Printre privilegiați – partea I

În Del Mar, California, un apartament beach front, cu trei camere, ajunge să coste și șase milioane de dolari. După ce am citit asta în „Blue Mind”, m-am gândit că parcul IOR n-o fi visul american, dar și în București oamenii plătesc mai bine de 100 de mii de euro ca să vadă întinderea parcului de la balcon. Apoi am continuat să citesc tocmai ca să înțeleg de ce suntem dispuși să dăm atâția bani pentru a fi aproape de un petic de iarbă, de un loc de promenadă, de un lac sau de o pădure.

Din explicațiile autorului, am reținut că natura formează un mediu standardizat care ajută o parte a creierului să se relaxeze. Ori „relaxarea” e un cuvânt care a acaparat discuțiile mele cu prietenii din ultimii ani. Mulți dintre ei, pe la 30 și ceva de ani, caută să se stabilizeze dacă nu aproape de natură, măcar într-un loc liniștit. Și îi înțeleg perfect, pentru că nevoia asta de relaxare vine odată cu volumul stimulilor la care suntem supuși multe ore, zilnic.

O diferență majoră între stilul meu de viață și cel pe care-l duceau ai mei la 30 și ceva de ani când nu erau nevoiți să se certe pe WhatsApp. Mai mult, parcul nici nu cred că era pe lista preocupărilor când și-au cumpărat ei apartamentul. Doar întâmplarea face ca, la scurtă vreme după mutarea noastră într-un cartier din zona de vest a Ploieștiului, în fața blocului, să se facă un părculeț pentru copii, cu ceva spațiu verde, iar în spate, unde avem balconul, copacii să crească până la ultimul etaj. Vara, teii aceștia formează o perdea verde prin care abia se mai întrevede fațada blocului de vis-a-vis și sunt o minune pentru toate simțurile.

Multă vreme n-am conștientizat că e un privilegiu să ai natura la buza blocului. Asta pentru că eu dar cu precădere ai mei am crescut la țară, cu dealuri răsărind în spatele și în fața casei. N-am cum să uit gustul frăguțelor de pe aceste dealuri și mirosul de fân proaspăt cosit când mergeam cu mamaie la vie. Sau mirosul porumbului după cules, când îl făceam grămadă-n curte. Recent chiar mi-am adus aminte de acel iz necăcios de rășină al porumbului, amestecat cu brumă, pe care-l inspirai odată cu aerul rece de dimineață.

Deși am sute de astfel de amintiri despre contactul meu cu natura, de la înțepătura urzicilor, la piureul prunelor care se amprenta în striațiile palmelor la cules, abia praful din București a reușit să mute fiecare celulă crescută din puritatea acelui mediu pentru a mă transforma într-o orășeancă get-beget. Mai mult, mi-e rușine să recunosc că, în anul în care m-am mutat în Titan, într-un bloc situat la doar trei minute de mers pe jos până-n parc, am ignorat complet lumea din jurul acestei poteci bătătorite în asfalt care mă conducea de la gura de metrou și până-n scara blocului. Era ca și cum totul în jurul meu se dizolva, iar parcul IOR nici măcar nu exista în conștiința mea. Era un refuz nespus, aproape o repulsie pentru unde am ales să stau și tot ce făceam cât stăteam închisă-n casă era să-mi ascund teroarea de nou.

Culmea e că atunci când l-am descoperit, parcul a funcționat ca terapie pentru mine. Și mă bucur să văd vecini cu care împărtășesc aceeași viziune. Oameni care ies să aprecieze simpla conexiune cu natura: aleargă, se plimbă, stau pe bancă cu o carte-n mână sau își țintesc privirea către lac. Doar că traiul într-o comunitate te obligă să-i accepți și pe cei care nu văd lucrurile la fel ca tine, pentru care parcul nu e un loc de recreere, ci un alt loc de distracție. Acolo unde mergi să cumperi gogoși, să plimbi copilul cu trenulețul sau să-l dai în carusel, să mănânci înghețată, să bei bere, să-ți cumperi suc și să produci gunoi.

Mă plimb prin parcul ăsta de vreo șapte ani, timp în care am fost un observator al transformării sale într-un bâlci care satisface burți. În primul rând, burțile celor care au voie să amenajeze buticuri, terase și cărora parcă li s-a dat o misiune de partid să reconfirme întregii națiuni că să mănânci mici e sport național. Odată chiar am fost oprită de o tanti care m-a întrebat unde se mănâncă mici în parc. Era început de primăvară și părea că venise special pentru asta până-n IOR, așa că i-am răspuns: ce bine că încă nu!

În cazul meu, relaxarea s-a adaptat nevoilor mediului în care trăiesc acum. Mai bine zis, am găsit portițe în care parcul devine ceea ce am învățat din „Blue Mind”, un mediu standardizat. Și asta se întâmplă vara, dar dimineața devreme, până să deschidă tarabagiii și în special iarna, pentru că frigul distruge din tupeu sau cel puțin îl estompează. Terasele se închid, buticarii nu mai fac kurtos colac, bâlciul dispare odată cu comediile pentru copii, nu mai miroase a hamsii prăjite, nici măcar a WC, iar vizitatorii cred că pleacă și ei cu păsările în țările calde, pentru că abia mai vezi plimbăreți cu poftă de-un mic. Mai răsar doar câțiva romantici care se încumetă să se plimbe prin ger și grupurile de prietene care merg înarmate cu câte un pahar lung de Starbucks, ca niște soldați pregătiți cu lăncile în cavalerie. În rest, doar natura care dă party la ea acasă.

Îmi pot doar imagina cum ar fi transformat românii canalele Dunării în Viena, câte buticuri n-ar fi înșirat pe faleze aia de la Dunărea Nouă care vara se transformă într-un mare ștrand public. Mă gândeam, în timp ce mă plimbam pe acolo vara asta, cât de ușor e să te simți un privilegiat în Viena printre cei cu adevărat privilegiați: bogații cu căsuțe pe malul Dunării, aristocrați cu fii și fiice care servesc masa la Albertina. Tu, simplu cetățean, ai nevoie doar de un prosop pe care să-l arunci pe primul dâmb lângă Dunăre și să crezi că e perfect normal să faci asta într-o zi de joi sau de marți.

Știu ce o să zici! Că e bâlci și în capitala Austriei. Și n-am să neg asta, doar să spațiile se întrepătrund până la un punct de unde poți alege să rămâi în bâlci sau să-ți găsești un loc de relaxare în deplină liniște. 

Deși n-am făcut un obiectiv din a vizita aproape toate parcurile din Viena, am ajuns să le străbat pe toate din dorința de a găsi un petic de iarbă pe care să-mi întind picioarele obosite de la atâția kilometri de mers pe jos. Culmea e că oamenii care vin în parcuri sunt atât de mișto că distracția e oarecum inclusă. În Prater, îmi mutam privirea între două grupuri foarte interesante de oameni. Unii care executau un soi de dans aerobic pe ritmuri africane și un cor bisericesc care făcea repetiții la nici 50 de metri depărtare. Pentru mine era de-a dreptul uimitor cum cei din cor fie nu păreau deloc deranjați de tobele tipului care ținea ritmul grupului de dans. În Augarten, aproape că era să-mi petrec noaptea în parc din cauza unor puști lângă care m-am aciuit toată seară ca să trag cu urechea la muzica lor. Am umblat ulterior câteva minute bune ca să găsesc o ieșire din parc, după ora de închidere, dar măcar m-am ales cu niște piese noi în My Funky Soul Dance Playlist.

Dincolo de faptul că am avut inclusă această libertate de care am observat că și austriecii profită din plin și anume de a bea o bere în parc, pe dâmburile de lângă Dunăre sau în fața bisericii, mi-au plăcut mult oamenii din Viena. Și mi-au plăcut în mod special pentru acest aer de privilegiați pe care-l emană când merg pe stradă sau când te depășesc în viteză pe bicicletă. Tot timpul cu nasul pe sus, drepți, protocolari, calmi, vorbesc pe un ton normal, se îmbracă bine și par să aibă un respect de sine care se simte în felul în care arată orașul în ansamblu.

Așa-mi place când merg într-un oraș străin să mă prefac că trăiesc acolo! Cu toate că știu că n-am cum să scap de imaginea grupului de turiști care se citește de la o poștă. Cu privirile alea de oameni pierduți, discutând între ei fără să se privească, ci doar buzele se mișcă, pentru că ochii sunt în telefon ca să înțeleagă unde sunt și încotro s-o ia. Ca să nu mai zic de rucsacii care atârnă-n spate, plini cu apă, sandviciuri și fructe furate de la B&B, simbolul oricărui turist sărac. Așa că prefer uneori să evadez din acest arhetip și, în mintea mea, să mă transform într-un privilegiat cu acte-n regulă. Când sunt cu grupul la metrou, îmi imaginez că mă duc la muncă în ziua aia. Ce dacă e 11! Când ne plimbăm prin parc seara, tocmai ce-am ieșit de la birou după o zi grea, iar când intrăm în vreun muzeu, sunt doar în pauza mea de inspirație, cu toate că, în realitate, mă dor atât de rău picioarele, încât nimic din ce e expus pe pereții ăia nu mă mai interesează.

În mintea mea, aproape toate orașele străine în care ajung sunt precum tărâmul celălalt din basme. E locul unde te lupți cu inamicii (ăia din tine) ca să devii puțin mai înțelept. Păcat că Prâslea n-a fost niciodată-n Spania! Acum poate că destinul nostru s-ar fi scris diferit. Poate că drumul lui inițiatic ar fi mutat ceva în mentalitatea noastră. Ne-am fi conservat dușmănoși pe ambiția celuilalt, dar măcar fi avut mai multe pretenții. Pentru că asta cred că au niște oameni ca austriecii, au pretenția de la ei de a fi puțin deasupra altora. Și le-a ieșit. De asta când mă întorc acasă, ceea ce de multe ori mi-a trecut prin gând să n-o mai fac, prefer să îmi păstrez acest exercițiu de imaginație ca un autor care-și creionează propriul basm. Când merg prin parc, deseori închid ochii, ca să nu mai văd atâtea buticuri, iar când văd că lumea nu se mai satură, îmi închipui că sub noi se află aceiași oameni dar cu obiceiuri ca-n afară. 

S-o spunem drept, Bucureștiul nu e locul unde să te simți neapărat un privilegiat. E drept că apartamentele sunt prea scumpe pentru haosul în care trăim și că vor continua să fie așa cât timp ignorăm această dorință evidentă a locuitorilor acestui oraș de a simți iarba sub picioare. Ne lipsește cu desăvârșire grija pentru ceilalți, care pentru noi e o meta-gândire, ceva de care dispun doar cei de pe tărâmul celălalt. Suntem astfel construiți să ne complăcem într-un status-quo care are o mișcare cosmică. Cine știe câți ani vor trece până când o să ne dăm seama că parcul nu există doar ca să inspiri miroși de mici sau să asculți manele, ci să te bucuri de un timp petrecut în natură într-o zi normală de joi sau de marți.

Între timp, eu voi continua să vizitez și alte planete din dorința de a înțelege fenomene precum cel din Spania, unde cineva s-a gândit că ar fi o idee bună să traseze o ditamai aleea pe mijlocul bulevardului pentru ca pietonii să meargă pe acolo. Devine limpede că cu cât mergi mai la vest de Viena, privilegiile cetățenilor obișnuiți se întețesc și capătă forme tot mai ciudate. Până la noi explorări, te las cu câteva imagini din Viena, iar eu mă duc până pe balconul apartamentului meu închiriat ca să admir pădurea de blocuri din Titan, să închid ochii și să-mi imaginez lumea cealaltă, unde altcineva iese pe balcon ca să vadă ce mai fac puștii din Augarten.

2 thoughts on “Printre privilegiați – partea I

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *