Femei cu care am crescut

femei care m-au crescut

Am crescut înconjurată de femei. De mama pe care o consideram cel mai dur critic al meu. O figură rece și autoritară, rolurile noastre în familie au fost foarte bine împărțite până târziu prin facultate. Apoi am devenit adult, iar eu și mama am reușit să ne cunoaștem cu adevărat.

De mama bunicii mele care mă primea, oarecum forțată de împrejurimi, să luăm masa împreună. Și mă simțeam un oaspete de seamă, pentru că nimeni nu îndrăznea să scoată un cuvânt cât timp sorbeam din ciorba asupra căreia îmi țineam privirea de rușine. Am crescut cu impresia că în acel fel de mâncare se bucurau de momentul lor de glorie particule ce n-ar fi trebuit să își găsească locul tocmai în farfuria mea. Dar pentru că îndesam foarte multă mămăligă rece, n-am avut ocazia să descopăr ce se ascundea în mâncarea pe care o pregătea străbunica. Ne umflam bine burțile cu zeamă și continuam festivalul mut cu un al ritual de care n-aveam cum să lipsesc și anume somnul de după-amiază.

Străbunica a trăit puțin peste 80 de ani și cred că în asta a constat și secretul longevității ei. Eu, în schimb, de atunci am început să urăsc să dorm la amiază. Din copilărie, când asta bătrâna se bucura de cel mai profund și odihnitor somn al ei, iar eu asistam la un concert de sforăituri și nu-mi rămânea altceva de făcut decât să analizez fiecare colț al camerei de tortură.

Cel puțin la mine-n familie nu au existat povești de adormit copiii. Totul era un ordin. Și am fost crescută de femei. Din copilărie mi se spunea că „ce faci, stai așa degeaba?” și mă puneam să execut diverse munci ușoare, așa încât atunci când m-am mărit au devenit parte din instinct. De cum ajungeam la bunică-mea, la țară, știam ce aveam de făcut. Și asta pentru că la curte, la bunici, se găsea mereu de lucru, iar acasă aveam un program bine stabilit de acea convenție pe care o aveam cu mama ca fiecare să-și vadă de treburile ei. Pentru mine, asta a însemnat să mă refugiez în camera alor mei și să mă prefac că sunt la grădiniță. Când am ajuns efectiv acolo, m-au dat afară pentru că eram ușor sălbatică.

Am crescut înconjurată de mătuși. De cele trei surori ale mamei care pentru mine vor fi mereu mai iubitoare, mai blânde și mai lipicioase decât mama. La ele mergeam pentru o îmbrățișare, un alint și cel mai mult adoram momentele cu cafele, în care ne spuneam secrete și mă lăsau să vorbesc ca un om mare. Cu sora tatei îmi petreceam diminețile de weekend ascunse sub confortul păturii devorând mere dulci-acrișoare pe burta goală. Mă simțeam prea cool, pentru că știam că acasă n-aveam voie să comit o astfel de distracție.

În copilărie, am avut parte de multe reguli pe care le respectam fie de teamă, fie de rușine. Am crescut cu ideea de responsabilitate, însă aveam și mult timp ca să mă bucur de libertate. Petreceam ore bune la joacă, mai ales în vacanțe, iar maică-mea habar n-avea pe unde sunt și nici cum să dea de mine. Conștientizând toate astea, mă bucuram nespus de momentele mele de invincibilitate și că puteam să mă comport fix cum mă tăia capul. Mai ales că n-aveam la cine să întorc privirea când făceam vreo boacănă sau trebuia să iau singură o decizie. Maică-mea nu era acolo, în umbra mea, ca să mă ajute, dar mai ales ca să mă judece.

Am crescut înconjurată de trei verișoare cu care îmi petreceam atât de mult timp încât „acasă” devenise un cuvânt confuz. Cu ajutorul lor mi-am construit valori și am înțeles cum funcționează lumea. Plecam din confortul de acasă unde eram protejată de cuvintele alor mei, la o realitate pe care ele mi-o afișau cu foarte mult amuzament. Acum râd și eu cu ele, cele de atunci, când îmi amintesc de naivitatea mea, însă într-un fel mă bucur că am avut suficient timp să acumulez o parte din visele acelei fetițe și să-mi rămână impregnate în conștiință.

Nu trebuia s-o spună nimeni, dar știam că în familiile noastre toate deciziile se luau cu consultarea bărbaților. Ei însă constituiau doar un suport financiar și făceau pe judecătorii din când în când. N-am nicio amintire cu tata în care să fi auzit de la el, în secret, povești de viață, exceptând cele pe care le spunea prietenilor despre armată și alte interese de-ale lui. Amândoi am crescut ca doi observatori, fără a ne implica prea mult în a forma o conexiune adevărată. Aveam în schimb ceva mai bun. Făceam parte dintr-un club de femei, ca într-un film regizat de Sofia Coppola, cu secrete înăuntrul și în afara lor. Nu doar că ne studiam foarte bine una pe cealaltă, dar orice am fi făcut care încălca regulile stabilite de bărbați se termina cu aceste cuvinte magice care marcau apartenența la grup: „vezi să n-afle taică-tu!”.

Dacă ar fi să analizez acum, cu toate cunoștințele cumulate, felul în care ne-au crescut ai noștri, e evident faptul că nu dețineau o rețetă magică de crescut copii. Totul făcea parte dintr-un firesc. Venirea unui copil într-o familie cred că era doar o chestiune de timp, iar când apărea devenea firescul. Părinții continuau să își trăiască viața din plin, iar celui mic i se arunca viața-n brațe și primea un singur și simplu sfat: „descurcă-te cum poți”. Pe atunci nu existau diagrame despre evoluția lui emoțională și filozofii despre preferințele de educare a copilului. Mai mult, uneori îmi trecea prin gând posibilitatea ca nici să nu fiu copilul alor mei, ci că m-am pripășit la casa lor, iar ei obișnuindu-se cu mine, îmi acordau puțină atenție când trebuia să plec la școală și mă îmbrăcau frumos. În rest, am crescut odată cu părinții în speranța că într-o zi ne vom da noi totuși seama despre ce-a fost vorba.

Firescul ăsta nu era doar ceea ce ai mei s-au hotărât să instituie asupra mea ca într-un soi de experiment, parte dintr-un documentar pe Netflix cu titlul „Născut ultimul copil al lui Ceaușescu”, ci era prezent în toate casele pe unde mi-am alocat copilăria.

Pentru mine expresia „școala vieții” n-a apărut crescând printre băieții răi, în spatele blocului, ci în fiecare sâmbătă de dimineață, la opt fix, când bunică-mea trecea pe la geamul camerei noastre și ne amenința, pe mine și pe vară-mea, că vine să ne dea un ciomag pe spinare dacă nu ne trezim. Mesajul ei foarte bine articulat în fiecare dimineață se disipa în timp ce înainta spre grădină, dar și așa auzeam foarte bine când ne alinta cu „putori care sunteți”. Imaginează-ți să asculți asta în fiecare zi de vară, ani la rândul.

În vacanță la bunici a fost pentru mine un soi de stagiune militară. Iar dacă vă întrebați dacă vreodată a venit cu ciomagul la noi în cameră ca să ne bată, răspunsul e da, de multe ori. Deschidea larg ușa, repeta aceleași cuvinte, doar că pe un ton mai blând și pleca fără să încuie ușa la loc, în timp ce eu și vară-mea ne prefăceam că dorim și ne străduiam să nu izbucnim într-o criză de râs.

Mamaia continuă să fie „Doamna de fier” în familia noastră. A trăit mare parte din viața pe cont propriu. Cu un soț plecat cu munca și prezent în alcool, a reușit în același timp să crească patru femei, să meargă la serviciu și să întrețină o gospodărie, precum și să aibă grijă de părinți. Pentru ea mâncarea de la 12 – o oră de masă pe care o respectă și acum – trebuia să se facă într-o jumătate de oră că ea n-avea timp de pierdut. Rareori ne răsfăța cu câte o gogoașă, dar în weekend și eventual duminica. Nu-mi amintesc să fi fost un lucru pe care să și-l pună în cap și să nu fie în stare să-l facă, indiferent că asta înseamna să încalce până și principiile sau legile lui Dumnezeu, oricare ar fi acelea în viziunea ei. V-am mai zis de părerile ei liberale când vine vorba de religie.

E ciudat s-o aud acum plângându-se de ceva, pentru că nu se văita de nimic atunci când eu am crescut pe lângă ea. Avea un program bine stabilit și muncea de dimineață de la 5 și până seara la 8. Ea m-a învățat că femeia trebuie să aibă grijă de tot. Bunică-mea nu mi-a ținut lecții de viață și nici măcar n-a încercat asta. Câteodată când mai aveam timp să stăm de vorbă, de regulă toamna, când curățam porumbul sau fasolea, îmi spunea ceva care suna înțelept și care se termina cu „să știi și tu”. Nu rețineam însă nimic, pentru că nu mi se părea nimic notabil.

Ea m-a ajutat în schimb să înțeleg ce era cu acel firesc pe care acum pot și știu să-l analizez. Pe atunci nu știam ce înseamnă cuvântul „discriminare” și nici n-o citeam pe Simone de Beauvoir. Nu auzisem de mișcări feministe și nici nu urmăream seriale despre egalitate între sexe. Femeile au fost mereu figuri proeminente de-a lungul copilăriei mele și n-am făcut decât să absorb tot ce era mai bun din caracterul lor. Cu bunică-mea a fost ceva special, pentru că ea nu îmi spunea niciodată „nu face că tu nu poți”. Nu știu dacă din nepăsare sau neștiință nu îmi spunea asta, dar știu că în lumea ei firesc era să poți să faci tot ce-ți dorești.

Am crescut înconjurată de femei care toată viața au muncit pentru ceea ce sunt. Femei pe care rareori le-am văzut doborâte de o dezamăgire. Așa că plânsul, la mine în familie, n-a fost realmente o opțiune. Și nici mie nu mi-au aplicat tratamente favorabile sau cuvinte de alint, cu toate că eram cea mai mică dintre ele. Copilăria a fost o pregătire serioasă pentru viața de adult când te poți „bucura” cu adevărat de suferințe, dezamăgiri și discriminări. Însă o altă lecție pe care tot de la ele am învățat-o e că toate acestea sunt doar niște bariere imaginare. Ca atunci când te jucai cu ceilalți copii, picai și îți juleai picioarele. Tot ce îți rămânea de făcut era să te ridici, să te scuturi de praf și să te joci în continuare.

Succulent Joy photo by @anniespratt

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *