Carti – Martie

În luna martie îmi propusesem să citesc vreo patru cărți. Deodată însă, naveta mea cu metroul de 45 de minute, timp care îmi oferea un extra de 20-25 de pagini pe zi de citit, a fost înlocuită cu plimbări scurte din holul de la intrare către celelalte camere din apartament. Și dacă asta nu era suficient, mi-au luat vreo două săptămâni ca să mă apuc din nou de citit câteva pagini pe zi. Am început desigur cu ceva beletristică pentru a face mai ușoară tranziția, apoi mi-am propus să las „Why We Buy. The Science of Shopping” pe final de lună, chiar început de aprilie, cu promisiunea că o să recuperez. Problema e că între timp, naveta aia de la birou-acasă a fost înlocuită cu sesiuni de gătit și ceea ce a părut a fi o activitate necesară la început s-a transformat într-un obicei obsesiv compulsiv. Așa că acum citesc în special dimineața. E de fapt primul lucru pe care îl fac după ce îmi fierb cafeaua cu pleoapele încă nedespărțite. O să dureze ceva până să mă întorc la 50 de pagini pe zi, dar voi ajunge și acolo într-un final. Până atunci, iată prin ce cărți am trecut în martie.

Sângele Elfilor & Vremea disprețului, Andrzej Sapkowski

Telenovela continuă ca să zic așa. Și deja de la a treia carte, lectura devine mult mai ușoară, în sensul în care cronologia nu-mi mai joacă feste. Nu mă pot abține să nu compar povestea lui Andrzej Sapkowski cu cea a lui George R. R. Martin („Game of Thrones”) și deși GOT pare deja o himeră pe lângă The Witcher, sau o kikimoră ca să vorbim aplicat, autorul polonez inserează câteva replici care cred te fac să te apropii mai mult de stilul ăsta fantasy est-european. Îmi aduc aminte aici de dialogul socialist despre plata unor contribuții a oamenilor aflați pe o barcă alături de vrăjitorul nostru, acest Hercule cu păr alb cum îi spun eu, a cărui prezență era menită să vegheze posibilul atac al unui monstru acvatic. Deși nu aduce neapărat o contribuție semnificativă vieții mele, trebuie să recunosc că The Witcher e o plăcere nevinovată, din aia pe care o ai fără niciun motiv anume. 

Atomic Habits, James Clear 

Mi-am dorit atât mult cartea asta, iar când am avut-o într-un final de Crăciun, am așteptat alte două luni ca s-o citesc. Gândul că o să trăiesc o super revelație când o s-o citesc, gând alimentat de faptul că o vedeam constant recomandată în bula mea socială, m-a făcut să aștept și mai mult până s-o deschid. S-a dovedit că mai mult de 50% din ce a scris James Clear în această culegere de cum să îți creezi obiceiuri sănătoase deja aplicasem sau aflasem de la alții în podcasturi sau pe bloguri.

„Enunță cu voce tare acțiunea pe care te pregătești s-o faci și rezultatul pe care îl va produce ea”. (p. 67) 

Unul dintre obiceiurile pe care le făceam deja fără să citesc cartea. Nici eu nu știam ce îmi venea să zic cu voce tare că mă duc la alergat înainte de a ieși din apartement și să îmi urmez naveta, doar că știu că repetam asta în zilele când aveam nevoie să mă țin neapărat de cuvânt. Și tocmai pentru că unele zile sunt mai grele decât altele, îi mai trimiteam și un mesaj soțului meu în care îi spuneam același lucru, tot ca să mă încurajez să mă duc și nu neapărat pentru că voiam să-l anunț că cina o să fie mai târziu în seara aia.

„Secretul este să cuplezi comportamentul dorit cu o acțiune pe care o efectuezi deja în fiecare zi.” (p. 74)

Nu mai știu dacă am luat asta de la el sau nu, dar știu că folosind tactica asta am reușit să ajung la vreo 50 de pagini de lectură pe zi și am început să citesc în weekend, ceea ce înainte nu reușeam deloc. Astfel am asociat cititul cu cafeaua, probabil obiceiul de care nu mă lipsesc oriunde aș fi. James Clear scrie mai departe despre „stratificarea rutinei” – un lanț de obiceiuri sănătoase care derivă de la acel obicei zero deja format. În cazul meu, cafeaua. Într-o zi normală, în care nu dorm prea mult, după asta urmează între 10 și 20 de pagini de lectură care câteodată e înlocuită cu vreo 10 de minute de meditație, apoi scriu, încerc o jumătate de oră, dar minimum 15 minute nu mă opresc din scris, indiferent de gradul meu de entuziasm. În continuare fac sport, puțin, 10-20 de minute. Mănânc și trec la prioritățile zilei. 

Toate acestea sunt doar mici execuții pe care le fac indiferent de zi și cumulate îmi iau cam o oră și jumătate. Acum că stau și lucrez de acasă chiar spre două ore. 

Imediat după această stratificare a rutinei, J. Clear vine și cu câteva exemple de cum să faci asta dacă ți se pare greu sau prea multe deodată. Un exercițiu ar fi să notezi ce urmează ca parte din comportamentul tău, un soi de instrucțiune. Când îmi e lene să scriu, atunci scot un caiet în care mâzgălesc diverse și notez chiar așa: „azi o să scriu 20 de minute fără întrerupere”. Și imediat trec la acțiune. Alternez cu: „îmi pun ceasul să sune după 25 de minute” și știu că în tot timpul ăsta trebuie să scriu ceva, orice.

O ultimă parte pe care am regăsit-o în carte și o aplicam deja e „registrul de evidență”. E acel sentiment de încredere pe care îl ai când te uiți la câți kilometri ai parcurs doar prin faptul că ai renunțat să te uiți la seriale imediat ce ai ajuns acasă de la serviciu. Eu îmi notez în calendar (același calendar) așa: zilele în care alerg, zilele în care fac fitness (da, chiar și 5 minute!), zilele în care încep o carte nouă și zilele în care public pe blog. Unele dintre aceste acțiuni le contorizez în jurnale pe blogul meu tocmai în ideea de a scrie mai mult an de an. Așa am pornit workout journal, am lecturile de lună și mai am un jurnal despre ce gătesc, dar aici nu tind să fac o regulă, e doar pentru amuzamentul propriu.

Cred că citind toate acestea, poate vă întrebați dacă nu ajungi la un moment dat fixist cu unele lucruri. Adică unde mai e plăcerea dacă nu trăiești după cum te simți într-un moment dat. Atât eu, cât și oamenii care țin rutine ar putea spune că viețile lor ar fi fost foarte diferite acum dacă ar fi știut să și le administreze după un set de reguli care vin cu o tonă de beneficii pentru minte, trup și suflet. Și dincolo de asta, există plăcere în tot acest mecanism care pare epuizant. Pentru mine, faptul că pot să am 30 de minute cu mine în parc, atunci când ies la alergat, e părticica din zi care știu că e doar pentru mine. Având în vedere că permanent suntem conectați la alții printr-un obiect pe care îl purtăm absolut peste tot cu noi și știind că oricând cineva poate să îți dea un WhatsApp și să-ți strice dispoziția într-o secundă, atunci 30 de minute doar pentru mine nu par deloc multe. 

Aș putea scrie toată ziua despre asta, e un subiect care mă preocupă de ceva timp, așa că închei cu propunerea ca apropiații care au citit acest articol să îmi scrie (chiar și pe WhatsApp) dacă vor să citească „Atomic Habits” și la prina întâlnire după carantină, cartea e liberă să intre într-un circuit al împrumutului.

Află ce am citit în:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *