O prietenă îmi trimite acest clip în care se pune foarte corect întrebarea „Pentru ce citim?”. Într-o perioadă ca cea pe care o traversăm acum, în care foarte multe lucrări bune sunt la îndemână, e foarte ușor să nimerești într-un șuvoi de recomandări de la prieteni care au găsit acel subiect pe care neapărat să-l citești și tu. Cel mai probabil că prin asta a trecut și prietena care mi-a trimis clipul și care mi-a scris că a avut un burnout de cărți. Am înțeles ulterior ce a vrut să spună. Adică a citit mult din domenii atât de diferite că la un moment dat nu se putea desprinde din această avalanșă de informații noi și fără îndoială interesante (pentru cineva care chiar le folosea la ceva).
Pe de o parte pot să relaționez cu ce mi-a scris, pentru că și eu sunt ca un burete care adună nume de cărți de la oameni care știu mai multe ca mine, ba uneori îmi iau singură teme pentru acasă. Așa am ajuns să am liste de cărți și în caiete, dar și în browsere, pe site-uri, chiar și în Youtube. Pe de altă parte, cred că jurnalul m-a ajutat să țin evidența tipurilor de cărți citite și nu m-a lăsat să alunec într-o varietate prea mare de subiecte, ci să mă concentrez pe cărțile de self-help care au strânsă legătură cu formarea de obiceiuri și organizarea timpului.
Sigur că am și momente în care împrumut sau cumpăr cărți compulsiv, fără să mă întreb motivul pentru care îmi doresc să citesc o carte anume și un exemplu recent e „Recuperare” a lui Russell Brand, dar de cele mai multe ori îmi place să cred că îmi respect planul.
Am vrut să îți scriu puțin din experiența prietenei, dar și din a mea în ideea în care dacă ajungi pe această pagină cu gândul că poate îți iei o recomandare de carte bună, aș vrea să știi de la mine că:
a. Nu intenționez să justific existența acestui jurnal ca o resursă de cărți pe care să le recomand cuiva. În mare parte vorbesc doar eu cu mine despre cărțile pe care le citesc și încerc să văd dacă mă ajută în vreun fel. Am început acest jurnal din dorința de a simți că trec real prin cărți și că învăț ceva din ele.
b. Dacă totuși vezi o carte fără de care nu crezi că ai putea să trăiești – ceea ce practic mi se întâmplă mie de fiecare dată – și vrei s-o citești, fă o pauză scurtă înainte de a o împrumuta/cumpără și caută să afli în detaliu dacă e importantă pentru tine.
Acum, trecând la lecturile lunii septembrie, fă un scurt exercițiu pentru mine și imaginează-ți cum de am ajuns să citesc tocmai aceste două cărți.
Musai List, Octavian Pantiș
Dincolo de faptul că și cartea lui O. Pantiș conține la modul declarativ idei din cărțile altor autori pe care i-am citit, Musai list te provoacă să privești lucrurile pe care le faci dintr-o perspectivă obiectivă. Ce mi-a plăcut în mod special la cartea lui e tocmai stilul în care e scrisă, cu sinceritate, ca și cum ar da sfaturi unui prieten. Uite ce mi-am subliniat eu la p. 104 – „Străduiește-te să-ți faci un obicei în fiecare zi de a munci neîntrerupt, atât cât ține de tine, la ceva”. Și, câteva pagini mai încolo, unul dintre preferatele mele (p.116) – „Cât timp ai rezultate excepționale acolo unde contează, poți sta liniștit”.
Cartea e o biblie scurtă a organizării. Sunt multe idei bune pe care le poți scoate din carte și asupra cărora să revii când te simți copleșit. Și aici nu e vorba doar despre lucrul de la birou, ci și de viața personală. De fapt, el nu încearcă nici într-un caz să excludă o parte sau alta atunci când dă aceste – așa cum le-am numit eu popular – sfaturi. Am și eu multe obiceiuri proaste care deseori conduc la nervi și oboseală, dar nu o să încep acum să dau exemple, pentru că sunt sigură că le știi și tu foarte bine. Sunt prezente în viețile tuturor. Dacă ar fi să spun doar o idee cu care am rămas din „Musai list” aceea ar fi legată de munca neîntreruptă. Pe concentrarea într-o perioadă oricât de mică pe un singur lucru.
Și aici Pantiș oferă două motive pentru care e necesar acest lucru. Primul e descris la pagina 66: „Concentrarea de lungă durată și neîntreruptă pe un subiect sporește calitatea rezultatului” și a doilea și poate cel mai important, pe aceeași pagina: „Economism timp”. Într-o lume în care munca de birou a ajuns o confuzie de mesaje pe WhatsApp și alte notificări, să faci un lucru bun doar prin a ști cum să-ți valorifici timpul, mi se pare că e tot ce ți-ai putea dori dintr-o zi petrecută în fața laptopului.
Prietena mea genială, Elena Ferrante
Am avut o ezitare dacă să încep această carte tocmai pentru că e foarte citită. M-a făcut să mă răzgândesc un interviu cu Elena Ferrante care știu că e rezervată în a răspunde întrebărilor jurnaliștilor și, în general, în dezvăluirea vieții private. M-a surprins să aflu că a scris teatrologia relativ recent. În acest interviu despre care vorbesc, menționează că a început să scrie la „Prietena mea genială” în 2009, așadar când eu eram în primul an de facultate. Și cărțile le-a terminat când deja era în culmea succesului.
La mine, imboldul de a-i citi povestea a venit din faptul că acțiunea are loc în Napoli, orașul pe care l-am vizitat în decembrie 2019 și culmea e că în ciuda zăpăcelii de pe străzi, în care ai crede că nu poți să te regăsești, m-am simțit ca acasă. Orașul l-am găsit foarte primitor, iar italienii de aici par să fie o altă specie cu totul, poate cei mai relaxați decât oricare dintre concetățenii pe care i-am mai văzut străbătând țara în puținele mele ocazii. N-aș spune că doar prin poziția sa la poalele Vezuviului, Napoli strălucește, sau că prin cultura populară a devenit un punct turistic de marcă, ci frumusețea orașului, luând în calcul tocmai dezordinea și incoerența arhitecturală care domină azi, este incredibilă.
Elena Ferrante ne introduce orașul din perspectiva lui Lenu și încercam de fiecare dată să vizionez cu ochii închiși locurile pe care le menționează. Despre poveste nu am ce altceva să îți spun decât că e captivantă. Atinge acea coardă sensibilă pe care o avem cu toții, copilăria și are un stil de a povesti care te face să crezi că nu există altă nevoie existențială în afara cititului.
Mă gândeam cât de plăcut e să dai peste cărți de genul acesta, în care să te afunzi cu totul. Să simți că parcă trăiești acolo, cu personajele. Și cu asta a venit realizarea că m-am săturat puțin de cărțile de dezvoltare personală. M-am săturat de cărțile care îmi zic ce au făcut alții grozav în viață. Am citit la exemple despre cum a reușit nu știu ce CEO, ce îl caracterizează pe cutare antreprenor că mi s-a luat. Nu pot să mai citesc – cel puțin pentru moment – o altă carte cu exemple de oameni de succes. De asta mi-a fost foarte greu să aleg ce o să citesc pe final de an, dar „Prietena mea genială” e acea gură de aer din abundența cărților de self-help și un posibil colac de salvare pe final de an.