafea sorbită-n mers, unde am nevoie de alte păreri, de preferat mai bune ca ale mele.

Acest exercițiu al rememorării experiențelor de anul trecut mi-a arătat că nefericita greșeală din fabrică ce s-a produs la nașterea mea a fost aceea de a fi veșnic un discipol. Cineva mi-a dăruit acest blestem ca să-mi placă să aflu lucruri și nu așa oricum, ci cu ambiție. De asta am rămas blocată într-o bulă a predestinării în care eu nu acționez conform a ceea ce citesc sau aflu de la alții, ci doar păstrez informațiile intacte, așa cum îngrijeam păpușile sau orice altă jucărie în copilărie. Mai important era să am grijă să le ofer lor viață veșnică decât să-mi aducă o oarecare plăcere din a le distruge bucată cu bucată.

Cum arată totuși viața mea la 32 de ani?

Ca s-o descriu într-un cuvânt cu care am fost poreclită prin casă: „statistică”. Îmi petrec mare parte din timp deslușind sisteme, trucuri și tactici nu ca să devin o expertă în statistică – asta e o glumă, evident – ci ca să-mi creez obiceiuri funcționale. Cronometrez aproape tot ce fac, notez aproape tot ce fac și practic nu trece o oră fără să știu ce se va întâmpla în următoarea. Știu că pe lângă faptul că sună ciudat, te întrebi dacă nu e obositor să trăiești așa. Și aici cred că am omis să transmit faptul că în codul meu genetic s-a scris că e un păcat să stai degeaba. Așa că, strămoșii mei, mai ales cei din partea maică-mii, ar fi mândri să vadă în ce-au evoluat.

Cred că ai ghicit deja că ceea ce încerc să fac este să plănuiesc de la an la an un sistem și mai bun în care să sculptez (a se citi chiar și proiectez) o variantă îmbunătățită a mea. Am un ideal, desigur, care stă pictat în pod, acolo unde se ascunde nebuna din mine, iar mărturisirile de genul ăsta sunt o formă de evaluare a performanțelor mele.

Și, poate ți-am mai scris despre asta, dar nu pot să ating acel ideal dacă nu contribui, la descoperirea de sine, ceea ce în mare înseamnă: împingerea limitelor (deci întărirea mușchiului), oricând zici că nu mai poți, de fapt poți mai mult, analiza sentimentelor mai ales în raport cu ceilalți, de exemplu ce mă deranjează pe mine nu înseamnă că trebuie să-l deranjeze și pe celălalt (mi-a luat mult să mă împac cu asta, apropos) și controlul fricii prin ieșirea de sub plăpumioară, unde e cald și bine.

Posibil ca tot ce urmează să-ți spun să ți se pară o prostie, o invenție cu care-mi țin timpul ocupat și n-o să te contrazic. Și eu consider că e o nebunie uneori ce fac. Și în special când îmi pun ceasul să sune cât mai departe de pat astfel încât să trebuiască să mă ridic în picioare ca să-l sting și atunci mă gândesc de două ori dacă totuși mai vreau în pat. De cele mai multe ori, aleg să nu. Dar uite așa reușesc să-ți scriu. În clipele astea, când e așa liniște în apartament și în bloc că parcă auzi pereții vorbind.

Ce mi se pare fascinant la aceste evaluări e să constant cât de mult ne schimbăm într-un an fără să ne dăm seama. E ca știrea aia cum că Luna se îndepărtează de Pământ cu 3,82 cm în fiecare an. Deci vor trece sute milioane de ani până să vedem o schimbare pe planeta noastră din acest punct de vedere. Așa că la indivizi e mai simplu. Chiar și reflectarea asupra anului per ansamblu e o mărturie a schimbării care se produce în creierul nostru.

Cum a arătat 2021?

Am început 2021 cu nerv ca să zic așa. Calendarul îmi arată că mă pregăteam să dau la Academie sau să alerg vreun maraton sau să devin prima persoană care-și consumă plămânii respirând. Făceam sport șase zile din șapte. Alergam doar de la opt kilometri în sus și combinam pilates cu alergat în aceeași zi. Doar în ianuarie am avut 13 alergări, am citit trei cărți și am scris două articole pentru blog. Eram cel puțin nebună să consider că aveam să susțin ritmul ăsta. Dar începutul de an are efectul ăsta, te face să crezi că poți să faci orice.

Nu știu de unde am mai scos rezistență și în februarie, dar am continuat să mă zbat în același stil. Și cu toate că februarie e o lună mai scurtă, tot am dus-o la 11 alergări. Nu mai știu în ce carte am citit asta, dar e o statistică cum că de fiecare dată când se apropie o recesiune, oamenii se apucă de alergat. Pe mine sigur mă rodea ceva pe dinăuntru de trăgeam așa tare.

În martie, am continuat să fac sport de patru-cinci ori pe săptămână, pentru ca în ultimul weekend din lună să am parte de prima distracție în afara sectorului trei. Am urcat cu telescaunul până la drumul care duce către Cabana Gârbova pe o vreme desprinsă din povești. Stratul de zăpadă trecea de genunchi, dar era atât de cald în Predeal că puteai să stai în tricou. Ceea ce am și făcut mare parte din drum. Sângele-mi pulsa de aventură și eram în cea mai bună formă a mea. Am simțit asta a doua zi pe pârtie. Pluteam pe schiuri!

Am dus-o așa până în mai. Deja citisem în Q1 vreo 11 cărți, scrisesem aproape tot ce aveam să public pe blog în 2021 și simțeam că pot să fac aaabsolut orice. Așa că am călcat accelerația. Mi-am condus prietenii opt ore cu mașina într-o zi de duminică pentru a urca pe Valea Sâmbetei ca să vedem cum răsar brândușele la poalele munților, încă plini de zăpadă. În alt weekend, le-am sugerat să urcăm Canionul 7 scări și apoi până mai sus la cabana Piatra Mare. Țineam același ritm de antrenamente ca-n februarie, stăteam în fața laptopului mai multe de 12 ore pe zi, urcam pe munte în weekenduri și tot simțeam că fac prea puțin.

Pesemne c-am pierdut din adrenalină acolo, în creierul munților, pentru că odată cu căldura simțeam cum m-afund în oboseală. Și, dacă vara n-ar fi venit cu câteva evenimente importante, cel mai probabil c-aș fi zăcut pe undeva simțind dureroasa trecere a timpului stând pur și simplu degeaba.

În iunie am continuat să alerg de trei ori pe săptămână, dar am redus din intensitate. Apoi a urmat călătoria în Viena, care a fost o distracție necesară aș putea spune. Am alergat parcă din disperare dintr-un loc în altul asimilând tot ce putea să-mi ofere orașul ăsta, inclusiv pretențiile, snobismul și fandoseala. Pentru câțiva, Viena e unul dintre cele mai plictisitoare orașe, dar pentru mine a fost ca excursia unui copil în parcul de distracție. Nu știam de ce să mă bucur mai întâi.

Abia în iulie am început să admit că s-ar putea să fiu puțin obosită. Și știi cum îmi dau seama? După cheful pe care îl am pentru scris. Ca să înțelegi, eu mereu am poftă de scris. Pot să plâng și să scriu, pot să râd în hohote și să scriu (chiar mi s-a întâmplat de câteva ori). La naiba, mă trezesc cu noaptea-n cap doar ca să scriu ce-mi trece prin cap. Când nu fac planuri, mă gândesc la diverse formulări și cum ar suna un articol despre… Așa că atunci când n-am poftă de scris înseamnă că sunt probabil în pragul epuizării. Am un singur scurt paragraf în jurnal, scris în timpul petrecut în Grecia, deși cred că acolo am petrecut cele mai frumoase momente din 2021.

Am cunoscut oameni noi, am stat într-o casă de vis la malul mării, am vizitat toate plajele posibile, am fost la o nuntă pe plajă, am înotat printre pești. Am făcut baie-n mare noaptea, am mâncat bine, am băut extraordinar. Nu mă săturam de cât de multe puteam să fac și să explorez într-o zi încât luam ore și din următoarea. Sfârșeam în pat pe la unu noaptea deși îmi doream să mai stau puțin de vorbă, să mai beau un pahar cu vin.

Din disperarea că trebuie să părăsesc acel loc îmi doream să plâng. Ca un copil căruia tocmai i s-a răpit jucăria, voiam să mă agăț de plâns ca o ultimă soluție. Dacă ai fi fost pe feribot cu mine și mă vedeai plângând pentru că plecarea din Grecia însemna să mă întorc la rutina pe care o ador, ai fi crezut c-am luat-o razna. Sau mi-ai fi spus că sunt de fapt obosită și că nu vreau să recunosc. Ceea ce sigur că n-aș fi făcut-o.

Când în sfârșit mi-am reluat rutina în august, am băgat dublu. Ca să scap de remușcări, desigur. 30 de minute de pilates s-au transformat în 60 de minute, 5km în 10 și tot așa. Mi-am creat un sistem nou ca să nu cumva să trișez. Prima dată am aflat de trucul cu două zile – „să nu treacă două zile fără să bagi un antrenament”-, după care am citit de regula de 3h de sport pe săptămână și poate că te întrebi cum am făcut-o eu atunci: „o săptămână are 168 de ore și n-ai trei ore pentru sport?”. Culmea e că s-ar putea să n-ai dacă nu te chinui puțin.

Septembrie a fost luna în care am realizat că am nevoie de o mai bună organizare. N-are rost să aștept ca Luna să se îndepărteze suficient de Pământ cât să se lungească ziua, căci eu nu o să mai fiu pe Pământ până atunci. Așa că mi-am creat timp și am început să notez în Google Calendar tot ce fac într-o zi. Aveam obiceiul ăsta de mult timp, dar nu notam chiar tot. Sâmbăta e ziua în care îmi organizez săptămâna următoare de la sport până la activități ce țin de organizarea casei. Doar așa ca să nu-mi mai consum energia cu decizii mărunte și să pot să mă concentrez pe lucruri mai importante.

După ce am citit „Maid”, mi-a trecut prin cap să cronometrez cam cât îmi ia să fac curat în dormitor, spre exemplu. Și mi-am dat seama că înainte pierdeam foarte mult timp cu asta, pentru că mai schimbam o piesă din playlist, mai închideam reclamele de pe Youtube, mai răspundeam la un mesaj pe WhatsApp. Făceam orice altceva consideram mai important decât să șterg praful. Acum, poate să fie o reclamă la videochat că nu nimic nu mă mai mișcă din camera aia. Stau acolo concentrată să termin de parcă e un examen vital în viața mea.

Lecția numărul unu în 2021: Do one thing at a time.

Și mai am un sistem pentru ceva ce înainte îmi consuma teribil de multă energie. „Ce mâncăm azi?” era o întrebare cu care reușeam să întorc casa pe dos. Așa am ajuns să planific tot ce mănânc într-o săptămână. Și nu mai trebuie să-mi pun întrebarea „Ce mâncăm azi?”, pentru că știu deja de sâmbăta trecută. Și tot așa. Am continuat să optimizez timpul în care iau decizii ca să nu-l consum inutil, deci să nu mai trezesc nebuna din pod și deodată să trec de la: „ ia uite, lenjeria nu mi se asortează azi”, la: „ce se întâmplă cu viața mea, de fapt?”.

În caz că până acum nu ți-ai dat suficient de mult ochii peste cap crezând că „ce probleme am și eu”, trebuie să îți spun că toate sistemele astea și principii de funcționare prin viața de zi cu zi vin tocmai de la o conștientizare de sine. Sunt rezultatul a ceea ce am învățat despre mine în 2021. Sau să zicem după vârsta de 30 de ani. Cum zice Seinfeld, partea cea mai bună în a fi adult e că pot să mănânc o porție de tort înainte de masă și nimeni să mă judece. De fapt, pot să mănânc o porție de tort, ba chiar și două, oricând. Dar eu cred că partea distractivă din a fi adult e tocmai autocontrolul. Sigur, ai putea argumenta că viața devine plictisitoare trăită în felul ăsta. Însă chiar așa e viața de adult, PLICTISITOARE. Indiferent că în fiecare zi când ajungi acasă deschizi Netflix sau că te duci să dai o tură de parc. E aceeași acțiune repetitivă și toți facem asta. Repetăm ziua de ieri într-un mod mai productiv sau nu.

Și eu știu despre mine că nu sunt o persoană spontană. Nu-mi plac surprizele. Vreau să am timpul meu de gândire și să iau decizii pentru viitorul eu cât timp sunt în control. Are Mary Karr un citat superb în care o descrie pe sora ei și cred că mi se potrivește și mie foarte bine:

„Ăsta era modul ei de a se îngropa în sine, de a merge în adâncul fundației a ceea ce era, înainte ca o altă schimbare să o înghită”.

Ultimele trei luni din an le-am petrecut încercând să perfecționez acest sistem de obiceiuri și să reflectez la ce am făcut greșit până atunci. Mi-am dat seama că la începutul anului m-am concentrat foarte mult pe atingerea obiectivelor fără să mă bucur de proces. Mă învinovățeam pentru fiecare zi care trecea și nu făceam cele trei ore de sport pe care mi le-am promis. Mă gândeam: „cum de naiba n-am găsit eu azi 30 de minute să mă mișc?”. Câteodată am mers dincolo de vină înspre gânduri tulburi în loc să fac ceea ce știam deja: să ies din starea aia proastă și să-mi mișc picioarele. Apoi, am dat-o în altă extremă, și mi-am umplut serile cu o întrebare care avea să-mi dea toate sistemele astea cu capul în jos:

„Ce sens au toate astea?” 

Ziua e formată din bucăți de timp. Fiecare decide cum e mai bine pentru el să epuizeze aceste bucăți de timp, dar pentru mine a devenit clar un lucru. La finalul zilei, n-aș vrea să merg la culcare fără să știu că am făcut tot ce am putut în ziua aia să cresc un eu mai bun. Că n-am învățat ceva nou despre mine și despre lume care să ducă la dezvoltarea mea fizică și la îmbogățirea mea psihică. N-aș vrea să treacă o zi fără să pun o etichetă la cărămida aia cu care construiesc ceea ce vreau să devin în timp.

Lecția numărul doi în 2021:

Poate că par o individualistă, dar dincolo de iubirea pentru ceilalți, în primul rând ne avem pe noi și cum ne gestionăm pe noi se reflectă în toate legăturile care există cu lumea.

Pe lângă momentele în care voiam să dau sens tuturor eforturilor mele haotice, 2021 a fost un an plin de experiențe și trăiri. Am călătorit mai mult decât dacă aș fi planificat toate ieșirile astea din țară și, pentru prima dată, am simțit cum m-au schimbat. Poate că despre unele o să-ți povestesc pe parcurs și în ce fel m-au influențat. Până atunci te las cu atât: călătoriile creează mediul perfect în care să-ți arăți vulnerabilitățile și dacă reușești să le arăți și să le depășești, ieși pe partea ailaltă mai puternic sau cel puțin mai hotărât.

Sunt genul de om care nu știe ce ar vrea, dar sunt genul de om care știe ce nu mai vrea. Așa că fără obiective anul ăsta. I am done with that shit. Just do the WORK. Gata cu văicăreli, gata cu învinovățiri aiurea, gata cu ifose. Să ziceam că am avut 2021 să mă plâng de câte ori am vrut.

2022, am trei cuvinte pentru tine: CLARITATE. FOCUS. CURAJ.

CLARITATE – De ce fac ceea ce fac? Are sens? Da. Deci continuă să faci. Sau e ăsta un compromis pe care intenționez să-l accept? Da. De ce? Gândește-te pentru cât și go all in. Are Matthew McConaughey o vorbă în „Greenlights” care-mi place mult: Less impressed, more involved. Am citit ceva similar în cartea celor de la Basecamp despre cum Bezos are o regulă ce traduce bine zicala asta pentru mine. Poate că nu suntem de acord cu ce se întâmplă sau cu ideea asta, dar dacă am zis c-o facem, atunci să ne punem pe treabă.

FOCUS – „concentrează-te pe rând pe un singur lucru”. Am început să fac asta (vezi partea de mai sus legată de curățenie), dar mai am mult de lucru. Atunci când fac ceva, să mă concentrez exclusiv pe ceea ce fac. Fără alte distracții.

CURAJ – Nu mai vreau să mă placă toată lumea. Știu că sună a rezoluția unei adolescente supărate, dar are Adele o piesă („I Drink Wine”) care cred că rezumă foarte bine ceea ce vreau să spun:

So I hope I learn to get over myself
Stop trying to be somebody else

Sigur, e chiar mai mult de atât. Dar prefer ca momentan să țin restul explicațiilor doar pentru mine.

N-aș vrea să mă lungesc mai mult decât am făcut-o până acum, dar dacă tot ai ajuns până aici, vreau să reiau puțin și capitolele care au contribuit într-o mai mare sau mai mică măsură la ceea ce caracterizează în prezent cei 32 și ceva de ani pe care îi am.

CĂRȚI – știi deja cât îmi place să citesc. De asta n-aș vrea să transform acest obicei în ceva care-mi dă dureri de cap. Vreau să rămână o activitate care îmi oferă plăcere. Așa că înainte de fiecare carte să încerc să R E S P I R. Să iau o pauză și să îmi pun întrebarea dacă e ceva ce aș citi acum sau dacă e un subiect de care am chef, chiar aș vrea să-mi pierd timpul cu cartea asta? Am terminat-o cu obiectivele nerealiste. Anul trecut am citit 28 de cărți în condițiile în care voiam să ajung la 40. Așa că pentru 2022, ideal ar fi să citesc două cărți pe lună, dar o să fie în regulă dacă citesc chiar și una.

SPORT – sunt în cea mai bună formă a mea și chiar n-am arătat niciodată atât de bine. Dar n-o să mă opresc aici și nu pentru că vreau să fiu ca fetele alea de fac reclamă la vreun club de fitness, ci pentru că îmi place atât de mult să fac sport că doar ideea de a o lăsa mai moale mă înspăimântă. Sigur, pot să plec în vacanță timp de două săptămâni, dar la întoarcere ne punem adidașii și ieșim la alergat. Fără întrebări, fără dubii.

Îmi place să fac sport nu doar pentru că-mi oferă sentimentul că eu îmi controlez corpul, ci și pentru că mă ajută să-mi gestionez stările emoționale. E un joc creat după regulile mele. Cu toate astea, după câțiva ani în care m-am zbătut ca un hamster pe roată, e timpul să fac puțină ordine. Și îmi doresc să lucrez intens și grupat. Fiecare sesiune nu trebuie să mai coboare sub 45 de minute. Când aleg să fac sport, o s-o fac pe bune, cu maximum de implicare și concentrare. Fără întreruperi.

SCRIS – primul meu jurnal l-am avut în școala generală și am început să scriu ca o formă de eliberare din stresul – deși pe atunci nu știam de acest cuvânt – de a învăța mai bine. Copiii n-au altă treabă decât să învețe. Asta îmi spunea maică-mea. Cum aveam să fac asta și să înțeleg ce naiba îmi predau profesorii era tot treaba mea. Nu le-am purtat pică alor mei, pentru că și ei aveau stres la rândul lor. Așa că fiecare era pe treaba lui, încercând cumva să doarmă liniștiți ca a doua zi s-o ia de la capăt. Ce nu știam eu la momentul respectiv era că ei de fapt munceau ca să ne ofere nouă o viață mai bună. Deci și stresul lor era mai mare.

Scrisul a venit ca o continuare firească a acestei singurătăți în care trebuia să îmi văd de treabă. Iar când am descoperit cât de bine era să am un dialog în scris cu mine, pixul, foaia și eu am devenit această Sfântă Treime căreia mă rog chiar și acum. În timp însă, scrisul n-a mai fost doar o formă de eliberare în cuvinte a tot ceea ce îmi trecea prin cap ci a devenit o formă de entertainment. În prezent, consider că e la fel. Scriu ca să mă distrez și cumva în speranța ca la un moment să-i distrez și pe alții, pentru că pe tine sper că te-am distrat măcar puțin.

Nu e cazul să te gândești că scrisul a devenit acest sanatoriu al traumelor copilărești, pentru că eu mă bucur că mi s-a întâmplat asta. Sigur nu cred că am să ajung să scriu dialoguri de nonficțiune, dar mă distrează teribil să descriu experiențele prin care trec, oricât ar fi acestea de banale. Primii scriitori de care m-am îndrăgostit (și nu exagerez când folosesc acest cuvânt) au fost bărbați. Acum, aș vrea să am talentul acestor trei femei pe care le ador în mod egal: Patricia Lockwood, Liz Gilbert și Mary Karr. Ce au ele în comun? Toate scriu cu sarcasm, auto-ironie și umor. Pare că toate trei scriu pentru propriul lor amuzament.

În 2022, mi-ar plăcea să nu uit cât de eliberator și distractiv poate fi să scrii. Atât.

Concluzie

Îmi doresc multe lucruri de la mine, dar cel mai mult mi-aș dori să înțeleg când e suficient. Câteodată uit cine sunt din dorința de a obține TOTUL mai repede. VREAU ACUM nu mai merge în lumea adulților. În lumea adulților, așa cum ar fi trebuit să învăț din exemplul alor mei, atunci când realizasem ce e stresul pentru prima dată, ai nevoie de un plan.

„When facing any crisis, from Hurricane Katrina to a family emergency, to the profound choices we have to make in life, I’ve found that a good plan is to first recognize the problem, then stabilize the situation, organize the response, then respond.” – Greenlights by Matthew McConaughey

No more bullshit anul ăsta. JUST DO THE WORK.

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

One thought on “RECAP 2021

  1. Pingback: Am uitat sa stam de vorba | Elena Pelmus

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *