Carti August

Priestdaddy, Patricia Lockwood

De departe, persoana care mi-a dat lumea peste cap în acest an e Patricia Lockwood. Și așa cum fac de obicei când descopăr o persoană inteligentă și amuzantă, încerc să îmi atribui aceste calități și să-mi doresc să scriu la fel de frumos ca ea într-o zi. În cazul acestor scriitori pe care eu îi consider deosebiți, sunt ca o cititoare din aia care citește printre rânduri. Sunt ca femeia aceea care i-a scris lui Liz Gilbert că datorită „Eat Pray Love” și-a dat seama că era cazul să iasă dintr-o relație abuzivă. În cazul meu și al Triciei impactul a fost atât de puternic că m-a determinat să realizez câte ceva din trecutul meu. 

Modul în care și-a scris povestea m-a făcut inevitabil să regret faptul că nu am scris atât de mult despre experiențele pe care le-am trăit cu prietenele mele în adolescență sau că nu am documentat suficient din călătoriile mele cu Claudia, cât timp a stat în România. Îmi e atât de dor de acele momente încât am sentimentul că le-am pierdut, nu că le-aș fi avut și deja m-am bucurat de ele. Mi se pare că sunt atât de departe în trecut că e posibil că fie doar una dintre imaginațiile mele și că acele evenimente nu s-ar fi întâmplat niciodată în realitate. 

Iar acum e prea târziu să am noi experiențe despre care să scriu cu ele în jurul meu, pentru că deja fiecare și-a creat propriul drum și avem planuri cu persoanele apropiate din viața noastră. Nu e ca și cum o dată pe lună ne vedem noi toate la o cabană ca să trăim ca pe vremea adolescenței. Și oricum asta ar fi imposibil de trăit cu mintea pe care o avem acum. 

Dar ceea ce am luat de la Tricia e această capacitate a ei fantastică de documentare a vieții părinților ei, așa cum sunt acum. Sau, în fine, așa cum erau când a scris cartea. E o idee atât de simplă și ușor de pus în practică încât mă întreb, așa cum se întâmplă cu orice altă idee bună, de ce nu a apărut mai devreme? Așa că am luat asta de la ea și am început să documentez serios momentele pe care le petrec cu ai mei sau conversațiile noastre. Și un prim pas l-am făcut deja aici când am povestit cum a fost cu ai mei 3 zile la munte

Și dacă acum ții neapărat să citești ceva de la Tricia, dar fără să îi cumperi cartea, acest articol ar trebui să te ajute să-ți faci o părere. Pe mine, prima oară când l-am citit – pentru că de ce ne-am opri din a repeta ce ne place să facem – m-a cucerit de aici: „Why did the portal feel so private, when you only entered it when you needed to be everywhere?”. Imediat după ce am ascultat un podcast cu ea, după alte zeci de clipuri în care recită poezii sau dintre eseurile ei, am început s-o urăsc puțin. Cum să îi scrii un poem lui Nabokov la 17 ani? Apoi m-am gândit imediat la ce făceam eu la 17 ani și dincolo de faptul că mă chinuiam teribil să par interesantă scriind câteva articolașe filozofice pentru o gazetărie fantomă de la mine din liceu, care împrăștia aceste buletine oribil scris, în clase, și mă credeam cool, nu reușeam să trec de universul din capul meu de îndrăgostită. Poate că dacă mă nășteam și eu în Fort Wayne, Indiana, în casa unor părinți conservatori, înconjurată de atât de mulți frați încât să nu pot să-i număr până la vârsta la care să mă învețe școala, aș fi putut să mă retrag și eu în lumea mea cu cărți și să scriu jurnale adevărate, nu să stau să pierd ore în șir citind jurnalul unei tipe care suferea din dragoste pe un webiste plin cu povești de emo kids. Normal că dau vina pe Internet! Aveam cea mai cool chestie la îndemână și atât de puțină minte ca să înțeleg cât rău putea să-mi facă deopotrivă. Și nu doar Internetul e de vină, ci și ai mei care s-au încăpățânat să îmi arate că poți să te distrezi descoperind locuri noi și că există viață dincolo de cărți. Nu știu ce făcea Tricia cu ai săi în Fort Way Indiana în ’98, dar cu siguranță nu mergeau în fiecare an la mare. Plus că Oceanul e destul de departe de Indiana. 

O dovadă că m-am îndrăgostit e faptul că scriu mult despre acea persoană. Așa cum făceam și în liceu când îmi plăcea cineva. Dar o să mă opresc aici spunând că în februarie anul viitor o să apară o nouă carte scrisă de Tricia Lockwood și ghici cine abia o așteaptă? 

Mindset – How you can fulfil your potential, Dr. Carol S. Dweck 

Urăsc să fiu criticată. Urăsc să mi se atragă atenția. Ca să înțelegi și cum mă simt, imaginează-ți că sunt într-un oraș cu multe clădiri înalte. Pe una dintre străzile cu aceste clădiri înalte stau la semafor, așteptând să se facă verde. Sunt ușor relaxată, dar puțin absorbită de imensitatea lumii din jurul meu. Semaforul pentru mașini e pus atât pe un stâlp, lângă mine, la vreo doi metri de sol, cât și deasupra mea, pe o prelungire a stâlpului, foarte sus, undeva la trei etaje de bloc. În timp ce aștept culoarea verde pentru pietoni, primesc un mesaj pe telefon și instinctiv scot telefonul din buzunar ca să văd despre ce e vorba. Pe ecran apare un mesaj în care mi se spune că am greșit ceva. Nici nu contează cum e formulat mesajul în acest punct, pentru că mintea mea răscolește rapid în trecut și își dă seama de greșeală. Odată cu realizarea mea, se face verde pentru pietoni la semafor, iar oamenii din jurul meu mă lovesc ca să își facă loc să treacă pe lângă mine. Eu stau nemișcată, invidiată probabil de stâlpul semaforului care se mai mișcă la vânturi puternice, și simt cum toate clădirile înalte din jurul meu se prăbușesc rând pe rând, absorbite de o groapă care se tot adâncește, până când mă ajunge și pe mine și cad chiar așa vertical în ea, silueta mea terifiată de mesajul de pe telefon cuprinsă de un întuneric gros. 

Îmi place să cred că odată cu trecerea timpului și cu câteva greșeli cumulate, nu mi se mai pare că se prăbușesc chiar toate clădirile și, uneori, sunt doar eu în dreptului trecerii de pietoni, cu ochii blocați pe culoarea verde încercând să las sentimentul de vinovăție să treacă prin mine și să se disipească încet din cap și până în picioare, ca atunci când meditezi și îți imaginez o lumină caldă care îți străbate tot corpul. Apoi îmi aduc aminte să inspir și să expir și îmi fac curajul să trec totuși strada la următorul verde pentru pietoni, gândindu-mă că e normal să greșesc și căutând rapid o situație sau o persoană pe care să arunc vina măcar pentru câteva clipe. 

Ce spune Carol Dweck în „Mindset” e frumos și e un ideal pe care eu nu am cum să-l mai ating acum. Cartea asta a venit în viața mea puțin cam târziu, dar e foarte bună ca nivel de înțelegere pentru elevii sau studenții care abia acum își formează un mers în viață. E foarte utilă prin prisma evoluției rapide. Faci greșeli, înveți, experimentezi, o iei de la capăt. Rapid, fără lamentări. 

În școală am învățat mecanic multe lucruri pentru că fie nu aveam capacitatea să le înțeleg, fie nu mi se explicau astfel încât să intre natural în oceanul de informații pe care le primeam zilnic. Practic, la școală, cam asta se întâmplă. Zi după zi primești informații pe care trebuie să le procesezi. Nimeni nu îți spune, sau eu nu am auzit de la vreun prof asta, că învățatul e un proces, nu o competiție. Noi cred că tindeam s-o luăm pe a doua în considerare mai mult. Când vedeam că ceilalți pricep, ceilalți știu să răspundă o luam ca pe o provocare: dar eu de ce nu pot, eu de ce nu știu? Nu mai stăteam să analizez lucrurile și mă apucam pe tocit, doar că să fiu eu cea care are prima răspunsul lecția următoare. E aberant și știu asta acum, dar la ce folos? 

Așa că sunt sigură că mulți dintre noi am fost prinși în acest „fixed mindset” cum îi spunea autoarea, în care vedeam doar cum colegii se uită la noi și ne simțeam copleșiți de sentimentul neputinței încât alegeam umilirea de a răspunde greșit și de a scăpa cât mai repede de penibilul situației, în loc să trecem în modul de „growth mindset”, în care profesorul trebuia judecat ca resursa noastră de a învăța și de a-i spune: nu știu să răspund, pentru că nu am înțeles. Problema gravă e că în continuare, eu una, am acest sentiment. Nu înțeleg lucruri, dar nici nu întreb sau nu spun sincer că nu înțeleg. 

Partea bună sau ce m-a salvat pe mine din toată afacerea asta cu școala a fost faptul că nu mi-am pierdut nicio secundă entuziasmul pentru cărți. Nu le-am desconsiderat vreodată, indiferent despre ce era vorba în carte. Am avut tot timpul această convingere că dacă cineva a reușit să scrie o carte, atunci merită măcar puțin respect. Știu, e naiv să cred în continuare acest lucru la 31 de ani, dar asta e o idee fixă la care nu pot renunța cu totul. Și ce e frumos la a învăța din cărți, de la alți oameni, din documentare, de a învăța în general – apropos de procesul ăla de care vorbeam – e că deși crezi că ți-ai atins potențialul, descoperi în continuare plăcerea de a învăța și mai multe lucruri noi care rămân, care se sedimentează corect. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *