Nu m-am gândit vreodată c-o să rapel de pe un castel. Și chiar atunci când s-a întâmplat, puteam foarte ușor să abandonez. Toate motivele pentru care aș fi putut să renunț zburau în formație la mine-n cap și dădeau ture încercând să mă convingă. Pentru că nu-mi mai simțeam picioarele de frică, iar de controlat nici nu putea fi vorba, stăteam cu pielea lipită de zidul castelului de parcă abia ce ieșisem de acolo.
Doar de-o secundă a fost nevoie ca să-mi iau mâinile de pe marginea zidului și să strâng cât am putut eu de tare cele două frânghii care mă țineau în suspensie. Coborârea a fost plină de greșeli și o lipsă totală de coordonare a membrelor mele care păreau că și-au găsit momentul perfect să se certe între ele. Partea bună e că am supraviețuit și, la final, am fost mândră de mine.
În cartea lui Ryan Holiday, „Courage is Calling”, am citit că cea mai repetată frază din Biblie este „să nu-ți fie frică”. Pentru mine, frica e o barieră pe care mintea o pune în fața fiecărei decizii inconfortabile. Și abia în ultimii doi-trei ani, mi-am dat seama că sunt două modalități prin care pot să fac această barieră să dispară.
Prima e instinctuală. E acest „you go” al lui Jocko Willink. E ceea ce m-a ajutat să-mi desprind mâinile de pe marginea zidului. Sau ce m-a împins să mă arunc în piscina de la Giola. Sunt situații ca astea în care curajul nu e o întrebare. E însăși acțiunea. Da, aproape o întruchipare a acțiunii într-o altă persoană, diferită de mine.
Pentru cineva care stă mare parte din timp pe scaun în fața unui monitor, să-ți schimbi felul de a gândi în doar câteva secunde nu e neapărat simplu. De ce? Pentru că, așa cum l-am auzit pe Mircea Miclea vorbind într-un podcast, mintea capătă reziliență la astfel de acțiuni care te scot din zona familiară.
Deși nu ai foarte multe arme la îndemână ca să-ți forțezi mintea, atunci când oportunitatea apare, „you go”. Și nu trebuie să sari de undeva, poate fi și să te duci într-o țară cultural diferită de ce ai experimentat până atunci, ca să se producă ceea ce profesorul Miclea numește „igienă mintală”. El spune „forțăm creierul să gândească în adâncime”.
Kiki Bosch, care apare într-unul dintre episoadele seriei Human Playground, are un slogan pe website-ul său care se potrivește perfect cu ideea de mai sus: „Disturb the Comfort!”. N-o să facem toți scufundări în ape cu temperaturi de sub zero grade pentru a lua sinele într-o călătorie de cunoaștere, dar putem să încercăm să ieșim din mediul nostru pentru scurte perioade de timp.
A doua e planificată. Mă hrănesc singură cu porții mici de curaj, în esență. Îmi fac liste cu lucrurile la care mă pricep, îmi spun mie sau altcuiva cât de bine m-am descurcat într-o anumită situație sau scriu în jurnal. Introspecția asta o țin în scris pentru că atunci când scriu, frica poate căpăta și un sens comic. Frica se dispersează în mici compartimente iar pe măsură ce avansez în călătorie, mă îndrept, de fapt, spre o imagine obiectivă, chiar ușor ridicolă despre mine într-un anumit moment.
„We think that courage means being unbreakable. Nah. It means getting back up when you’ve been broken.” – Ryan Holiday, „Courage is Calling”
Pentru a învinge bariera (aka frica) în acest fel, ai nevoie de disciplină. Știu că sună simplu, dar gândește-te la disciplină ca la o artă japoneză (Kintsugi). Fiecare părticică ruptă din tine trebuie pusă la loc sub o altă formă ca în final să te facă să strălucești. Disciplina presupune răbdare și procesul ăsta duce, poate, la și mai multe momente în care cobori în adâncime ca să stai tu cu tine.
Îndrăznesc acum, pe final, să cred că tot acest an a fost o probă de curaj. Și m-a ajutat enorm să măresc imaginea pe care o aveam despre mine. Să-mi dau seama cât de frumos s-au închis anumite cicatrici, exact ca o artă japoneză, dar și cât de nerăbdătoare sunt să-mi spun din nou: „you go”.
Photo by Austin Neill on Unsplash
Pingback: RECAP 2022 | Elena Pelmus