În noiembrie, se împlinesc patru ani de când am citit Essentialism. Am recitit-o de curând pentru că am vrut să văd dacă lecțiile pe care mi le-am luat atunci din carte continuă să fie în rutina mea și azi.
Iată ce am scris în articolul din 2018 despre ce lecții mi-am luat din carte:
1. Întreabă-te mai des: „De ce?”. Asta vine dintr-un proces de autocunoaștere. O analiză ușor exagerată a anumitor decizii, care continuă să funcționeze.
2. „Done is better than nothing” care pentru mine se aplică în mod special la scris. Am învățat să nu mă mai chinui în 99% dintre cazuri că un text n-a ieșit cum aș fi vrut eu. Ci să văd asta ca pe o etapă spre progres.
3. Calitatea somnului, în cazul în care vreau să am o energie bună de-a lungul zilei.
4. Nu grăbi o decizie. Mai târziu l-am citit pe Stephen Covey și am înțeles mai bine de unde vine lecția asta. Între stimul și răspuns se află libertatea mea de a alege.
Acum, m-am regăsit mult în două ipostaze pe care le descrie McKeown și pe care îmi doresc să mi le însușesc mai bine. Prima e cea de jurnalist:
să cauți o perspectivă diferită a unei anumite povești, una care să facă lumină asupra subiectului într-un mod proaspăt, diferit sau gândit într-un mod provocator.
Esențialismul – Disciplina de a urmări mai puțin, Greg McKeown
Cred că de aici mi-am luat și ideea că dacă eu pot să mă pun ușor în locul celuilalt, asta nu înseamnă că sentimentele mele sau părerea mea contează mai puțin. Mi-aș dori chiar să devin mai vocală decât am reușit să fiu în acești patru ani și să nu las anumite situații să plutească în străfundul minții mele super imaginative.
A doua ipostază e cea de editor. Să încerc pe cât posibil să elimin ceea ce nu aduce o contribuție semnificativă la dezvoltarea mea. Și am învățat să tai mai ales din ceea ce consider e c-ar fi important pentru alții să afle. Dar și per ansamblu, un simplu exercițiu de a distinge ce mă ajută realmente să cresc și ce nu.
Cred că și tu te-ai trezit în fața liftului sau a unui raft într-un magazin când ai auzit o voce din capul tău spunând „eu nu mă pricep la nimic”. Și ai lăsat-o să continue cu un discurs recitat lent despre cât de puțin probabil e să faci ceva semnificativ în viață, ca și cum te-ai mai întâlnit cu vocea asta odată, poate că în alt loc.
În tot acest ritual de critici din capul meu, cartea lui McKeown mi-a oferit din nou claritate, pentru că m-a învățat ca atunci se activează nebuna din pod, să-mi pun următoarea întrebare: „ce anume mă entuziasmează pe mine cel mai tare?”. Ce anume aș putea face pentru tot restul vieții. Și mă plimb pe gândul ăsta până când mă liniștesc și-mi dau seama de sens.
Un alt exercițiu la care eu apelez și pe care-l descrie autorul în capitolul „Concentrează-te” este să scriu în jurnal ori de cât ori simt că se întâmplă prea multe. Atunci scriu, în liniște, tot ce am eu în cap. Ulterior, mă uit să văd care e primul lucru de pe listă pe care pot să-l fac ca să mai scap din anxietate. Sigur, nu e o știință în spate, n-am o tehnică de un milion de dolari, pentru că nici activitățile mele nu sunt atât de importante, dar mă ajută să nu cad în vreo dramă existențială care să-mi ia din energie și să mă trezesc că n-am făcut nimic în timp ce eu visam cum să scap de acolo.
Sigur, nimeni nu e perfect – ceea ce ar trebui să-mi spun mai des. Prin urmare, și eu am obiceiuri la care lucrez, care încă nu se regăsesc în rutină, deși aș vrea. Ca de exemplu, mi-e tot mai greu să mă concentrez chiar și câteva minute pe un task. Mintea mea funcționează ca un slideshow neîntrerupt și caută tot timpul ceva nou pe care să-l pună acolo. Ca fiecare gând nou care dispare imediat ce se aprinde ecranul telefonului. Apoi mai e agenda zilnică, meditația, jurnalul.
Probabil singurele două constante din 2018 și până acum sunt: sportul și cititul. Adică nu e zi în care să nu citesc și nu există săptămână fără cel puțin două antrenamente. Și cred că ce am înțeles foarte bine, apropos de claritate, este să nu mă mai mint că pot să fac o mie de lucruri într-o zi. Să mă concentrez pe unul singur, chiar dacă asta o să-mi ia o săptămână din timpul liber și n-o să mai pot face din lucrurile care îmi plac.
Așadar, după patru ani, timpul are o nouă semnificație pentru mine. Am puțin mai mult habar legat de cum să-l gestionez ca să nu dau volum vocii critice din capul meu. Sunt și bucăți de timp în care asta nu-mi iese, dar acum am o parte din instrumentele cu care să-mi dirijez stările și să nu pierd din atenție ceea ce vreau să fac.
Întorcându-mă puțin la momentul 2018, când am pus prima oară mâna pe cartea asta, tot ce regret e că n-am descoperit cărțile de dezvoltare personală mai devreme. În orice caz, dacă abia te apuci de astea, Essentialism e un foarte bun start.