Carti Mai (partea II)

A doua carte pe care am descoperit-o prin intermediul Jurnalului de Pandemie – DOR este „Cum să le spun… Process Communication”. Nu mai știu exact ce m-a atras să o cumpăr, dar pot să bănuiesc că a plecat de la o nevoie constantă pe care o am de a mă cunoaște mai bine. Și cred că a mai plecat din faptul că îmi doresc să gestionez mai bine situațiile conflictuale pe care deseori încerc să le ocolesc. Cartea lui Collignon mi-a oferit o claritate a modului în care fac asta și chiar dacă unele reacții nu o să le pot controla total, le găsesc acum explicație și le pot analiza.

Metoda Process Commuication pornește de la cele șase tipuri de personalitate gândite de Taibi Kahler. Un individ este suma acestor șase tipuri dintre care doar una e dominantă și care poate să nu rămână aceeași de-a lungul întregii vieți. Ne schimbăm „baza” în funcție de evenimentele prin care trecem și care ajung să ne transforme la un moment dat. NASA a folosit pentru prima oară această metodă ca să urmărească dinamica echipelor de astronauți și comportamentul lor, în cazul în care ar fi nevoiți să trăiască într-o navă cosmică în spațiu.

Și pasajul ăsta din carte mi-a adus aminte de un episod din „Space Force” (2020), nu știu dacă l-ai văzut, în care generalul Naird se oferă să coabiteze cu alți trei astronauți într-un simulacru al vieții pe Lună. Cu toate că echipa lui îl sfătuiește să nu facă acest lucru, pentru că mintal ar trebui să fii pregătit să trăiești într-o liniște totală, să mănânci doar cartofi toată ziua și să încerci să faci muncă de cercetare în același timp, generalul ajunge pe așa-zisă Lună doar ca să retrăiască unele dintre traumele suferite în război, traume încă nerezolvate în aglomerația vieții sale. Sigur, urmează de aici o serie de decizii amuzante și ridicole care îi uimesc chiar și pe colegii săi din habitat, plictisiți deja de viața monotonă pe care au îndurat-o până la venirea generalului și care devin în cele din urmă terapeuții acestuia.

Revenind la tipurile de personalitate, acestea sunt: Empatic, Gânditor, Rebel, Promotor și Imaginator. Acum, probabil te întrebi, așa cum m-am întrebat și eu atunci când citeam pe nerăsuflate aceste pagini din carte, de care tip sunt eu. Din „calculele” mele am ieșit că sunt ceva rău. Adică bază de Imaginator, urmat de Empatic, Gânditor, Perseverent, Promotor și Rebel. Pe la pagina 83 am găsit cuvintele care mă descriu cel mai bine și acestea sună cam așa:

Cea mai bună metodă pe care am găsit-o pentru a fi liniștit este să am relații bune cu toată lumea, iar lucrurile să se petreacă bine fără să facă valuri. Am, de asemenea, nevoie de momente lungi de singurătate.

Cred că acum înțelegi ce am vrut să zic prin situații conflictuale. Cu atitudinea asta, nu știu dacă am avut realmente vreo discuție în contradictoriu cu cineva vreodată. Și evident că lucrurile stau chiar mai rău de atât, pentru că sunt și introvertită pe deasupra. Iar despre asta am scris mai mult când ți-am povestit ce am învățat citind „Quiet” în Carti Mai (partea I). Cain spune despre introvertiți că preferă să-și (re)încarce bateriile în activități solitare. Sigur, ce ai putea spune mai rău despre mine e că sunt o persoană dificilă, adică mă împac bine cu toată lumea, oferă ajutor și încredere, dar s-ar putea să nu ajungi niciodată să mă cunoști cu adevărat – dacă ar fi cazul pentru așa ceva.

Partea bună e că empatia asta de gradul doi, cum îmi place mie să-i spun, îmi oferă posibilitatea să gestionez mai bine stresul sau situațiile alea conflictuale de care ziceam. Adică sunt omul care caută soluții pentru că urăște discuțiile în contradictoriu și care de regulă, din punctul meu de vedere, nu aduc niciun plus valoare nimănui, niciodată (oh, cât îmi place să zic niciodată, deși e un cuvânt pe care îl folosesc total aiurea uneori).

De ce e important să știm care sunt aceste tipuri de personalitate? Pentru că așa cum spune Collignon din cunoașterea acestora putem extrage câteva informații esențiale cum ar fi: principala sursă de motivație a fiecărui individ, modul său de comunicare preferat și modul său foarte personal de a genera stres. (p.17).

Dat fiind că nu există să nu comunicăm, nivelul de stres e dat de calitatea acestei comunicării. Taibi Kahler spune că atunci când comunicăm prin neînțelegere sau în afara canelelor de comunicare înseamnă că avem o comunicare ratată. Situațiile în care avem parte de o comunicare ratată generează stresul negativ.

Sub stres, orice individ încetează să mai gândească clar.

Din punctul meu de vedere, această parte din carte mi s-a părut cea mai interesantă, așa că de aici mi-am extras cele mai multe notițe. De reținut e că în comunicarea ratată avem trei faze.

Prima fază poartă denumirea de DRIVERE. Ele sunt semnale că persoana intră sub stres. Driverele sunt învățate din copilărie atunci când căutam atenția figurii parentale. Sunt cinci tipuri și eu după ce am trecut prin toate, am crezut că le am pe toate, ca atunci când cauți simptomele unei boli pe Google și îți rezultă o probabilitate infinită de boli pe care le-ai putea avea.

Cunoașterea acestor DRIVERE consider că e o parte esențială în a te cunoaște mai bine – ceea e și obiectivul meu – și ar fi bine să treci cu atenție prin ele dacă citești cartea. Collignon le explică foarte bine pe fiecare în parte cu scenarii din viața personală sau profesională a unor indivizi. Ce sunt eu prefer să nu spun acum, dar am în jurul meu persoane care sunt de tipul „Fii perfect” și aceștia cred că sunt cei mai ușor de reperat în grupurile de prieteni. Sunt acele persoane care preferă să ascundă o greșeală decât să spună că nu a fost perfect. Pe de o parte îi înțeleg, pentru că e greu spre imposibil să te lupți cu perfecțiunea.

Faza a doua a comunicării ratate se referă la MĂȘTI ȘI MECANISME DE EȘEC. Cele trei măști sunt: Atacator, Acuzator și Plângăcios. Probabil că până acum poți să ghicești cu foarte mare ușurință din care tip sunt eu. Sigur că nu în toate situațiile sunt plângăcioasa de serviciu, dar e adevărat că uneori, sub stres, simt cum zace înlăuntrul meu o victimă și mă strigă discret. În cazul meu, în această fază, semnalele sunt ușor de sesizat pentru cine a stat o perioadă lângă mine: prefer să tac, cu o față impasibilă mă retrag, îmi pierd capacitatea de concentrare și de regulă încep să mă plâng că nu am timp.

A treia fază vorbește despre un comportament care se întâlnește rar într-un context profesional. Nici cartea nu-l abordează în detaliu, pentru că probabil constituie subiectul unui studiu în sine. Așa că nici eu nu o să insist aici.

Pentru celelalte două faze există o rezolvare relativ simplă în gestionarea comunicării ratate și aceasta sună ca o concesie pe care interlocutorii o fac: „hai să vorbim despre ce se întâmplă între noi” sau formularea care îmi place mie mai mult și pe care am descoperit-o mai târziu în carte: „Care este responsabilitatea mea în existența acestei probleme?”.

Metoda Process Communication e importantă în organizații de orice dimensiune. Câștigul pe care îl văd eu citind cartea aceasta e că începi să te cunoști puțin mai bine și că înțelegi de unde vin anumiți stimuli ai stresului. Apoi ajungi să recunoști câte ceva din comportamentul celorlalți și poți interveni în găsirea unei rezolvări pentru o comunicare defectuoasă. Cartea servește drept un manual pe care orice adult în câmpul muncii ar trebui să-l citească. Știu, sună foarte muncitoresc așa, dar adevărul e că relațiile nu sunt simple deloc nici măcar cu cei pe care crezi că îi cunoști, darămite cu oameni necunoscuți cărora le ceri și îți cer lucruri.

Dintre toate cărțile pe care le-am citit până acum, în acest an, cred că din cartea lui Collignon am învățat cel mai mult, așa ca la școală. Mi-am structurat conținutul, am ales părțile care m-au interesat, mi-am luat notițe și așa am reținut o bucată din material. Chiar am citit prietenilor scurte fragmente sau le-am povestit anumite pasaje tocmai ca să rețin informația și în definitiv sunt aspecte care țin de fiecare în parte, indiferent de ce muncesc sau locul de muncă, pentru că așa cum ne zice și Taibi Kahler nu avem cum să nu comunicăm.

Referințe:

Dacă nu era deja evident, cartea face foarte multe referințe la Eric Berne și vreau să citesc în continuare, pentru că am deja de ceva timp pe listă, cartea: „Ce spui după Bună Ziua?”.

Pentru tine, chiar dacă eu nu fac recomandări, cartea „Quiet” ar fi o aprofundare pe subiect într-o oarecare măsură, pentru că acolo Cain dă detalii despre diferența între temperament și personalitate. Plus că dacă ești un introvertit ca mine, o să-ți facă o reală plăcere să afli că mai mari CEO din această lume sunt introvertiți. După carte, ascultă bucata din podcastul lui Andrei Roșca în care vorbește despre QUIET: „3 cărți care mi-au influențat viața până la 36 de ani”.

Și o ultimă referință filmul „Entre les murs” (2008) care este recomandarea lui Collignon. Autorul analizează la finalul cărții câteva secvențe din film tocmai pentru a sublinia rolul metodei Process Communication în școli. Pun pariu că după ce citești pasajele respective, filmul o să fie greu de privit.

Cam atât de la mine azi. Articolul următor o să fie despre o carte care îmi place mult de tot și am vorbit deja despre ea exagerat unor prieteni cărora cred că o să li se pară nu doar interesantă, ci mai ales utilă. Mă rog, dacă ar fi să privesc în „bula” mea de Internet, e deja o carte mega – recomandată.

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *