3 zile la munte

Îți povesteam în 31 de ani și ce am învățat până acum că de ziua mea legendară mi-am propus să le arăt alor mei ce înseamnă să mergi cu adevărat la munte. Așa că m-am ocupat în a constitui un plan de activități pentru trei zile, pentru ca în fiecare dintre acestea să descopere ceva nou. Mă știi deja, totul a fost bine gândit înainte, cu idei din planurile mele mai vechi și de comun acord cu toți excursioniștii în cauză pentru a ști la ce să se aștepte. Dat fiind însă că mergeam cu ai mei, am încercat să echilibrez volumul de activități, astfel încât pe seară să mă asigur că ne rămâne suficient timp de odihnă.

În caz că cineva te întreabă ce să faci trei zile la munte, în România, ai putea foarte bine să le oferi acest plan, evitând în special lunile de vară, când aglomerația de pe traseu ar putea diminua din entuziasmul călătoriei.

Prima zi: Cetatea Poenari – Transfăgărășan – Cârțișoara (cazare)

Știu la ce te gândești. Transfăgărășan a căpătat de ceva timp încoace o sonoritate tot mai ciudată. Dacă nu sună a excursie pe care o faci cu școala, e una dintre ocaziile în care parcurgi traseul stând în coloană alături de alți turiști veniți să facă același lucru. Prima oară am văzut Transfăgărășanul din Loganul alor mei, acum șase ani și de atunci l-am vizitat aproape în fiecare an. Se poate spune că în timp a devenit o tradiție de familie mai ales datorită acelei prime vizite pe care am făcut la Cumpăna, unde ne-am simțit ca acasă, ignorând vechimea și tristețea care s-a abătut asupra acestei spectaculoase vile de la munte. De data asta, am ocolit Cumpăna și ne-am cazat la Cârțișoara, în casa unui familist, care și-a dedicat toată munca lustruirii locului în care ne-a întâmpinat pe noi pentru o seară mohorâtă.

Probabil că știi deja de episodul meu teribilist cu vizitarea Cetății Poenari, așa că am vrut întâi de toate să le arăt alor mei peisajul de sus, de la cetate. Am pornit cu puțină teamă pe scări, cu tata conducând grupul și mama în urmă, îngrijorată de posibila apariție a urșilor după ce îi povestisem eu că traseul e înconjurat de un gard electric care să țină urșii la distanță. După nici câteva scări urcate, tata nu se mai vede, dar nu îndrăznim să-l strigăm de teama ecoului nostru în pădure. Așa că am continuat să vorbim în șoaptă și să-i salutăm pe turiștii străini care coborau scările până când urma să dăm din nou de tata pregătit să ne prindă într-un instantaneu cu telefonul. Am zâmbit de fiecare dată ca să ascundem efortul. Și mai ales mama care, în ciuda greutății de a urca atât de multe scări, s-a arătat încântată de priveliște și de excursie, susținând că era de ajuns că în ziua aceea vizitam un singur obiectiv.

Cum era ziua mea de naștere, am primit câteva telefoane în timp ce urcam și asta m-a ținut ocupată o parte din drum, așa încât am rămas puțin în urmă să le mulțumesc persoanelor care m-au sunat. Când m-am reunit din nou cu grupul, mi-am scos aparatul de fotografiat cu îndrăzneala de a mai exersa portretele lor și de a surprinde din coloristica zonei. Vremea în această primă zi părea că are chef de glume prin apariția și apoi dispariția bruscă a soarelui, plus niște picături de ploaie care nu păreau să se transforme în nimic altceva decât o dezamăgire de moment.

Ne-am împrăștiat tălpile bocancilor peste tot prin cetate până când ai mei au început să întrebe dacă „Mergem?”.

Când am plecat de la Cetatea Poenari, deasupra noastră, norii făcuseră deja o copertină de culoare gri închis, iar întunecimea pădurii devenise și mai densă. Coboram de acum iar atmosfera s-a animat. Ba chiar mama a început să spună din senin într-o conversație nouă despre vreme că „Așa era și când te-am născut”, la care eu i-am întors dialogul cu „Nu ai zis că ningea?”. „A nins când te-am botezat”, a răspuns ea. A urmat o scurtă pauză și apoi a continuat cu „Lunea te-am născut”. Habar nu aveam. Nu îmi mai spusese asta niciodată. De bucurie că am primit o informație nouă despre mine am găsit oportun să fac o glumă la care am râs doar eu și mama: „Vedeți, de asta sunt eu așa vrednică!”.

Odată ajunși la șosea, ne-am urcat în mașini cu promisiunea să oprim la Vidraru. Aici, ai mei au profitat de ocazie să soarbă o cafea fierbinte, în timp ce eu mi-am scos aparatul să vânez rațele care zburau deasupra apei. Nu m-am ales cu nicio rață în poze, asta și pentru că aș fi avut nevoie de un obiectiv mai bun, dar pauza a fost binemeritată pentru toată lumea. Turiști erau foarte puțini și asta ne-a adus confortul pe care îl căutam, iar conversațiile au divagat spre înghesuiala din vară și celelalte excursii făcute împreună.

Încă o dată, m-a surprins liniștea aceea dintre noi, calmul alor mei și acest sentiment de „e bine” care se auzea în capul meu în timp ce mă concentram să fac poze aliniate cu orizontul. Mai mult, înțelegerile noastre a opri din când în când pe traseu, curiozitatea tatei care s-a oprit să cumpere ceva și bucuria noastră generală în ciuda faptului că dincolo de Bâlea Lac am parcurs un drum aproape imperceptibil din cauza ceții care forma o copertină albă în fața noastră.

Am încheiat prima zi în liniștea nopții, pe terasa gazdei noastre din Cârțișoara, unde eu am fost încurajată ca de ziua mea să deschid pentru prima oară o sticlă de șampanie. Am fost încântată de idee, așa că am luat sticla, m-am dus strategic la marginea terasei, îndreptând botul sticlei spre grădină și am încercat să respect avalanșa de indicații care se auzea la nici doi metri de mine. Când dopul a cedat presiunii tulburând liniștea cu o pocnitură scurtă, am închis instinctiv ochii pentru o secundă. Imediat, s-au auzit chiote de la masă, iar eu m-am uitat să văd cum zace dopul de plută pe jos, gândindu-mă că am săvârșit prima mea crimă de sticle de șampanie.

După ce am umplut paharele transparente aduse de ai mei, special ca să ciocnim cu șampanie, am realizat că aceea a fost de fapt inițierea mea într-o lume în care alcoolul căpăta o semnificație nouă.

Îmi amintesc că în copilărie îi admiram pe adulții care purtau discuții aprinse despre problemele de zi cu zi, având tot soiul de băuturi la îndemână. Nu puteam să înțeleg cum de se puneau la masă într-o tăcere mormântală aproape, iar pe măsură ce lichidul din pahare și sticle dispărea, vocile se ridicau, aprinse de păreri contradictorii, iar camera se umplea de un vacarm de tonalității din care nu puteai distinge nimic coerent.

Și, iată-mă acum, în dreptul paharului meu de vin, încercând să par la fel de interesantă ca adulții pe care îi priveam cu admirație în copilărie. Deși, sincer îți spun, nu cred că alcoolul deține puterea vindecătoare de a limpezi lucrurile. Alcoolul îți poate da cel mult un aer de comic dar nu te face mai interesant decât ești.

A doua zi: Vulcanul stins de la Racoș, Lacul de Smaralad, Castelul Bethlen – Cetatea Feldioara – Predeluț (cazare)

Am promis alor mei de seara că o să mă trezesc devreme și chiar am încercat. Prima oară m-a trezit o voce din stradă care striga „varză avem, hai la varză”, dar am crezut că sigur e vorba de un vis, pentru că, din câte știam eu, transhumanța vânzătorilor din căruțe se termina undeva la sfârșitul sezonului de vară cu „peeeepeni, avem pepeeeni”. Așa că am refuzat reala existență a unui negustor care să vândă varză prin megafon și mi-am cedat trupul oboselii. M-am ridicat din pat trecut de ora nouă. La parter, ne-a întâmpinat din nou figura prietenoasă a gazdei care a vrut să afle cum am dormit, iar eu i-am confirmat prima că „Foarte bine!”.

Cu toate că eu mă ocupasem de organizarea excursiei, habar nu aveam ce urma să vizităm în ziua aceea. Citisem răzleț despre Complexul Geologic Racoș și l-am pus pe lista de vizitat după ce l-am descoperit accidental pe net, înainte să adorm. Ulterior, ca un semn al sorții, am petrecut toată vara ascultându-i pe alții povestind despre vulcanul stins de la Racoș, ceea ce a întărit și mai mult curiozitatea de a-l vedea.

Vizitarea complexului începe cu Lacul de Smaralad, apoi Vulcanul și în cele din urmă cobori în sat, cu același bilet, să vizitezi Castelul Bethlen.

Am parcurs toate aceste puncte turistice cu inconștiența cuiva care a venit să vadă ceva frumos. Am încercat pe alocuri să mă bucur de peisaj și să fac câteva poze, dar m-am bosumflat în fața neputinței mele. Plus că nici vremea nu m-a ajutat foarte mult. Lacul de Smaralad a fost mai mult o probă din a vedea ce sunt în stare să încadrez. Am plecat de acolo fără nimic notabil. Drumul de la lac până la Coloane, în schimb, ne-a încântat pe toți și ne-a dat ocazia să citim cu voce tare pasaje pe net despre locurile unde ne aflam, dar și să facem câteva glume răutăcioase despre cum am putea să păcălim credincioși despre proprietățile purificatoare ale lacului și câți bani am face din asta. După aia am trecut la câteva selfie-uri în fața coloanelor de parcă abia atunci ar fi început entuziasmul nostru pentru unicitatea locului.

Am respectat întocmai indicațiile ghizilor de la intrarea în complex și am mutat mașinile în dreptul drumului care ducea spre Vulcan. După vechiul obicei, tata iar a luat-o mult înaintea noastră, lăsându-ne pe mine și mama să vorbim despre ciuperci și încercând să vedem care dintre cele pe care le zăream pe deal putea fi piciorul curcanului. Denumirea asta nu am găsit-o de fapt nicăieri pe net, așa că probabil să fie un nume auzit de mama de la un sătean în copilărie. În urma cercetărilor ulterioare, ciupercile păreau să fie cele din familia Macrolepiota. Niște ciuperci care cresc cu piciorul foarte înalt despre care mama a ținut să completeze că pe strada lor, în copilărie, nu se mâncau, dar pe cea unde locuia tata, familiile împărțeau din astea la masă. Nu știu dacă eu am avut ocazia să mănânc așa ceva din greșeală, în vacanțe la bunici, dar știu sigur că am mâncat tocăniță din ciuperci sălbatice, preponderent din mitărci și bureți (fierți) cu oțet și usturoi.

Vulcanul ne-a lăsat o impresie bună, de parcă fix acu un milion de ani a creat un spectacol doar pentru ca noi să-l vedem în ziua aceea și ca să părăsim locurile cât de cât satisfăcuți. În mintea mea, pe lângă cum să fac să încadrez fiecare groapă, denivelare și să captez un contrast care să spună despre mine că am potențial, mă gândeam că acolo ar putea fi tras un film, pentru că peisajul pare desprins de pe Marte. Înarmați fiecare dintre noi cu telefoane de făcut poze, am scos armele din dotare și preț de câteva minute am încercat să ieșim și noi cât mai bine în acel peisaj sumbru de frumos. Eu, care eram cea mai vocală dintre toți despre frumusețea locului, am fost întreruptă de tata cu „Gata sau mai mergem?”. Am tăcut câteva clipe ca să înțeleg sensul acelei întrebări și i-am răspuns pe un ton ridicat că NU mergem. Abia așteptam să îmi amprentez bocancii peste tot și aici.

Când am coborât, trei turiști adunaseră deja într-o pălărioară, multe dintre ciupercile pe care eu și mama le numeam aiurea „piciorul curcanului”. Tata simțind și el nevoia de a se alege cu ceva din bunătățile locului, a frunzărit un gutui să vadă dacă are noroc de vreun fruct. Noi, ceilalți, convinși că pomul era sec de gutui l-am lăsat să caute o clipă și am pornit înaintea lui la mașină. După ce s-a întors și tata care sigur că nu se alese cu nimic din căutările lui printre frunzele dese ale gutuiului, am plecat spre Castelul Bethlen.

Neapărat la Bethlen să urci în turnul mai nou al castelului, ridicat chiar de cel care i-a dat numele. Sunt câteva scări de lemn puțin inconfortabile și instabile, dar merită efortul. De acolo ai o priveliște de ansamblu asupra cetății și împrejurimilor. 

O cameră interesantă e salonul în formă octogonală care se află în turnul care comunică direct cu interiorul și care poate fi accesat printr-un hol relativ îngust, de la primul nivel al castelului. Îl vei recunoaște ușor după formă sau dacă nu, după ce vezi cotețele de găini ale vecinului.

Înțeleg din lecturile mele că mai sunt necesare câteva renovări și reconsolidări în acest loc cu o istorie bogată, castelul schimbându-și funcțiunea și obiectivele în timp. Dar deși nu e un ghid care să povestească toate acestea, cred că te poți mulțumi cu informațiile de pe pliante și ce poți citi ulterior pe net despre Bethlen. În orice caz, dacă ajungi în zonă, neapărat să mergi să-l vizitezi pentru că va fi o incursiune interesantă printre zidurile cetății.

Poate că te întrebi cum au perceput ai mei această vizită și nu cred că o să te surprindă să afli că după un tur care le-a satisfăcut puțin curiozitatea s-au adăpostit în confortul unui leagăn din curtea castelului, mulțumindu-se doar să ne facem din când în când cu mâna. Mă întrebam doar ce o să spună când o să îi anunț că am mai vrea să vedem o cetate până la cazare.

Sigur că era vizibil disconfortul de a hoinări mai departe de atât, dar au acceptat acest nou mod impus de a călători prin România și au fost de acord să ne îndreptăm spre Feldioara ca resemnarea celui care e într-o excursie cu grupul și nu se poate abate de la traseul stabilit.

Inițial am crezut că nu o să mai prindem deschisă cetatea, ceea ce i-ar fi eliberat pe ai mei de sub tirania vizitării, dar am avut noroc și am ajuns cu o jumătate de oră înainte. La plata biletului, ni s-au întins în brațe câteva pliante care să ne vorbească despre cetate și alte obiective de vizitat în zona, inclusiv Biserica Evanghelică Fortificată din Rotbov. Această clădire e de fapt și una dintre cele mai frumoase și mari construcții pe drumul spre cetate. Ridicată în jurul anului 1300, privește orașul nou cu o măreție incredibilă.

Pe lângă să afli despre ce alte obiective poți vizita în zonă, pliantul a mai folosit totuși la ceva. Îți arată cum era de fapt Feldioara înainte a nu te mai putea conecta cu niciun zid, piatră sau părticică neatinsă de var sau mistrie. Odată trecuți de poarta cetății, sigur că ai mei au început un traseu aleatoriu de vizitare. În timp ce eu păream să fii venit într-o vizită protocolară, ei se plimbau ca niște copii bezmetici prin curte, oprindu-se din când în când din traseul haotic pentru a face o poză.

Știu că nu ai un interes ascuns de afla cum a fost vremea în seara aceea, dar trebuie să îți spun că duceam în continuare o bătălie cu artistul din mine și eram aproape gata să mă declar înfrântă în ale fotografiei, când pe neașteptate soarele își declara onorurile cu cel mai frumos apus surprins la o cetate. Așa am reușit să surprind câteva cadre care mi-au adus într-un final satisfacția unui fotograf de weekend. Deși aș mai fi stat în curtea cetății, devenise deja un simț acest „Mergem?” al tatei și fără să mai aștept să îi văd nerăbdarea în priviri, am spus grupului că e timpul să plecăm. Desigur că tata nu s-a putut abține și a declarat cu voce tare, aproape ca a unui oficial într-o vizită de stat, „Gata, hai să mergem!”.

La Maison des Reves nu e un titlul ironic dat unei case de un român plecat o vreme în străinătate, e chiar casa unor francezi care au creat un sanctuar vintage pe un deal într-o localitate al cărei nume ai putea să crezi că e dat la mișto și anume Predeluț. Pe drum îmi imaginam din nou conversațiile alor mei în mașină când vor vedea pe ce alte străduțe întortocheate vom fi nevoiți să urcăm cu mașinile. Bine, îngrijorarea venea mai ales din amintirile traumatizante pe care le am din Bulgaria, când am propus grupului cu care eram să vedem o plajă sălbatică, plină de nudiști și un traseu care ar fi îngrozit orice mașină sport. De atunci, fiecare pantă pe care o urcăm cu mașina mi se pare că mă transportă fix în acel loc unde credeam că sigur viața mea urma să fie expusă unui eveniment tragic.

Ne-am oprit pe drum să mai luăm niște vin, iar când am ajuns în locație, am rămas de-a dreptul impresionați. Nu știam ce să admirăm mai întâi, ospitalitatea francezului, confortul și eleganța cu care este amenajată casă sau priveliștea. Eram dinainte beți de fericire că am ajuns să petrecem noaptea în asemenea loc. Într-un final, stomacurile noastre ne-au tăiat din entuziasm și ne-am ales o masă afară, pe terasă, unde aveam să încheiem ziua ca niște soldați frânți, veniți de pe frontul vizitării de muzee și alte obiective de neînțeles odată cu sorbirea primei guri de vin.

A treia zi:  Prăpăstiile Zărneștilor – Cabana Curmătura

Probabil că după ce o să citești ce am făcut în a treia zi o să mă crezi o nebună, așa că înainte de toate vreau doar să te asigur că nu exclud această posibilitate.

Pentru a alege acest traseu am întreprins cea mai lungă cercetare din planificarea tuturor celor trei zile, tocmai ca să mă asigur că găsesc ceva lejer, care să nu ne ia mai mult de trei, maximum patru ore de mers pe jos, ceea ce știu că acum sună ca o pedeapsă, dar în capul meu, în fața laptopului părea o nimica toată.

Odată ajunși la Prăpăstiile Zărneștilor, totul ni s-a părut foarte ușor. Am parcat mașina nu în apropierea barierei care anunță traseul, ci la șosea, acolo unde am văzut că parcase mai toată lumea venită de foarte de dimineață în zonă. Pe drum, tot spuneam grupului să urmărească traseul cu dungă albastră, pentru că acela ne va duce la Cabana Curmătura. În mintea mea fiind faptul că să ajungem acolo nu trebuie să facem altceva decât să continuăm drumul lejer al Prăpăstiilor până când deodată se va ivi, ca o oază în deșert, cabana.

E total în regulă dacă în acest punct îți spui că nu îți dorești să urci vreodată cu mine pe munte.

Curând, din drumul Prăpăstiilor, începe o urcare bruscă pe munte, prin desiș, pe un traseu marcat cu galben, pe care se vedeau trei femei trecute de 50 de ani, cu niște rucsaci mari în spate și bețe de sprijin în ambele mâini. Le vedem toți, însă doar mama îndrăznește să zică: „Uite la femeile alea pe unde se duc!”. Sigur că de ce îmi era teamă n-avea să întârzie prea mult. Ajungem în dreptul potecii de unde pornește traseul ales de mine, chiar înainte ca drumul larg pe care mersesem până atunci să facă o curbă la stânga și ne oprim să vedem ce facem în continuare. După ce am privit pentru câteva minute panoul dispus la marginea drumului, în fața potecii care urma traseul cu dungă albastră, devenise clar că trebuia să începem să urcăm pe poteca îngustă, prin desișul pădurii.

Dacă până atunci ne-am bucurat de drumul lejer printre stânci, în bătaia soarelui care ne încălzise bine, acum trebuia să ne afundăm printre copaci, să mergem cine știe pe unde și să înfruntăm orice va veni. Fie că era vorba de animalul ăla sălbatic pe care îl pomenea mama întruna, fie de oboseala care ne-ar fi nimicit de-a binelea, fie eșecul de a avea într-un final o excursie ratată.

Misiunea cu care începusem această excursie, de a-i duce cu adevărat pe ai la munte, s-ar fi terminat atunci și acolo, cu refuzul mamei de a nu mai înainta.

Îți recunosc că în fiecare dintre noi nutrea un mic sentiment de teamă. Fiecare judecând de la sine din ce punct de vedere și ce cântărea mai mult în refuzul nostru de a merge mai departe și, cu toate astea, ne-am găsit toți pe poteca îngustă, la baza pădurii, gândindu-ne ce să facem de aici încolo. Și pentru că atunci când ai decizi prea greu de luat se găsește întotdeauna o altă persoană pe care să arunci vina, am profitat de faptul că ne-a ajuns din urmă un cuplu și am întrebat despre starea traseului.

Fata care ne-a răspuns dădea impresia că a fost de mai multe ori pe acest drum spre cabană și a descris părți din urcare ca și cum totul ar fi fost floare la ureche. Încet, încet am început să urcăm și noi, mai mult din pură inerție, cu compromisul de a ne putea opri oricând ar fi fost prea greu. După vreo jumătate de oră de mers încontinuu, mi-am dat seama că misiunea mea devenise la unison misiunea tuturor, pentru că oricât de inconfortabil resimțeam acel efort, era totuși ceva în privirile și glumele noastre care transmitea că a fost o alegere satisfăcătoare pentru toți. Ne-am oprit pentru cinci minute să mâncăm ciocolată mai mult forțați de mama care aproape că se răstea la noi să luăm ca să prindem putere. Printre îmbucături, făceam planuri despre cum abia de acum încolo se deschide sezonul urcărilor pe munte în familia noastră, în timp ce tata dădea ferm din cap că „nu”, același gest pe care-l făcuse și mai devreme, înainte de a urca pe poteca ce ne adusese acum aproape de jumătatea drumului până la cabană.

Într-adevăr, acest traseu cu dungă albastră are o porțiune destul de mare de urcare abruptă. Partea poate cea mai dificilă de traseu, având în vedere că după aceasta, urmează un drum lejer, pe o potecă lată prin pădure, iar apoi se deschide poenița, iar de aici în cel mult 30 de minute ai ajuns la cabană. De fapt odată ce treci de poeniță se aud câinii de la cabană și forfota făcută de turiștii care popesc acolo.

Ritmul lent pe care îl avea grupul nostru mi-a dat ocazia să fotografiez o serie de ciuperci mai mult sau mai puțin otrăvitoare. Țin să-ți menționez că singurul tip de ciupercă relativ comestibilă pe care am întâlnit-o în această excursie ar fi pălăria șarpelui sau piciorul curcanului cum îi spune mama, deși ți-am zis că a doua denumire pare a fi mai mult o născocire locală de undeva din Prahova și nu ceva recunoscut la nivel național sau pe net. Și motivul pentru care am dorit să scriu relativ comestibilă e pentru că dacă nu ai lângă tine un cunoscător care să îți confirme că e într-adevăr comestibilă, mai bine te rezumi să privești. Sau să faci poze, cum m-am apucat eu să fac pe toată durata traseului și să vânez atât de mult ciuperci încât mă îndepărtam de la traseu, doar ca să prind cele mai frumoase ipostaze. Reveneam pe potecă doar după ce auzeam că strigau după mine. La un moment dat în urcare, am dat peste prima producție de „amanita muscaria”, muscăriță sau buretele muștelor. Nu înțeleg cum de o ciupercă așa frumoasă poate primi un așa nume, dar intenția e totuși să te sperii de ea, fiind necomestibilă.

Acum că privesc în retrospectivă toată nebunia asta, îmi dau seama cât de frumos a fost de fapt traseul în special pentru că am ajuns cu ai mei pe acolo și că am făcut această experiență împreună. Și, dacă mă gândesc puțin mai mult, aș spune că nu a fost chiar atât de greu.

Curând ne-am alăturat grupurilor de turiști de la cabană și am rămas aici o vreme să ne odihnim picioarele și să mâncăm ceva. Odihna a fost de fapt destul de inconfortabilă, de la prezența deranjantă a albinelor pe care încercam să nu le băgăm în seamă prea mult, cu toată că se afundaseră cu totul în mâncare, la cățelul blănos al cabanei care dădea târcoale pe la mese și lătra inexplicabil, la o ușoară impaciență pe care o aveam de a lăsa loc la masă și celorlalți turiști care ajungeau. Apoi rămăsese în aer întrebarea pe unde puteam să începem coborârea, dat fiind că auzisem de la alții că se poate ajunge chiar până jos de tot, unde lăsasem mașinile, adică mult mai departe față de începutul traseului la Prăpăstii. Am decis cu ajutorul unui cuplu că aveam să coborâm pe același traseu pe care am venit, neavând altă variantă. Pe drum însă am întâlnit un alt grup care ne-a ajutat cu a doua opinie, astfel că la coborâre am descoperit traseul cu punct galben. Puțin odihniți și hrăniți, aveam mai mult spor la coborâre, încercam chiar să ne ținem de acest grup de tineri care prinseseră o viteză pe care era limpede că nu o s-o putem egala, iar eu, din cauza asta, am lăsat în urmă o groază de poze cu ciuperci, potențial foarte bune. Grupul, adică în special mama, striga la mine că am suficiente ciuperci în aparat și să mă grăbesc. Faptul că drumul era mult mai bun, mai lat decât cel cu dunga albastră, ne-a făcut pe toți să realizăm că mai bine îl foloseam pe acesta ca să urcăm, dar ne-am arătat mulțumiți că am luat-o pe aici chiar și la coborâre.

Când am ajuns la poteca pe care o văzusem inițial pe drumul Prăpăstiilor, eu conduceam grupul, iar când am pus prima dată piciorul pe drumul pietruit am apucat să mă întorc și să văd expresia mamei care mă urma. Se înroșise bine la față, dar i se vedea bucuria de a fi ajuns din nou la un peisaj mai deschis, familiar. Cu toate că am avut parte de acest moment de glorie și misiunea mea se încheiase cu succes, de abia de acum a început să se simtă durerea și nu doar la mama care era în mod evident obosită, dar și la noi, ceilalți, care ne-am fi dorit să avem mașina puțin mai aproape. Practic ne-am târșâit picioarele în liniște mare parte din drum, puțin îngrijorați de cât mai aveam să mergem în continuare, dar am mai avut puțin suflu să comentăm apariția întârziată a turiștilor pe traseu și să ne lăudăm isprava. „Când o să le povestesc eu la astea ce am făcut, nu o să le vină să creadă!” ne repeta mama pe traseu. Noi, ceilalți, fără prea multă energie, zâmbeam, o aprobam și continuam din obișnuința cumulată în ultimele ore, cu speranța că nu mai e mult.

Îți recunosc și de această dată că de pe drumul acesta unde am suferit cel mai mult, mi-a trecut desigur prin minte dacă nu cumva am chinuit grupul cu ideea mea răzleață de a urca pe munte și că am fost puțin inconștientă să îi pun pe toți să ducă la îndeplinire acest plan alături de mine. Apoi m-am gândit chiar mai bine, adică la multe săptămâni după aceea, când încă încolțea în mine sentimentul de vinovăție, și am realizat că nu știu când o să mai avem cu toți, împreună, un astfel de moment și că sacrificiul – cu toate că posibil ca nimeni să nu-l gândească așa în afară de mine – a meritat.

Ne-am întors pe întuneric mare parte din drumul spre Ploiești și ulterior spre București. Finalul zilei ne-a prins de data aceasta pe fiecare în casele lor, tolăniți în propriile paturi și, înainte de a mă lăsa din nou pradă oboselii, m-am gândit chiar mai mult la experiența din ziua aceea și la tot ce am văzut în primele două zile, așa încât am adormit cu mulțumirea că am petrecut încă o zi de naștere legendară.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *