Mircea Cărtărescu spunea într-un interviu – cred că în emisiunea „Profesioniștii”- ceva despre relația lui cu cărțile care mi-a rămas în memorie, pentru că am trăit același lucru, fără să știu cum să-l exprim. El spunea că atunci când era elev și intra în curtea școlii cu o carte nouă la subraț se simțea important prin faptul că nimeni nu știa de această magnifică descoperire care îi ședea lipită de corp.
Gândul că eu și cartea pe care o citesc avem o relație specială, în sensul în care nimeni n-ar fi auzit de ea în afară de mine, îl am și acum, cu toate că aș putea să țin în mâini o carte ce tocmai mi-a fost împrumutată.
Am însă o rușine ascunsă atunci când încep să citesc un bestseller, dar o rușine de parcă aș face ceva interzis. Simt că-mi trădez cărțile cu care chiar aș fi putut avea într-adevăr o relație sinceră și intimă, cu care m-aș fi putut mândri exact ca un Cărtărescu invincibil, intrând victorios în curtea școlii. Totodată mă gândesc că trebuie să îi acord o șansa celei din fața mea cu care mi-aș putea crea o relație aparte și de care mi-ar fi la fel de greu să mă despart ca de una dintre zecile de relații amoroase de pe raftul din capul meu.
„Curajul de a fi vulnerabil” s-a dovedit a fi una dintre acele cărți cu care poți să ai o relație infinită. Mai mult, de-a lungul lecturii, am ajuns să cred că BrenéBrown mă cunoaște atât de bine că sigur a scris-o pentru mine. Dat fiind acest context, entuziasmul nu m-a oprit să împărtășesc cu voi ceea ce mi s-a părut mie fascinant în această carte și de ce cred că și voi ar trebui s-o citiți. În cazul meu, e cert faptul că mi-a oferit o nouă ocazie de a-mi adulmeca existența, ceea ce ca un millennial respectabil ce sunt, ador să fac mai tot timpul.
Viața înseamnă vulnerabilitate
„Viața înseamnă vulnerabilitate”, scrie ea. Și continuă cu:
Chiar dacă alegem să nu ne implicăm în relații, să ne înstrăinăm de ceilalți, ca o formă de auto-protecție, asta nu schimbă faptul că suntem vii și că se va întâmpla să fim vulnerabili.
Îmi place foarte mult această definiție a vulnerabilității care poate fi tradusă din două puncte de vedere. Primul e pur biologic și reamintește faptul că nu suntem pe planeta asta altceva decât niște organisme care au de îndeplinit o funcție ca oricare alt organism de pe planeta asta.
Al doilea, cel spiritual, ne provoacă să îngăduim importanța culturii populare dincolo de evidentul amuzament în fața televizorului, râzând la glumele lui Tony Stark. Pentru că filmele astea – știți voi care -, în substratul lor, ne predau o primă lecție în privința vulnerabilității și ne învață cât se poate de explicit că până și super-eroii au acolo undeva o slăbiciune.
Concluzia e că oricum ne-am raporta la ea, vulnerabilitatea ne ajunge din urmă. Întrebarea care se pune e doar de „când?”, pentru că în următoarele capitole, Brown are o altă idee interesantă despre momentul în care vulnerabilitatea alege să ne atace cel mai tare.
Anestezierea afectivă
Cred că recurgem cu toții la o formă sau alta de anesteziere afectivă. S-ar putea să nu facem acest lucru în mod compulsiv și cronic – ca în dependența propriu-zisă – însă asta nu înseamnă că nu ne „amorțim” sentimentul de vulnerabilitate. Iar anestezierea vulnerabilității ne afectează în mod negativ, fiindcă face mai mult decât să ne amorțească suferința născută din experiențe dificile; anestezierea vulnerabilității ne reduce, de asemenea, capacitatea de a simți iubire, bucurie, apartenență, creativitate și empatie. Nu avem cum să ne anesteziem emoțiile în mod selectiv. Dacă reduci intensitatea suferinței, o reduci și pe cea a bucuriei.
*
Am devenit o cultură în care oamenii au ajuns să creadă că, dacă stau tot timpul ocupați, nu vor fi nevoiți să se confrunte cu adevărurile neplăcute din viața lor.
*
Încercăm cu disperare să simțim mai puțin sau mai mult – să ne înlăturăm ceva din minte ori să trăim o emoție mai intens.
Această parte mi-a trezit interesul de când am citit titlul pentru că mi se pare că descrie excelent cultura societății ca o nebuloasă. Aici se nasc formele de anesteziere afectivă de la paharul de vin care înseamnă „am avut o zi proastă”, la forme mai grave de depresie și refuz social.
Cartea conține exemple năucitoare despre cum se încearcă în societatea americană anihilarea vulnerabilității. Forme de distrugere care sunt de altfel prezente și la noi în buletinele de știri. Personal mă interesează și să cunosc puțin mai mult suferința. Să stăm de vorbă. Dar în scris, trimițându-ne scrisori sentimentale sau în parc alergând cot la cot, nicidecum în vârf de pat, la un pahar de vin sau serial pe Netflix.
Într-un fel sau altul ne putem totuși gestiona emoțiile, însă pentru asta e nevoie în primul rând să acceptăm să fim sinceri cu noi înșine. Am extras din carte două exerciții care merită introduse în viața noastră ca parte a procesului de detensionare a ego-ului.
Primul este chiar exercițiul vulnerabilității despre care vorbește în prima parte a cărții și reprezintă o recunoaștere clară în oglindă a sinelui cu care zilnic duci o bătălie a îngăduinței.
Dacă faci parte dintre cei care cred că vulnerabilitatea nu-i caracterizează, ar fi bine să-ți pui întrebările de mai jos. Dacă într-adevăr nu știi răspunsurile, apelează cu încredere la o persoană apropiată – probabil că va fi în măsură să te ajute (s-ar putea, totuși, să nu-ți placă ce auzi):
1. Cum reacționez, atunci când mă simt expus din punct de vedere emoțional?
2. Cum mă comport, atunci când mă simt foarte stânjenit și nesigur?
3. Cât de dispus sunt să-mi asum riscuri pe plan emoțional?
Al doilea exercițiu este despre cum îți dai seama că ești pregătit să oferi feedback. Acest ghid se găsește spre descărcare pe blogul autoarei aici și cred că ar sta foarte bine înrămat pe peretele oricărui birou dintr-o corporație. E atât de bine formulat că cel care primește feedback n-ar avea cum să se simtă lezat de vreuna dintre afirmațiile construite pe baza acestui ghid.
În ceea ce mă privește peste capitolele de mai sus am trecut relativ ușor. În proporții mici cunoșteam deja ceea ce descrie autoarea. Capitolul următor însă detaliază ceea ce mie mi se pare a fi sufletul acestei cărți. Cu toate că unii urăsc expresia asta, eu numărându-mă printre ei, a venit momentul „să scoatem elefantul din cameră”. La propriu.
Spiridușii care stau în calea evoluției noastre
E foarte important să înțelegem aceste „voci ale rușinii”, sau „spiriduși”, dacă vrem să ne învingem rușinea, fiindcă sursa rușinii nu poate fi redusă întotdeauna la o situație anume sau la remarca umilitoare a unei persoane. Câteodată, rușinea este rezultatul faptului că repetăm un anumit mod de a ne comporta, pe care l-am învățat când eram copii sau ni l-am însușit din cultura acelei perioade. Bunul meu coleg și prieten Robert Hilliker spune „La început, rușinea este o experiență care implică două persoane, dar, pe măsură ce am înaintat în vârstă, am învățat să fac asta de unul singur”. Câteodată, atunci când îndrăznim să pășim în arenă, cel mai dur critic al nostru suntem noi înșine.
*
Când vom fi îndeajuns de conștienți de propria rușine, încât s-o numim și să vorbim despre ea, îi vom neutraliza efectele.
Așa cum am înțeles din cartea autoarei, dar și din video-ul TEDx – unul dintre cele mai vizualizate clipuri ale conferinței pe Youtube – „Nu sunt de ajuns de…” e ceea ce unii dintre noi ne repetăm sâcâitor în diferite aspecte ale vieții. Că e vorba de a începe un proiect, de a ne schimba stilul de viață, de a forma un obicei nou, de a ne asuma un anumit rol. În orice situație care pare să ne scoată dintr-o obișnuință ne punem singuri frâne. Și eu știu bine acest proces, pentru că fiecare minut din viața mea trece printr-un set de analize. Creierul meu e un fel de laborator specializat care-mi dă încontinuu rapoarte despre starea mea de confort și șansele pe care le am de a mă implica în ceva nou.
Și sunt suficiente exemple de oameni care au cunoscut un succes fenomenal tocmai pentru că au greșit de multe ori, au învățat foarte repede și au mai tăiat din atâtea ore de „analiză”. Și cu toate că le știu, acei spiriduși de care vorbește Brown sunt alături de mine în continuare și îmi susțin reziliența la rușine. Înțeleg că e greu să lași deoparte rușinea ce ți s-a indus din copilărie, însă la un moment dat chiar nu mai merge acoperirea asta mai ales în condițiile în care astăzi avem atâtea mijloace la îndemână, de la cele arhaice – exercițiul scrisului – și până la unele moderne, cum ar fi consultarea unui terapeut, pentru a vedea exact unde se ascunde rușinea asta și cum am putea-o anihila sau a-i diminua efectele.
Cartea lui Brown, și de ce consider eu că e bună, îți oferă exemple concrete de cum a gestionat ea anumite situații. Sinceră să fiu, unele abordări m-au surprins. Odată cu a nu știu câta realizare că, ce să vezi, n-am cum să le știu pe toate, apoi cu modul în care a ales să explice anumite situații. Iar relatările care o implică pe fiica sa m-au emoționat cumva cel mai tare.
Se simte că ele două au o legătură puternică și dintre toate fazele pe care le povestește am ales-o pe cea de mai jos pentru că fiica ei a zis ceva ce eu mă chinuiam de foarte mult timp să exprim în cuvinte și nu știam cum s-o fac mai bine.
Cred că aveți și voi acele amintiri senzoriale despre un loc, un eveniment și în minte e reprezentat fix ca o captură live a telefoanelor mobile din ziua de azi. De exemplu, eu nu îmi amintesc doar de nisipul negru de la Burgas, ci pe ce insuliță eram, cum bătea vântul, nisipul care îmi cădea din mâna stânga în timp ce încercam să îi fac o poză, cu ce eram îmbrăcată, cine mai era pe plajă etc.
Iată ce frumos le descrie fiica lui Brown în acest citat și cum poate fi aceasta idee un nou exercițiu al vulnerabilității:
N-o mai auzisem vorbind de „fotografii în minte”, dar mi-a plăcut cum suna.
-Și ce înseamnă asta?
-O fotografie în minte? Este o poză pe care o fac în minte, atunci când sunt foarte, foarte fericită. Închid ochii și fac o poză, ca să pot, când o să fiu speriată sau singură, să mă uit la fotografiile din mintea mea și să-mi treacă.
Concluzia
Exact ca în relația cu cărțile, ar trebui din când în când să închid laboratorul de analize, iar pe spiriduși să-i trimit într-o vacanță. Îmi plac lecțiile lui Brown despre cum să îți accepți emoțiile și cum să le gestionezi. M-au atins atât de mult și am avut această dorință de a scrie despre cartea ei pentru că acum îmi este mult mai clar faptul că îmi pun singură frâne în dezvoltare. Și asta pentru că am crescut în țara lui „vrei să te faci de râs?”. Partea fascinantă despre curaj e tocmai faptul că nimeni nu poate să ți-l predea ci, ca să folosesc una dintre metaforele lui Brown, curajul îl descoperi atunci când te trezești singur în arenă.
Pingback: 4 lectii de viata de la James Altucher | Elena Pelmus
Pingback: 2019 - Personal Review | Elena Pelmus
Pingback: Top 3 cărți din 2021 – Q1 | Elena Pelmus