E dimineață. Iau același mic dejun, un terci de ovăz cu fructe și mă uit la știri pe tabletă. Simt cum transpir de la terciul fierbinte și mă uit pe geam ca să implor o brumă de răcoare. Frunzele copacilor par nemișcate de ore. Merg mai sus cu privirea, până la acoperișul blocului de vizavi, unde stă un pescăruș. Are jumătatea corpului din față îndreptat spre mine, iar ciocul i se învârte ca o antenă. Mă gândesc că, poate, în fiecare dimineață stă acolo, dă din cap și caută marea.
Amândoi căutăm același lucru. Măcar eu pot să-mi imaginez marea. De fapt chiar asta fac, uneori. Îmi imaginez că sunt într-o vacanță-n Grecia, la mine-n bucătăria din Titan. Reinventez preparate cu nume grecești, doar așa ca să simt puțin din cum ar fi dacă aș fi acolo. Ăsta e efectul suferinței după o vacanță. Sigur, se poate să trăiești și reversul. Adică să te plimbi prin Barcelona, orașul care-ți oferă o plăcere în a fi turist, dar cu mintea să nu fii tocmai acolo.
De asta mi-ar plăcea ca, după ce treci de controlul de securitate, să primești creierul de vacanță. Să fie așa ca o urare automată, spusă cu mult entuziasm: Și acum o să primiți creierul nou. Vacanță plăcută!
Și nu m-aș fi gândit neapărat la vacanță în dimineața asta dacă aseară n-aș fi cinat la un italienesc, să-i spunem, puțin neobișnuit. Ce era neobișnuit la el? În primul rând, varietatea de animale care se perindau prin curte sau pe la meseni în brațe. Un câine stătea tolănit la intrarea în curtea localului, un ied pitic care avea un fetiș pentru genți și rodea cam tot ce mirosea a fân, precum și un porcușor de companie care mai scoate din când în când câte un guiț teatral ca nu cumva să uităm de el. Și nu-mi aduc bine aminte dacă era și o pisică implicată în povestea asta alegorică, dar mai mult ca sigur erau pe acolo câteva care au survolat localul.
Apoi nu păreau să aibă vreun criteriu de selecție a chelnerilor. Pe la masa noastră s-au perindat pe rând patroana, un chelner care ne mulțumea cu „grazzie”, un puști care ne-a întrebat dacă am cerut să plătim și femeia de serviciu care ne-a întrebat același lucru și care cred că ne-a și adus nota. Spre deosebire de Alice în Wonderland, eu sigur aterizasem într-o Italie imaginată prost.
Din toate câte puțin avea localul ăsta. Dar toate existau în meniu. Ca să-l citești în întregime aveai nevoie de concediu. Am ales o pizza aproape la întâmplare. Oricum eram departe rău de cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată. Mai exact la 2,124 de km depărtare. Odată cu pizza, am cerut un pahar de vin alb, pentru că mă gândeam eu că alcoolul o să mă ajute să mă adaptez.
După prima gură, deja mi-era tare dor de Italia! Noroc cu Dana care a început să povestească de Sardinia. Am absorbit fiecare cuvânt și l-am adăugat acolo la imaginația mea suferindă. Toată seara am căutat cu privirea cerul sau puntea mea de legătură cu locul ăla care întâlnește Mediterana. Voiam să fiu acolo, ascunsă între ziduri vechi, luând cina la un restaurant de 200 sute de ani. Din când în când zgomotul paharelor și al farfuriilor care atingeau cimentul mă aduceau înapoi, în curtea asta boierească din centrul Bucureștiului, unde ce-mi putea aduce aminte cel mai bine de Italia era un geam crăpat care dădea-n bucătărie. Fie! Și lămâile desenate pe masă.
Doar că Italia din capul meu avea și gust de limoncello sorbit pe scările din Positano. Avea gust de tiramisu pe coloana sonoră a valurilor care se jucau tenis pe coastă. Și parfum de portocală îmbibat în mâini. Avea soare puternic, usturător și o mare limpede, în care aleargă peștii. Avea gust de prosciutto înfulecat după zeci de kilometri de mers pe jos și mult vin alb de stat la vorbă.
Într-un final, mi-am dat seama că localul nu era atât de neobișnuit pe cât credeam eu. Am stat și am analizat puțin decorul în care mă aflam. M-am uitat la fețele celorlalți meseni și le-am studiat comportamentul ca un regizor venit în control. Unii urmăreau iedul cu telefoanele să-i facă poze, alții mângâiau porcușorul plimbat din brațe în brațe, iar fetele, în special, mergeau pe rând să se pozeze lângă o ușă. Și atunci am realizat eu că eram de fapt într-un local creat pentru oamenii ca mine care nu se mulțumesc doar cu o porție de paste și un Aperol Spritz ca parte dintr-o seară la un local italienesc, ci vor să aibă efectiv Italia la ei în curte.
În cazul ăsta, mi-am zis, se pare că am aterizat unde trebuia.
E seară când închei asta. Eu tot în bucătărie, fac mâncare. Îmi arunc ochii pe geam și pescărușul e tot acolo. De data asta, stă sucit, cu coada spre mine. Iar caută ceva, dar în altă parte.