După cele 11 cărți citite în Q1 am încetinit mult ritmul lecturilor în timpul verii. Am stat prost la toate capitolele și nu trebuie să-ți confirm că moralul meu a fost cel mai afectat. Pe măsură ce corpul îmi spunea că trebuie doar să mă întind în pat și să zac, cu atât mă învinovățeam mai tare că nu reușesc să fac nimic. Îți zic, ar trebui să nu mai muncim deloc vara și asta ar trebui să fie o lege pentru toți.
Nu pot să trec totuși peste cărțile din Q2 și Q3 fără să-ți povestesc puțin despre câteva dintre descoperirile de care am avut parte în aceste luni devotate lipsei acute de chef. Din „Blue Mind” am împrumut dilema legată de ce ar da cineva milioane de dolari pentru un apartament cu trei camere doar pentru a privi marea în fiecare zi și am transformat-o în acest articol despre vizita mea în Viena. Apoi am aflat că există Jordan Peterson dintr-un podcast și i-am citit celebra „12 Reguli de Viață”. M-am speriat puțin când am citit acolo un pasaj care mă descrie literalmente, obiectiv, puțin dramatic, dar fără discuție eu în cuvinte.
Și, pe final de Q2, anticariat Unu m-a notificat că e disponibilă cartea lui Arasse, „Nu vedeți nimic,” care a fost ca o gură de aer proaspăt printre atâtea cărți de dezvoltare personală. Mi-aș fi dorit să nu se termine acest dialog între narator și Charles iar eu să-i asist în continuare fascinată.
Tot în cartea lui Arasse am descoperit probabil cea mai frumoasă definiție a iubirii.
E amuzant ce spuneți. Mă duce cu gândul la un pasaj din Dialogurile amoroase ale lui Speroni. Tot Tullia Aragon, marea curtezană, este cea care vorbește. Ea se întreabă de ce amanții sunt sfâșiați întotdeauna între dorința de a se privi și dorința de a se atinge; de ce, atunci când se îmbrățișează, se dau puțin în spate și nu se mai ating pentru a se putea privi; și de ce, oare, nici n-au apucat bine să se vadă, că și încep să se îmbrățișeze din nou și să se țină strâns în brațe.
După o vară cruntă, manifestată printr-un deficit de energie și entuziasm, mi-am făcut într-un final curaj și, din dorința de a-mi pune singură un diagnostic, am cumpărat cartea surorilor Nagoski, „Burnout”. Te înțeleg dacă până acum ai auzit de atât de multe ori pronunțându-se acest cuvânt încât ai ajuns să îl urăști. Te înțeleg, pentru că și eu am cumpărat cartea asta ofuscată din start. Încă o boală modernă pe care s-o tratăm cu empatie, m-am gândit. Câtă vreme tot ce ar trebui să simțim e furie. Furie pentru tot ce ni se întâmplă, furia schimbării, a motivației, a voinței de a ieși din matcă.
În fine, nu vreau să mai lungesc această introducere, dar țin să-ți spun că e mult prea feminină cartea asta pentru mine doar prin simplul motiv că e suficient cât mă plâng mie însămi. Am avut senzația asta a unui dialog cu Venus (di Urbino), frustrată de noua ei domesticire în care a pictat-o Tiziano, ușor plictisită de bărbatul ei și de „puterile” lui (prea) omenești, ceea ce nu e de mirare că unii atribuie semnificația masturbării în acel tablou. Oricum, Venus nu e femeia americană din ziua de azi, mamă a doi-trei copii, cu un job stresant, nu simte nevoia afirmării și nici dorința unei consolări. Vraja ei se simte în privire și nimic nu pare să-i zdruncine sinele. Ar trebui să fim mai multe ca Venus, dacă mă întrebi pe mine. Să avem măcar un pic din farmecul ei.
Burnout s-a completat foarte bine cu ceea ce aveam să frunzăresc ulterior, „Overcoming Perfectionism”, pentru că eu sunt genul de ipohondru care nu se mulțumește cu o singură boală. Obsedată fiind de starea pe care am avut-o în timpul verii, am început astfel o incursiune în evaluarea gradului meu de „nebunie”.
Și, chiar dacă n-a fost o carte tocmai pe placul meu, Burnout m-a ajutat să înțeleg despre ce a fost vorba în Black Swan de fapt. A fost așa ca o trezire de moment care mi-a rezolvat câteva puzzle-uri din cap despre părțile alea psihedelice prin trece Nina. Deci, ea suferă de un perfecționism dus la extrem, o metamorfoză a vocii critice care ajunge s-o consume până la distrugere. Sunt curioasă cum ai văzut tu filmul ăsta, pentru că mie abia acum se pare că mi s-a ridicat vălul de ceață de pe ochi și totul are sens din nou.
Surorile Nagoski, precum și autorii cărții „Overcoming Perfectionism” ne provoacă să-i dăm acestei voci din capul nostru o identitate. Și mi-a plăcut atât de mult ideea lor că am decis să-l pun încă din titlu în ciuda faptului că numele nu-mi aparține, ci e luat din Burnout.
The next step is learning to live peaceably with that wildly noisy voice in your head that tell you not to rest, tells you you’re failing. We call her “the madwoman in the attic.
Sunt variațiuni ale nebunei din pod odată cu declarațiile mai multor femei care se luptă cu aceeași boală, dar una în particular m-a făcut să râd, pentru că apare și la mine uneori:
she’s the skinner, younger-looking, richer, better-dressed, prettier-by-social-standards, live-in-the-amazing-and-much-larger-house-next-door-with-the-perfect-lawn version of me.
Am râs pentru că, în cazul meu, nebuna din pod prinde voce mai ales atunci când mă compar cu ceilalți, ba chiar are o rețea socială preferată. Îi place când deschid aplicația și dansează țurca în capul meu, bucuroasă la vederea unor versiuni „perfecte” d-ale mele.
Burnout m-a ajutat să dau o față comică acestei voci din capul meu pe care încă tind s-o iau în serios de cele mai multe ori. În plus, mi-a plăcut și teoria lor cu complete the cycle of stress. Nu cred că cineva vreodată chiar stă conștient să se vindece de stres cu aceeași rigurozitate cu care-ți iei pastila, dar remediile pe care le recomandă în carte sunt cel puțin de bun simț și ne readuc atenția la personajele mitice care stau tot timpul lungite cumva, în semn de disperare sau extaz. Câteodată, ce-i drept, nici nu prea știi să le distingi starea după ce grimase au. În orice caz, ce spun ele e că cel mai bun remediu dintre toate e până la urmă odihna și relaxarea, și râsul și orice ne poate ajuta s-o lăsăm mai moale.
Overcoming Perfectionism și Burnout își întrepătrund teoriile la un moment dat, doar că prima oferă și multe modalități practice prin care să îți evaluezi gradul de perfecționism, poate până la stadiul la care, dacă urmezi acele exerciții, să îți dispară gesturile obsesiv-compulsive, ceea ce eu am apucat deja să dezvolt în mare parte pentru că lucrez de acasă de vreo doi ani. E de la sine înțeles că am frunzărit partea practică a cărții și că n-am făcut nici măcar un exercițiu, ca un bolnav respectabil care își așteaptă soarta, dar cred că am găsit în schimb ceva ce m-ar putea ajuta. Și e mai degrabă o premisă pe care s-o aplic nu doar când îmi vorbește nebuna din pod, dar mai ales atunci când primesc apostrofări dintre cele mai tâmpite și pe care eu, conștientă fiind de inteligența mea, le inventariez în jurnalul marilor eșecuri în viață.
Iată ce consider eu c-ar putea constitui o premisă bună pentru când „life (shit) happens” sau.. oricând:
What is my personal reality that I have to accept?
E așa de frumos pusă întrebarea asta încât, dacă te gândești puțin, e ok să fii idiot în cel puțin 10% din orice ți-ai propus să faci în viață. Adică ce poate fi atât de rău în realitatea ta încât să nu accepți că într-o oarecare proporție ești o persoană idioată? Și, dacă ești în căutarea unei definiții pentru idiot, nu căuta în dex, pentru că cel mai bine a spus-o Seinfeld (S2.E5).
Jonathan Haidt citează în „Ipoteza Fericirii”:
prin faptul că ne-a oferit o lume interioară, o lume plină de simulări, de comparații sociale și de griji legate de reputație, sinele ne-a dat și un călău personal.
N-aș fi putut s-o zic mai bine. Doar o avertizarea de la Haidt! Sinele nu se confundă cu călărețul (partea analitică din noi), dar poate fi construit de acesta. Mă rog, el merge mai departe și spune că într-un fel Sinele e Satana, dar trebuie să citești cartea ca să afli și explicațiile. Și te rog s-o faci! Aș fi vrut să aduc mai multe citate din cartea lui aici, pentru că este o carte mi-nu-na-tă, doar că practic ar fi însemnat să rescriu totul. Când citești Ipoteza Fericirii e ca și cum ai sta de vorbă cu un prieten mult mai deștept ca tine, care-ți spune tot ce știe fără să te facă să te simți prost că tu doar taci și mai îngâni câteva „aham-uri”.
Ca orice persoană care petrece foarte mult timp închisă în mintea ei, încerc și eu să deslușesc cum aș putea să reglez frâiele între călăreț și elefant astfel încât să găsesc autenticitatea din mine. Și pentru că mă interesează mai degrabă autenticitatea din mine decât autoperfecționarea (permanenta călătorie a găsirii unei versiuni mai bune), o să iau întrebarea din cartea Overcoming Perfectionism mereu cu mine așa cum țin unii biblia la piept.
Probabil că e universal acceptat că perfecționismul e o dovadă mare de prostie. Și, cu toate că știu asta, nu pot să mă prefac că nu doare. Doar că boala asta chiar are vindecare și apare abia după ce-ai întrecut limita, după ce te-ai depășit. Nina, spre exemplu, își dă seama cine e după ce-și asumă perfecționismul ca unica ei salvare. Finalul filmului te face totuși să te îndoiești de asta. Dar aici e o chestiune de percepție în ochii celui care se uită la poveste, dacă vede sau nu tragicul în ea.
Și atunci, vorba unui celebru moment de teleshopping, care este soluția? Habar nu am. Drept să-ți spun, eu încă sunt la stadiul de a desluși toate aceste concepte pe care le-am întâlnit cam la timpul nepotrivit. Ce o să fac cu ele acum la 30 de ani? Sunt prea bătrână să le rezolv, prea tânără să le suport. Încerc, pe de altă parte, să găsesc acel eu autentic, fără să mă definesc în comparație cu alții și să mă distrez între timp. Așa cum pot.
Pingback: RECAP 2021 | Elena Pelmus
Pingback: Essentialism, 4 ani mai tarziu | Elena Pelmus