Cetatea Poenari, o misiune posibilă

cetatea poenari

Odată cu ultima vacanță în Italia am început să planific pe zile obiectivele pe care vreau să le văd în călătoriile din afara țării. Și m-am gândit să încerc același lucru pentru cele trei zile pe care urma să le petrec pe Transfăgărășan. TripAdvisor a fost un minunat companion în ceea ce privește planificarea pentru Tropea, așa că m-am cufundat tot aici în cercetări. E o călătorie în sine să navighezi pe acest site, dar ca orice ghid îți oferă un start și ești liber apoi să explorezi pe alte site-uri tot ce îți dorești să vizitezi. Doar că, de data aceasta, dintre toate taburile deschise, nu am descoperit nimic de vizitat și care să se afle mai aproape de traseul propriu-zis, în afară de locurile deja cunocute din Argeș și Sibiu.

În cele din urmă, am dat peste Cetatea Poenari, despre care auzisem la un moment dat, dar care, în capul meu, nu avea nicio asociere cu Transfăgărășan. Odată descoperită însă, vizitarea cetății a devenit misiunea acestei călătorii.

E chiar ciudat că dintre toate ocaziile în care am ajuns pe Transfăgărășan am ignorat complet existența acestui loc atât de lăudat. Și acum că am fost, prima recomandare ar fi să te interesezi despre istoria cetății înainte de a ajunge s-o vizitezi, pentru că nu există un ghid care să îți dezvăluie misterul locului. În cazul meu, atunci când nu îți faci timp să citești, ai un singur și simplu scop: să te bucuri de priveliștea de la fața locului.

Mulți se plâng de cele vreo 1500 de scări până la cetate, în realitate însă nu e așa de grea urcarea. Dacă ai puțină condiție fizică, atunci câștigi mai mult timp sus, ca să admiri Valea Argeșului și să te ascunzi printre zidurile unei cetăți din secolul al XIV-lea. Așa cum ai două ore de acces pe zi spre cetate, la fel, timpul pe care îl petreci propriu-zis în cetate e limitat. Cred că sunt în jur de 30 de minute în care te poți bucura de priveliștea de acolo.

Ceea ce reprezintă totuși un minus constituie faptul că nu te însoțește nimeni printre zidurile cetății să îți povestească despre cum a apărut cetatea printre munți, dincolo de considerentul că era un bun punct de observare. Din lecturile mele, înțeleg că nici nu se cunosc prea multe despre cum a fost construită, dar tot era interesant să-mi fi povestit cineva despre fazele de construire, spre exemplu, mai întâi din piatră, apoi din cărămidă. Să îmi vorbească puțin despre stil, despre compartimentare, cine a locuit-o și chiar mi-ar fi plăcut să aud despre legendele acelea cum că locul e bântuit de fantome și că asta reprezintă principalul magnet pentru turiștii străini.

Eu, pentru că sunt suficient de în vârstă pentru a considera fascinante toate aceste aspecte, pot să trec peste o lipsă pentru care chiar aș fi plătit în plus la bilet, însă mă gândesc la elevii care au urcat și ei în aceeași zi la cetate. În afară că unii au avut ocazia excepțională de a trage din țigară la altitudinea aia, au plecat cu zero informație și probabil foarte fericiți că au bifat și acest obiectiv din excursia lor și că se pot întoarce acasă.

De unde comparația „entuziasmat ca un copil” nu se mai aplica la mine în acest caz, dar faptul că am ajuns totuși să văd cetatea în ziua aceea a fost cu adevărat o împlinire.

Oricât de aglomerat și lipsit de farmec a devenit Transfăgărășanul, pentru unii ca mine și cei din familia mea, reprezintă în continuare paradisul, pentru că există aici un loc unde în fiecare an mergem pentru a gusta puțin din Rai. Am părăsit acest loc, în ziua în care am vrut să vedem cetatea, chiar când Soarele își dezvăluia privirea printre copaci. De pe terasa hotelului vedeam cum se îndreaptă spre noi o avalanșă de lumină ce se împrăștia printre brazi direct în Vidraru. Asta pentru a vă oferi doar o imagine cu frumusețea locului. De asemenea, Vidraru ascunde niște povești pe care localnicii le cunosc prea bine și dacă apuci să discuți cu unul dintre aceștia, trebuie să îi faci cinste cu un pahar de vin și să îți spună tot ce știe.

Cetatea Poenari a devenit în fapt misiunea călătoriei pe Transfăgărășan când am realizat că sunt slabe șanse de a prinde intrarea de la 10:00. Ce a urmat a fost o cursă apropiată de cea de raliu din două motive: nu era aproape nimeni la ora aia pe șosea, iar mașina noastră chiar prindea viteză (de la sine) pentru a ne satisface dorința de a vedea cetatea.

La și un minut trecut de 10:00, mașina a oprit brusc în fața porții de acces, iar ce a urmat e similar cu o scenă dintr-un film de acțiune, reprodusă în slow motion. Eu coborând din mașină aproape din mers, în urma mea un nor de praf încadrează perfect fuga mea spre poarta de acces, unde o femeie se pregătește să pună cu măiestrie zăvorul, ignorându-mi complet strigătele de disperare. Dar am avut noroc. Două autocare blocau intrarea, distrugându-ne momentul de glorie, în timp ce zeci de elevi formau un pluton de turiști care se înarmaseră cu șiruri de covrigi uscați. Bine, cu noi, și doi câini care nu cred că înțelegeau exact ce se petrece, dar ei erau oricum acolo ca să își facă meseria și să ne conducă pe scări.

În ciuda acestei zi excepționale, în care ne-am întâlnit cu două clase de elevi, Transfăgărășanul și probabil vizitarea cetății reprezintă o ocazie bună de a parcurge traseul pe final de octombrie când deja turiștii „de lună august” au dispărut din peisaj. Sigur, raliul nu este cea mai bună variantă pentru a ajunge la cetate. Chiar puteți pleca liniștiți de acasă pentru a ajunge s-o vizitați de la 15:00, doar să fiți cu câteva minute înainte în fața porții pentru a fi siguri că deschide cineva poarta minune.

Cât despre TripAdvisor, probabil că o să încetez să-l folosesc. Ultima călătorie în Londra mi-a demonstrat că lipsesc foarte multe informații bune de acolo și că cel mai bun instrument de planificare rămâne Google-ul. Dar despre toate acestea, într-o altă misiune.

cetatea poenari - valea argesului

cetatea poenari - priveliste

cetatea poenari - interior

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *