Workout Journal: Mai – Octombrie

Motivul pentru care am început acest jurnal a fost acela de a mă asigura că fac un obicei din alergat. Ca și cum dacă aș începe să scriu despre asta, aproape orice, de la cum mă simt în timpul alergărilor, la kilometri parcurși, aș fi apoi jenată de fiecare ieșire ratată, de un progres prea lent, de timpul pierdut cu lucruri despre care nu îmi mai pot aminti.

Jurnalul m-a ajutat să fac un obicei din alergat, tocmai prin conexiunea celor două, așa cum tot un jurnal mă va ajuta să citesc numărul de cărți promis la începutul acestui an. Și tot așa cum alergatul m-a ajutat să încep multe alte jurnale care mă impulsionează să scriu din ce în ce mai mult.

Acum, unul dintre motivele pentru care îmi doresc să închid jurnalul e pentru că nu mai pot numi alergatul un obicei. Nici drog nu aș putea să îi spun. E ca o stare de fapt sau cum ar spune englezul „It is what it is”. Și nu că vreau să îi dau o tentă spirituală, dar într-un fel, a devenit și momentul meu de meditație. Acum, chiar nu-mi mai pasă așa mult de ce viteză am avut la antrenamentul x din săptămâna y. Îmi dau seama că cifrele alea pe care mi le arată aplicația la sfârșitul fiecărei ieșiri în parc – e mult spus antrenament și de asta evit să folosesc acest cuvânt – sunt relative, in ideea în care condiția mea fizică e influențată de prea mulți factori externi ca să pot lua în serios afișajul ăla de pe ceas ca o tabelă de scor al unei meci cu profesioniști care asta au făcut toată viață, sport. E inevitabil în schimb să nu constat că însăși această concluzie e un progres. Nu am părăsit de tot unul dintre obiceiurile mele preferate și anume acela de a mă compara cu ceilalți, dar am ajuns să observ la minele următoarele două lucruri importante.

A alerga e deja un automatism. E parte din sistem. Și spun asta cu încredere, pentru că am reușit performanța, grație lucrului de acasă în mare parte, să abandonez tot ce făceam în acel moment pentru a-mi respecta programul de alergat dictat de mine și mai nou de Luciana, alături de care alerg de vreo 3 luni deja.

Nu e cât mai curând o evoluție fizică, ci psihică. Știu că fizic corpul se poate adapta foarte ușor chiar și unor condiții extreme, dar mintea refuză să se ducă până într-acolo. Deci cred că cea mai importantă schimbare la mine, în toți acești trei ani, s-a petrecut mai mult în capul meu, unde am ajuns să devin confortabilă cu trecerea dincolo de limite. Și pas cu pas, alergare proastă după alergare proastă, am reușit să ajung în punctul în care mă conving după 10 km de alergat că pot mai mult de atât. Și de asta spuneam că alergatul pentru mine e un soi de meditație. Trebuie să accepți că o să fie greu mult timp până să ajungi să nu mai privești procesul ăsta ca pe o povară, ci ca pe un moment absolut de încântare.

Înainte de recapitularea fiecărei luni, trebuie să spun că în continuare cel mai bun timp al meu pentru 5k rămân acele 30 m 54 s despre care am scris teribil de urât și greșit în engleză aici. Cu toate că ianuarie și februarie anunțau un an promițător, carantinarea a distrus forma fizică excelentă pe care o avem în lunile de iarnă și tot ce am încercat să fac de atunci încoace a fost să revin la forma fizică cu care am început anul. În paralel, am continuat să am sesiuni de până la 30 de minute de pilates care mi s-au părut dificile la început, dar acum caut să le includ tot mai mult în programul meu din săptămână.

Echipament Pilates

În poza de mai sus am făcut o compoziție nerealistă a felului în care toate aceste articole care mă ajută să fac sport în casă se găsesc în sufragerie. Și chiar au apărut în viața mea etapizat, ca în creație când o idee bună apare după moștenirea uneia mai proaste. Ganterele de 1 kg și coarda elastică au fost cumpărate inițial pentru a face exerciții pentru spate și acasă nu doar la kineto, la Sanador. Au zăcut o perioadă până când m-am hotărât eu să le readuc la viață cu exerciții care nu depășeau 5 minute pe ceas. Ulterior, a apărut banda pentru fesieri pentru că în bula mea, pe atunci, era la modă. Surprinzător am folosit-o și o folosesc mai mult decât m-am așteptat atunci când am comandat-o. Salteaua a fost următoarea și nu din dorința mea. M-am trezit într-o zi, așa cum se întâmplă cu multe alte lucruri prin casă, că o avem. La fel cum de ani de zile, de fiecare dată când mă încalț să ies pe ușă dau cu ochii de o umbrelă neagră, imensă, cu un mâner grotesc, pe care cred că niciunul dintre noi n-o s-o folosească vreodată, pentru că amândoi urâm umbrelele. Ultima achiziție eu mi-am dorit-o. Sunt niște greutăți de glezne, de 0.75 kg, pe care le folosesc des. Nu a intrat însă în poză o minge, pentru că a fost vandalizată de un prieten și trebuie umflată, dar pentru când o să fie din nou funcțională cel mai probabil va fi folosită la un antrenament de abdomene sau exerciții pentru spate.

Mai

  • 8 alergări
  • 6 sesiuni pilates

Alergările nu au însemnat mai mult de 6 km. A fost lună haotică, în care am încercat să revin la forma fizică din februarie. Singurul lucru bun pe care am încercat să-l fac a fost să cresc numărul de alergări dintr-o săptămână cu speranța că o să-mi revin mai repede. E foarte ciudat experimentul ăsta. Crezi că ai alergat trei ani din viața ta constant, cu 2-3 antrenamente pe săptămână și o pauză de o lună în casă nu o să însemne mare lucru, pentru că de îndată ce o să scoți piciorul din casă, totul o să revină la normal. Ei bine, nu-i așa. Trebuie să treacă din nou săptămâni și luni ca să nu te mai simți ca în ziua fatidică în care ți-ai promis că te ții de alergat, ceea ce pentru mine a fost undeva în aprilie 2018.

Sesiunile astea de pilates au început ca un pariu pe care l-am făcut cu și pentru mine. Multe dintre obiceiuri de fapt au pornit ca niște dialoguri interne, în care sinele meu mai rău îi aplică un tratament de bullying fricoasei din mine (aia care izbucnește într-o secundă în plâns) și îi spune că dacă nu face asta, e cea mai fraieră dintre fraiere. Și am început cu sesiuni de 5 minute pentru că îmi era frică la propriu de corpul meu. Asta se întâmpla în luna ianuarie. Deja prin mai, am crescut la 20 de minute și eram bine, în sensul în care la unele exerciții chiar puteam să țin piciorul stâng în balans, în timp ce îmi sprijineam tot corpul în genunchiul piciorului drept și în degetele de la o mână.

Iunie

  • 9 alergări
  • 9 sesiuni pilates

Nimic notabil nici în această lună. Mintal și fizic nu am reușit să ies din limita de 6km. Nu îmi dau seama dacă de la oboseală sau de la căldură m-am pierdut într-o tentativă de recuperare inutilă. Real nu simțeam că îmbunătățesc mare lucru. Dacă mă eliberam de frustrări prin alergat, mă învinovățeam ulterior că de ce nu pot să alerg mai mult. Haos și la pilates, pentru că eu doar alegeam de pe Youtube ce parte a corpului îmi doream să lucrez, fără vreo ordine anume și îmi plăcea să-mi fac afirmații de tipul: „Bravo, Elena! Bine că măcar ai făcut ceva azi!”.

Iulie

  • 6 alergări
  • 8 sesiuni pilates

Cum nu se întrevedea o revenire la birou din cauza pandemiei, în luna asta am hotărât ca banii de metrou să îi investesc în aplicația tipei pe care o urmăream pe Youtube. Gândul meu era de a mă motiva cumva să cresc frecvența și minutele din sesiunile de pilates. Așa am ajuns să descopăr antrenamentele de tip „HIIT” sau „low impact” și să fac undeva la 30 chiar și 40 de minute de pilates într-o sesiune. M-am distrat cu asta cel mai mult din cauza căldurii care îmi omora alergările. Totuși, am reușit să am un antrenament de 7 km și încă unul de 8 km. E și pentru mine o curiozitate cum de naiba am reușit să mă adun în zilele alea!

August

  • 9 alergări
  • 5 sesiuni pilates, cu 5 days challenge

Asta pare luna cea mai așezată din calendar și am început să ies la alergat în fiecare sâmbătă, cât mai de dimineață posibil, chiar dacă știam că pierd astfel din timpul pentru scris sau citit. Încă mă țin de asta și acum. Sâmbăta a devenit ziua mea de experimente – ca să parafrazez din „Range” –  în care încerc să întind coarda câte puțin și să depășesc niște bariere mintale.

Tot în această lună s-au întâmplat două lucruri grozave. Primul e că am făcut pilates, sesiuni de câte 20 de minute, timp de 5 zile consecutiv. Le făceam în fiecare dimineață tocmai ca să fiu sigură că mă țin de ele. O nouă zi însemna și o nouă grupă de mușchi. A fost satisfăcător să văd cum de am reușit să mă motivez suficient cât să duc la îndeplinire provocarea.

Al doilea lucru a fost că am început să alerg cu o prietenă care voia să facă mișcare sau să iasă dintr-o anumită rutină. De fapt nici nu mai contează pentru ce. Suntem deja la peste 20 de alergări făcute împreună și mă bucură mai mult să știu că ea a reușit să alerge 5 km într-un timp atât de scurt, decât m-ar fi bucurat pe mine să alerg acei 21 k nenorociți.

Septembrie

  • 11 alergări
  • 6 sesiuni de pilates

Am făcut majoritatea alergărilor cu Luciana. Am încercat să îi transmit cât am putut din informațiile pe care le-am acumulat eu în acest timp și să îi explic puțin din cum controlez eu acum lucrurile în timpul alergării. Știu că sunt importante aceste sfaturi pentru un începător, dar e și greu să le percepi valoarea mai ales în acest stadiu, când fiecare antrenament pare un chin. Corpul abia învață să se dezmorțească și te dor toate. Eu încerc s-o îndrum în ritmul alergării, dar așa cum i-am zis și ei cred că ține foarte mult de ea să își găsească determinarea, să învețe reacțiile corpului ca mai apoi să le controleze. Și mie când mi se spunea la început cu o foarte mare lejeritatea că durerea aia tăioasă din partea dreaptă o să treacă sau aia care se simte parcă în umărul stâng, nu îmi venea să cred și preferam să cedez, până când mi-am dat seama că acele dureri nu o să apară doar la kilometrul 3, ci și la km 14.

Nu credeam că răcirea vremii o să constituie vreodată o motivație pentru mine ca să ies mai des la alergat, dar iată că se întâmplă. Îmi place atât de mult senzația aia când frigul devine ca o barieră rece pentru corpul supraîncălzit că anul ăsta am renunțat târziu la pantalonii scurți. Știu, sună ciudat, dar în realitate e o senzație mirifică și dă rezultate. Așa că sâmbetele mele de experimente au devenit zile de alergări lungi. Așa am ajuns să fac din nou 10 km și să simt că parcă îmi revin.

Octombrie

  • 9 alergări
  • 5 sesiuni pilates

Chiar dacă nu pare să se înțeleagă acest lucru, după numărul de sesiuni pe care le-am făcut în ultimele două luni, dar exercițiile astea de pilates chiar m-au ajutat în alergare. Dincolo de faptul că simt că eu îmi controlez corpul acum. E ca și cum ai fi în interiorul celulelor tale și ai putea vedea cum totul se leagă. Pe de altă parte e la fel de amuzant și înspăimântător să vezi că nu poți ridica piciorul stâng lateral și să-l ții așa tensionat câteva secunde sau să vezi viteza cu care îți tremură brațele în plank.

Concluzie

Nu cred că e nevoie să mai subliniez ceea ce probabil că ai realizat deja, în caz că ai parcurs acest nou articol lung. Sunt o tipă care învață lent, dar care persistă. De asemenea, sunt adepta moderației. Nu sunt nici suficient de nebună încât să împing totul la limită ca să văd rapid rezultate, dar nici suficient de leneșă cât să trag de fiecare dată de mine. Dacă e ceva ce m-a învățat anul ăsta în materie de sport e că oboseala e primul semn că nu ar trebui să forțez lucrurile, iar anul ăsta a fost unul al naibii de obositor. Atunci când vreau rezultate am grijă să fac mici pași înspre asta. Mă culc devreme, mă hidratez corespunzător, mă distanțez puțin de laptop și chiar fac asta fizic tocmai pentru că petrec un timp inuman de lung în fața lui, încerc să mă relaxez cumva.

M-am gândit des ce vreau să obțin cu aceste exerciții, cu ieșirile la alergat, de unde chinul ăsta aparent. E ceva ce face oricine sau așa e lumea în care trăiesc eu în cercul meu de Internet, de prieteni? Hai să zicem că alergatului i-am dat un sens spiritual și îmi place să dau acest răspuns că e un soi de meditație, dar acestor exerciții care mă fac să mă văd o caraghioasă în geamul de la biblioteca apartamentului în care stau cu chirie? Ce am cu ele, unde vreau să ajung? Culmea e că după un an de încercat, varianta la care am ajuns acum e: energie. Da, îmi dau energie. Mă lupt de ceva timp să nu mai beau a doua cafea în zi ca să pot să dorm noaptea și am realizat că dacă în timpul zilei fac măcar 15 minute de exerciții, nu mai am nevoie de cafea. Sigur, îmi iau prânzul în fața laptopului, dar până acolo reușesc și mă forțez să stau departe de laptop de la 15 minute spre jumătate de oră. Este efectiv un tratament și funcționează în cazul meu. În unele zile mai am o pauză de până la o oră chiar spre două când ies la alergat și mă simt la fel, mai pot chiar să funcționez cel puțin o oră până când mă pregătesc de somn. După toate astea, vezi tu, e greu să nu fac deloc sport. Prefer să-l fac prost sau așa cum mă pricep acum, decât să cad într-o suspensie de genul: nu știu încotro mă duce asta. Nu am un obiectiv, cum tot aud sau citesc. De ce mereu trebuie să avem obiective, de ce trebuie să existe o explicație pentru orice?

Deși, din nou, nu credeam că o să întâmple, dar cel mai mult îmi plac zilele când ies cu Luciana și îi spun că: „Azi, alergăm de voie!”. Știu că nu e poate drept față de ea, pentru că ar trebui s-o ajut să progreseze, dar sunt zile în care nu vreau să mă forțez nici pe mine, nici pe ea doar de dragul de a alerga cu câteva secunde mai puțin în seara aia. Astea sunt și serile în care vorbim mai mult, ne râdem ca „proastele” și plecăm cu rânjetul pe față. Dar avem și seri în care tragem de noi să scoatem un timp mai bun cu fiecare kilometru și în care plecăm spre casă aproape fără să vorbim. Mie, recunosc, au început să îmi placă mai mult primele. Alergatul e un proces de schimbare și începe prin a ajunge în parc – obiectivul meu de când am început să alerg. De acolo e doar evoluție, orice ai face.

Acum chiar închei jurnalul. În 2021 e posibil să revin cu el când o să am ceva concret de spus, nu lamentări ca cele de azi. Având în vedere că se anunță o iarnă cu stat acasă, o să am multe sâmbete experimentale și multe seri cu râsete și cert e că abia aștept.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *