Vacanța de Crăciun a venit pentru mine cu două opțiuni. Prima: să mai dau o șansă schiatului, ceea ce sincer nu știu cum ar fi fost posibil cu picioarele astea care au mereu laptopul în brațe. A doua opțiune părea ceva mai promițătoare și anume să stau în casă și să mă îngraș, așa că am ales cea mai bună variantă și am plecat să mă îngraș în altă parte.
Budapesta e doar a treia capitală din Europa pe care o vizitez cu prietenul meu – după trei luni de la nuntă, unii deja mă obligă să îi spun soțul meu – și cumva începe să se simtă nevoia de a ne lua rolurile de turiști puțin mai în serios. Ce am învățat de data asta e că nu ar trebui să mai plecăm fără un plan de vizitat bine pus la punct; că informațiile despre transport sunt absolut necesare chiar dacă stai în centru și că trebuie să ai o listă foarte mare cu localurile unde poți mânca decent.
Ziua I
Știți sentimentul ăla când ajungi în altă țară și ai net parcă le știi pe toate? Fix așa eram noi în aeroport, căutând numărul autobuzului care să ne ducă în centrul orașului. Nu spun, dacă nu avem internet în oricare dintre capitalele pe care le-am vizitat, probabil că până acum rătăceam pe undeva prin Europa, ca orice obiect în spațiu, fericiți în imponderabilitate. Retrospectiv însă am pierdut destul de mult timp așteptând după internet ca să vină cu informația decât să facem ceva propriu-zis.
Tot internetul a fost cel care ne-a dus în siguranță la cazare. Nu mi-aș fi imaginat că o să mai am ocazia să merg cu fața lipită de ușa unui autobuz și nici într-un caz a unui shuttle în Budapesta. Pentru doritori, autobuzul e 100E. Face vreo 40 de minute până în centrul orașului și o călătorie costă cam 15 lei. După ce cobori din autobuz o să apreciezi mai mult faptul că natura ți-a dat spațiu și… oxigen.
Cum m-am lăudat deja că ne-am cazat în centru, o plimbare până la Podul Libertății a fost ca o ieșire în parc. Am făcut vreo 20 de minute în pas alert mergând lejer. Primul obiectiv pe care l-am văzut din întâmplare – așa cum de fapt cred că am văzut toate obiectivele din excursia asta – a fost The Great Market Hall, unde ne-am conversat cu o româncă stabilită în Budapesta și care are un butic la etajul pieței. Ea a fost prima care ne-a avertizat de frumusețea orașului, ceea ce eu nu am crezut-o, pentru că în continuare țineam la prejudecata că Budapesta nu ar fi cine știe ce capitală de vizitat. Realitatea m-a lovit în plin când eram pe Podul Libertății de unde am început să nu mă mai opresc din pozat.
Imediat după pod sunt Galeriile Gellert, unde și voiam să ajungem în plimbarea noastră prin „parc”. Sigur că primul lucru pe care l-am făcut într-un oraș ca Budapesta a fost să mă interesez unde trebuia să merg a doua zi la băi. Impresia mea când am ajuns la recepția spa-ului a fost că într-o lume paralelă, niște pământeni au creat acest loc pentru pensionarii bogați care supraviețuiseră pe Terra. Extrem de ciudat contrastul între arhitectura sălii – mozaicul acela de la 1918 – și personalul format exclusiv din tineri care nu cred că terminaseră facultatea. În rest, pe scaune, la ghișee, la magazin, efectiv oriunde te uitai, dădeai doar de pensionari. Și în filmul meu, dar și în realitate, tinerii casieri sunt programați să știe engleza așa că am plecat totuși de acolo cu tot ce trebuia să știm pentru a doua zi.
Am urcat apoi pe dealul Gellert în dorința mea de a ajunge la Statuia Libertății, chiar dacă pe atunci habar n-aveam cum se numește. Inițial, pentru că nu ai cum să îți dai seama că deasupra ta chiar e o fortăreață, am urcat crezând că o să nimerim pe o porțiune mică în vârful dealului unde s-ar afla acest monument, așa cum e Crucea în Bușteni, minus cele cinci ore până acolo. Vă dați seama că dacă pe podul Libertății am făcut vreo 100 de poze, pe dealul ăsta am făcut cel puțin 1000. Am urcat hipnotizați de priveliști la Citadella unde am dat nas în nas cu foarte mulți turiști.
Cam la al 50-lea selfie am hotărât să coborâm spre casă. Problema era că simțeam cum ne bântuie toate clădirile care se vedeau de pe acest deal, pentru că de acolo de sus, ai impresia că te-ai întors în timp. Ignori zgomotul mașinilor, al bărcilor, sunetul aparatelor mobile, reușești chiar să îi ignori și pe turiștii chinezi și ai impresia că ești efectiv într-un film medieval. Din nou, cum ne uitam așa la el, neștiind ce era inițial, Castelul Buda ne chema spre el. Și am pornit spre noul nostru obiectiv mai mult pentru că se tot holba impozant așa la noi. Speram totuși să mergem până acolo, să aflăm că s-a închis, pentru că nu prea voiam să renunțăm la ideea de a strânge o bere în brațe.
Când am ajuns la Deli Rondella, am întâlnit doar câțiva localnici care își plimbau câinii prin parc. Am intrat puțin temători în castel, dat fiind că deja se înserase și nu vedeam niciun turist care să ne imite comportamentul. Am rătăcit puțin speriați prin curte până când am descoperit unde se ascundea de fapt toată lumea. Stăteau toți în spatele Statuii Fecioarei Maria făcând poze, asamblați cu aparatură cu tot în ziduri, așteptând probabil un timelapse completed.
Nu credeam că priveliștea de aici avea să întreacă ce tocmai văzusem pe dealul Gellert, dar am rămas efectiv fără cuvinte. Tot aici am realizat ce trist e când nu ai știință. De la prejudecata cu care am plecat din București – o tâmpenie absolută, la faptul că eu am mers până atunci prin orașul acesta extraordinar și habar nu aveam ce o să vizitez, ceea ce m-a făcut să mă simt ca o snoabă incultă.
Aici am petrecut poate cea mai liniștită parte a excursiei. Fiecare cu momentul lui de recules, admirat, de gândit sau de căutat pe net. La întoarcere le-am spus tututor că la Castel mi-am făcut prieteni noi – un cuplu de francezi – care au plecat pentru prima dată într-o călătorie după nouă ani de crescut copii. Vă asigur că le-am vorbit de România și i-am îndemnat să ne viziteze țara. Cu toate că nu aș fi făcut asta dacă el nu îmi spunea că a văzut Bucureștiul în nu știu ce an.
În timp ce eu îmi făceam prieteni, Răzvan (prietenul aka soțul) a găsit un bar special pentru noi.
Pentru că eram în Budapesta și aveam ca întotdeauna poftă de bere, am ajuns într-un bar belgian. Meniul cu beri era la fel de stufos ca un catalog de cosmetice. Am petrecut vreun sfert de oră doar ca să îl răsfoim, iar când a trebuit să decidem ce bere vrem, normal că am ales primul nume de pe prima pagină.
Fără televizoare și înconjurați de oameni care să vorbească în toate limbile de pe planetă, meniul era principalul nostru punct de actracție. E imposibil să mergi într-un bar și să nu vrei ceva snacks, așa că ne-am comandat ceea ce în catastiful de pe masă era trecut: fried chips with tartar sauce and cocktail sauce. Vreau să vă zic că berea era destul de tare și la cât timp petrecusem noi prin frig în ziua aia, alcoolul și-a făcut efectul de la prima gură. Până să vină fata cu cartofii, eu eram deja în a doua transă de râs isteric, victima mea fiind Răzan, care mi-a suportat liniștit glumele până când a venit chelnerița cu cartofii.
Nu exagerez când spun că pe platoul respectiv era o pungă de 500 de grame de cartofi congelați. În fața noastră stătea practic un munte de cartofi pai cu două sosuri la baza lui. Am rezistat să nu râdem când ne-a pus platoul pe masă. Imediat după, poate că de la bere sau pentru că eram intoxicați de atâția cartofi pai, am continuat amândoi să râdem isteric.
Ziua II
A doua zi, internetul ne-a zis că o să plouă. Cu asta în cap și pentru că, v-am zis eu, Budapesta fără băi nu se poate, am mers la Gellert Spa. Da, în locul cu pensionari și tineri casieri.
Spa-ul e construit ca un labirint. În afară de piscina „mare” care apare în toate pozele, complexul găzduiește alte patru piscine înăuntru și una caldă în exterior. Există saune de tot felul în interior, dar și una afară, chiar lângă piscină. Ne-a întrebat cineva dacă nu ne-a deranjat că era foarte multă lume în apă. Cred că dacă reușești să îi eviți pe asiaticii gălăgioși, care nu își dau seama că sunt înconjurați tot de alți oameni, îți poți găsi lejer un loc de relaxare. După un tur complet al piscinelor, am savurat o bere ungurească la restaurantul care a rămas cumva în timp, fiind mult prea mic pentru fluxul de oameni și asta dacă luăm în considerare că mulți nu ajung la etaj și nici într-un caz nu merg acolo ca să și mănânce. Am reluat apoi turul, iar în piscina exterioară, ne-am intersectat din nou cu deja prietenii mei francezi.
Seara ne-a găsit în faimosul Christmas Market. Ei au două astfel de locuri, iar cel mai spectaculos aș zice că e cel de lângă Bazilica Sfântul Ștefan pe care am vizitat-o totuși următoarea seară pentru că în acel moment eram prea ocupați să găsim un local unde să mâncăm ceva. Am intrat în vreo 5 restaurante pline și ne-am învârtit vreo 10 km pe jos până la Castro Bistro. Chiar și aici am mâncat la bar. Orașul e mai scump în termen de servicii și mâncare decât Bucureștiul. Posibil să existe și localuri cu prețuri ceva mai mici, dar în fiecare dintre cele patru seri ale noastre, am dat în jur de 50 de lei de persoană pe mâncare și o băutură.
Spa-ul ne-a costat în jurul a 80 de lei de persoană. Am fost în treacăt și la Szechenyi [sigeini] Spa, iar prețul unei intrări e același, dar din ce îmi aduc aminte, la cel din urmă găsești mai multe piscine. Oricum, o întoarcere în Budapesta e obligatorie tocmai pentru a face un tur al băilor din oraș.
Ziua III
Dat fiind că ne-am cazat efectiv la cineva în apartament, trebuia să ieșim pentru micul dejun. Așa că în fiecare dimineață am tremurat de frig pentru un covrig cu omletă și bacon. Budapest Bagel se numește localul. E ușor de recunoscut după masa în formă de ușă de la intrare și câinele care ocupă cel mai confortabil loc înăuntru. Micul dejun ne costa în jur de 15 lei de persoană, în care includem bagelul și o cafea.
După cum poate știți deja, ungurii au un sistem public de transport bine pus la punct, iar cu ajutorul aplicației BKK Futar puteți vedea în timp real unde se află pe traseu autobuzul sau troleul pe care îl așteptați. Noi ne-am cumpărat o cartelă de turist, cu valabilitatea 24h, în valoare de 1650 ft de persoană. Cu ea puteam merge pe aproape toate liniile, inclusiv pentru transportul pe Dunăre, ceea ce noi nu am mai apucat să facem.
În dezorganizarea noastră, am reușit să vedem în a treia zi Memento Park pe care eu v-aș recomanda să îl vizitați pe o vreme mai prietenoasă. Acum nu cred că e neapărat un muzeu de pus în cap de listă, însă merită plimbarea până acolo, dar și punctul de interes pentru pasionații de istorie: pantofii lui Stalin sau ceea ce a mai rămas din unica sa statuie dărâmată în `56. Pantofii sunt expuși pe un postament în fața muzeului, în caz că vreți să aveți totuși o poză de acolo și să rămâneți în buzunar cu cei 5 euro cât costă intrarea în parc.
Cu toate că a fost extrem de frig în a treia zi, ne-am încăpățânat să vedem câte puțin din parcurile lor. Insula Margareta e poate cel mai reprezentativ loc, o oază de liniște în mijlocul orașului. De acolo am luat un troleu care ne-a lăsat în Piața Eroilor. Dincolo de construcția impunătoare a Monumentului Mileniului, dincolo de celelalte două clădiri importante care mărginesc piața – Muzeul de Arte Frumoase și Galeria de Artă – locul mi-a adus aminte de documentarul lui Andreas Dalsgaard – The Human Scale – care vorbește tocmai de rolul spațiilor urbane în viața cotidiană. Documentarul ne arată cum marile orașe ale lumii au reușit să le redea cetățenilor bucuria timpului liber (vezi cum lărgirea spațiilor a dus la izolarea oamenilor în spațiul propriului apartament, în locul transformării celor existente așa cum s-a întâmplat cu Time Square în New York).
Din piață, ajungi chiar foarte ușor, într-un alt loc de vis și anume Castelul Vajdahunyad care am înțeles că ar fi o copie a celui din Hunedoara. Și împrejurul acestui castel se află o zonă destul de mare de parc.
Nu puteam să ne întoarcem și de data asta la Christmas Market fără să mâncăm kurtos, ceea ce ne-a dat puțină energie să vizităm într-un final Bazilica Sfântul Ștefan. În spatele bisericii se află Meatology, unde am încercat faimoșii cârnați de mangaliță care ce-i drept nu aveau cu nimic deosebit față de cârnații normali de porc. Platoul conținea însă pită caldă și un muștar foarte bun de casă ceea ce ne-a satisfăcut pe deplin dorința unei cine decente.
Ziua IV
Ultima zi în Budapesta ne-a condus la Bastionul Pescarilor și la Biserica Matyas. De acolo am continuat să ne plimbăm în jos pe străzi, până la Muzeul Spitalului din Stâncă și tot mai jos până când din nu știu ce motiv am ajuns în Parcul Millenaris. Mai târziu ne-am dat seama că puteam să sărim peste această plimbare deloc interesantă și că am fi putut ajunge la timp să vizităm Palatul Parlamentului. Dacă vreți să îl vizitați într-o călătorie în Budapesta, un bilet costă 2400 ft și se poate cumpăra online.
Am scăpat totuși de regret petrecând mai bine de o oră în jurul Palatului Parlamentului pe care l-am pozat din toate unghiurile posibile. Am coborât apoi la Pantofi pe malul Dunării, un alt loc unde turiștii se întrec în continuare în fotografiat.
E drept că în această zi am terminat de vizitat ceva mai devreme și aveam de gând să ne întoarcem în locul nostru preferat – Castelul Buda – tocmai pentru a-l admira încă pe lumină naturală. Picioarele nu mai rezistau unui alt un urcuș, așa că ne-am luat la revedere de la oraș într-un bistro, cu un pahar de palinka alături și ceva grețos care nu merită menționat.
Am lăsat asta pentru final, nu știu în ce măsură e interesant, dar sunt încântată să vă spun că în toată excursia am plătit exclusiv cu cardul. Exceptând cazarea pe care am plătit-o în euro și în ultima seară, când răsfățatului familiei i s-a făcut poftă de un kurtos cu nutella, înghețată de ciocolată, frișcă și Oreo. Restul la 10 euro l-am primit în forinți pe care i-am folosit să ne luăm vin fiert. Inclusiv bacșișul a fost inclus în nota de plată, că era trecut pe bon sau că vorbeam să plătim o altă sumă decât cea de pe bon.
Am menționat deja că data viitoare trebuie să ne facem mai bine temele, în sensul că nu trebuie doar să punem degetul pe hartă. O astfel de călătorie poate duce la frustrări, mai ales dacă ești genul care nu vrea să rateze obiective importante.
Dacă aveți recomandări de capitale (prin Europa), le aștept cu drag în comentarii. Dorința mea pentru 2018 e să mă întorc în Londra, în rest singurul meu plan e să aștept să văd o ofertă avantajoasă și să plec într-acolo fără să mă gândesc prea mult.
Am completat portofoliul de poze amatoricești pe contul meu de Instagram unde vă invit să îmi dați un follow dacă vă place.
Pingback: Tropea, plaje rezervate pentru zei |