Uite ce e, cuvântul „vacanță” n-a avut nicicând pentru mine sensul de concediu de odihnă. Poate doar iarna trecută când chiar mi-am luat cinci zile de concediu ca să stau în casă. Să zicem doar că am suportat cu greu să petrec în total vreo zece zile doar acasă, alternate cu câteva vizite la ai mei, în Ploiești. Nu intru în alte detalii, pentru că e vorba și de o nedreaptă judecată din partea mea în această situație și despre care prefer să-ți scriu cu altă ocazie.
De când am început să citesc cărți despre meditație, articole și să practic la rându-mi foarte, foarte puțin mi-am dat seama că tot ce fac eu cu vacanțele astea e să îmi umplu creierașul cu lucruri de făcut. Caut acea senzație de mulțumire din fiecare moment pe care l-am așteptat cu intensitate. Și când nu am parte de nimic „senzațional”, în timpul acestor vacanțe, atitudinea mea se schimbă total, de parcă altcineva mi-ar controla stările.
Nu știu dacă e de la generație sau e doar o chestiune personală, dar ca să ai atât de multe procese de conștiință inutile e foarte obositor. De asta, unii dintre noi caută să vorbească cu cineva care le-ar putea reaminti obiectiv ce se întâmplă, de asta mai bem câte un pahar de vin seara și de asta, cel puțin teoretic, ne luăm concedii de odihnă.
Culmea e că în toată această goană după plaje în Bulgaria, am avut încă o dată ocazia să reflectez inutil. De la interesul unui amic pentru grote (nu mă întreba!), am ajuns la Mănăstirea Aladzha despre care, am aflat ulterior, a fost casa unor practicanți ai isihasmului. N-aș vrea să mă arunc în definiții. Să zicem că isihasmul e doar o altă formă de a te întâlni cu spiritualitatea. Ceea ce am reținut din lectura mea pe Wikipedia a fost că isihaștii căutau această „disciplină psihică” de unde îmi dau seamă că liniștea mintală e o boală veche.
Chiar și fără să cunoști mare lucru despre această mănăstire în rocă, locul e fascinant. Dacă te străduiești puțin cred că poți găsi un loc în grădină ca să meditezi 10 minute sau chiar în interiorul muzeului, unde se aude o muzica bisericească liniștitoare. Poți să te rogi sus, în fosta biserică, privind marea în depărtare sau poți să urmezi unul dintre cele trei trasee care se prelungesc prin pădurea de lângă. Noi am fost la catacombe, doar una dintre experiențele în care m-au trecut fiorii pe șira spinării în această vacanță.
Așa a început cea de-a patra zi din acest dorit concediu. Probabil te întrebi ce am făcut în a treia zi despre care nu am amintit deloc. Un cuvânt definitoriu ar fi (absolut) nimic, în afară de faptul că am făcut plajă în prima jumătate a zilei la Kranevo și am dormit tot timpul cât am stat acolo. Nici măcar nu am făcut o baie în mare. Mă simțeam epuizată. Iar când am hotărât unanim că trebuia să mergem mai departe pentru a mai prinde o tură de plajă la Nisipuri, ne-am aruncat lucrurile pe primul petic liber de plajă pe care l-am găsit și am făcut o baie înainte să apună de tot soarele. Deja îmi revenisem și chiar am avut chef de un volei.
Când familiștii se întorceau de la plimbarea de seară înspre hoteluri ca să doarmă, noi ieșeam să mâncam. Și îmi aduc aminte că în seara aceea am mâncat midii, white fish și am băut vin. Noi ne-am întors pe străduțe întortocheate spre hotelul nostru cu adolescenții nemți veniți în vacanță la bulgari, deja beți la ora aia. Cred la fel de amețiți păream și noi la cât de somn ne era. Mă rog, mie în mod special. Bătrâna grupului, mamaia care a venit la mare ca să doarmă pe plajă.
Următoarea destinație după mănăstire a fost o plajă pe care eu am ales-o și țin să specific asta pentru că am fost una dintre persoanele din acest grup de exploratori care a ținut morțiș să pună viața celorlalți în pericol. Dintre toți, aparent doar mie mi-a fost frică de moarte pentru că ceilalți păreau să trăiască adrenalina sau se abțineau cu prea multă politețe să nu înjure. În experiența asta am avut și un complice care a avut încredere că putem merge off-road doar cu martorul de combustibil aprins, ceea ce înseamnă că împărțeam jocul de-a spânzurătoarea în mințile celorlalți doi rămași să ne judece la capăt de drum. Doar pe Coasta Amalfi am trăit același sentiment de teroare, când mergeam cu autobuzul pe șosea îngustă, deasupra mării, și speram să trecem în siguranță de următoarea curbă și de următoarea, tot așa până am simțit picioarele pe pământ și mi-am revenit.
Aici am avut norocul să fim într-o mașină înaltă care s-a descurcat foarte bine pe terenul accidentat până la plajă. Am avut mici îndoieli pe alocuri, în senul în care drumul era atât de dificil încât nu ne puteam imagina ca cineva să își împingă la propriu mașina spre dezastru. Tot suspansul ăsta a fost elucidat când am trecut de ultima pantă și am văzut zeci de mașini parcate în jurul nostru. Ajunsesem teferi la Karadere – o plajă sălbatică, preferata nudiștilor din Bulgaria, dar asta aveam să descoperim puțin mai târziu.
Victime ale filmelor americane cu hippie, am simțit de când am parcat mașina că aici e un altfel de aer. Că pe aici se plimbă lumea destupată de inhibiții. Dar n-am vrut s-o zicem până când nu ne stabileam undeva pe plajă. Am așteptat un moment în fața mașinii pline de praf ca să ne liniștim bătăile inimii și să transpirăm în bătaia soarelui până când ne-am făcut curaj să vedem ce se află dincolo de corturile transpuse în fortărețe. A fost suficient să aruncăm o privire în primul cort ca să ne confirmăm temerile și să ne bufnească pe toți râsul. Cred că era mai degrabă un râs nervos, pentru că dincolo de ce voia fiecare să-și expună pe plaja aia, noi tot la martorul de combustibil ne era cu adevărat gândul.
La o simplă scanare a plajei era evident că aici veneau oamenii cu ștate vechi. De-a lungul plajei, în apropiere de marginea pădurii, se întindeau tot felul de improvizații de adăposturi, corturi și hamace. Sigur că aveai libertatea de a te așeza oriunde, fiind o plajă sălbatică în teorie, doar că locurile libere erau doar cele din fața acestor fortărețe cum le zic eu, unde domneau nobili goi care se bronzau complet, pe scaune, în picioare sau tolăniți pe burtă, privind către mare. Ceea ce ne doream să facem și noi, doar că în costume de baie, tolăniți pe prosoape, sub umilele noastre umbrele. Sfidam peisajul e drept și asta ne-a făcut să ne simțim puțin inconfortabil. Nu era clar dacă eram doriți sau nu acolo, pentru că „localnicii” nu și-au schimbat comportamentul, tot goi treceau pe lângă noi ca să se îmbăieze. N-am simțit priviri tăioase, cred că nici nu e in filozofia lor să facă asta, doar că ne așteptam la o altfel de sălbăticie. Mai mult a naturii decât a omului. Personal nu am fost dezamăgită că mi-am riscat la propriu viața pentru a admira trupuri goale, ci pentru că plaja era realmente cucerită de foarte mulți turiști, mai mulți decât mi-aș fi imaginat în acest loc superb de altfel.
Partea bună a fost că mașina nu ne-a lăsat la greu. Am răsuflat ușurați că am scăpat de nudiști și că ne-a ajuns motorina până la șosea de unde am mai mers 500 de m și am intrat în benzinărie. De la Karadere am pornit spre Sunny Beach, acolo unde ne-am cazat pentru ultimele două nopți în Bulgaria.
Pentru mine, a fost o surpriză plăcută să redescopăr Sunny Beach. Sigur că e locul acela aglomerat, cu hoteluri ale căror forme și dimensiuni întrec orice imaginație și bun gust, dar plaja e un loc unde toată lumea pare egală cu toată lumea. Din punctul meu de vedere, e și decent organizată.
În Sunny Beach, discuția principală de grup a fost în jurul cazării. Am ales hotelul despre care îți spuneam că e mai degrabă o vilă cu opt camere, cu o noapte în urmă, la piscina hotelului din Nisipuri și eu cred că am lipsit de la o bună bucată din discuție pentru că am ațipit pe șezlong. Trebuia să alegem între acest hotel de două stele cu mic dejun inclus și unul mai scump cu vreo două milioane, aflat lângă plajă, dar fără mic dejun. Văzând dezamăgirea în ochii partenerilor mei de drum după ce ne-am cazat, am încercat să-i consolez că în aceste vremuri am făcut o decizie corectă. Am ales să investim într-o afacere de familie, în detrimentul unui hotel care cel mai probabil a fost ridicat cu bani spălați. În plus, micul dejun chiar a fost foarte bun. Ne-a adus patroana vilei tot felul de mâncăruri pe masă, printre care și niște corcodușe altoite cărora eu le spun zarzăre, pentru că așa se numeau pe când mi se păreau cele mai bune fructe din lume. Cu ocazia asta, am dezbătut locul zarzărelor în copilăria noastră și am ajuns la concluzia că trebuie să-l lăsăm pe Andrei, prietenul nostru, să scrie ca un degustător notoriu de fructe sălbatice, un articol lung în care să deslușească și să lămurească toți copiii născuți după 80 și din toate colțurile țării diferențele între soiuri.
A doua seară în Sunny Beach am fost cu mașina în Nessebar, locul despre care am vrut să scriu aici în 2015, la prima mea vizită. Deși e o plăcere să te plimbi pe această insulă, de data aceasta am petrecut foarte puțin timp, răpuși de nevoile de foame și odihnă care se acutizează pe măsură ce îmbătrânești.
Drept să îți spun, am prelungit vacanța asta cât am putut de mult, așa că am decis să ne întoarcem pe drumul mai scurt spre Giurgiu și să facem o ultimă oprire, la mănăstirea Shashkanite, situată foarte aproape de un oraș numit Provadia. La fel de obscur cred că ar fi sunat numele acestui oraș și în urechile ofițerului de la vamă care ne-a întrebat „De unde veniți?”. În orice caz, asta nu s-ar fi întâmplat, întrucât prietenul nostru desemnat să răspundă întrebărilor și să primească mișto-urile polițiștilor știa un singur lucru și anume că noi venim de la Varna.
Când am văzut drumul către mănăstire m-au trecut imediat fiorii experienței spre Karadere și nu-mi doream nicicum să reluăm spaima acelei aventurii, așa că am parcat mașina în fața unei case care semăna mai degrabă a depozit. Am început traseul pe jos în jur de ora 7 seara, deci mai aveam cam o oră și jumătate până să ne prindă întunericul în pădure. Pentru mine, informația asta împreună cu lătratul câinilor din depărtare au pus temeliile panicii. Eu eram frica ambulantă care mergea mai repede ca bătăile inimii și ca ceilalți însoțitori care păreau să râdă de mine. Mai mult, aruncau cu pietre în pădure ca să mă terorizeze mai tare. Nici drumul îngust și nici casa aia care avea în geam bustul unui manechin de femeie cu perucă roz nu i-a înspăimântat suficient pe tovarășii mei de drum care păreau să meargă încă destul de încet pentru mine. Ce e interesant, acum că rememorez traseul, e că niciun localnic, dintre toate locuințele pe lângă care am trecut, nu era de văzut prin curte, să se uite măcar de curiozitate cine trece cu tupeu la ora aia pe potecă.
Într-un final, am ieșit dintre copaci, pe un drumeag de piatră care ducea la acest loc incredibil și am putut să uit pentru câteva momente de filmele din capul meu, în care eram răpiți de bulgari și ținuți în casele astea dubioase și uitate de lume. Sigur că dacă vrei să ajungi la Shashkanite, să știi că există și un alt drum, mai puțin înspăimântător decât cel parcurs de noi. A încercat să ne spună asta și vecinul cu casa în fața căreia am parcat mașina, dar nu ne-am înțeles.
Înăuntru în mănăstire nu e securizat, așa că e nevoie de multă, multă atenție și calm când explorezi camerele. Indiferent de drumul pe care o iei ca să vii aici, ia-ți cinci minute să admiri peisajul de la înălțimea aia. Ascultă trenul, păsările, liniștea și spune tare „mulțumesc”. Pentru că ai naibii de norocoși am fost pentru o asemenea priveliște. Bine, cu mine o să rămână și spaima traseului care se va transforma curând în subiect de mișto-uri pentru prieteni, dar pot să trăiesc cu ea.
Așa că încă o dată îți spun, vacanțele trăite în ritmul ăsta nu mai sunt vacanțe. Ce să mai vorbim de concediu de odihnă! Și chiar nu contează că am dormit foarte puțin pentru modul meu normal de existență. Și sigur că ar fi fost o idee să nu mai am anxietăți și în vacanță, măcar o săptămână. Doar că totul cere un risc. Totul are un preț. Fără poveștile astea poate că aș fi trăit mai bine, mai împăcată, dar nu văd rostul trăirii fără cercetare, fără să explorezi și să descoperi pentru a nu știu câta oară la rând că ești fricoasa grupului.
Dacă îți dorești să afli câteva lucruri administrative ale vacanței, aș putea să-ți spun următoarele:
- Costul acestei vacanței cu totul (cazare, motorina, mâncare) a fost undeva la 1500 de lei de persoană. Dar de reținut că am și făcut foamea pe alocuri, pentru că nu ne înduram să plecăm de pe plajă și că de regulă mâncam foarte târziu la restaurant.
- Șezlong (cu umbrelă și saltea) – 9 leva (la Nisipuri)
- Berea la bar e undeva între 3 și 5 leva.
Las aici și cazările, deși nu trebuie luate ca top locuri de stat în Bulgaria. Pot fi o soluție în cazul în care nu aveți altceva plănuit.
- Villa Allegra în Cavarna
- Holiday Park Hotel la Nisipuri
- Hotel Magnolia în Sunny Beach
Dacă ai ratat primele jurnale din această călătorie în Bulgaria și ai dori să le citești o poți face urmărind aceste linkuri:
Pingback: Thasos – vacanță în paradoxul recenziilor | Elena Pelmus