De-a lungul anilor, Paștele a devenit o sărbătoare tot mai puțin importantă pentru mine. În fond e doar o duminică în care îi vizitez pe ai mei, mâncăm și stăm la povești câteva ore, adică ceea ce facem în oricare duminică din an. Frământată totuși de idee, am vrut ca anul acesta să fie ceva special, așa că le-am propus alor mei să mergem în noaptea de Înviere la o mănăstire aflată la vreo 15 km de Ploiești. Nu se află la o distanță prea mare de viața de oraș, dar m-am gândit că poate în aer liber, cu stelele infinite deasupra noastră, cu frigul în oase și la auzul cântecelor bisericești o să reușim poate să simțim cu adevărat semnificația acestei sărbători.
La 23:30 eram deja în curtea mănăstirii, în fața unei scene improvizate, așteptând să se întâmple minunea și nu neapărat aia biblică, ci a noastră, sufletească.
Oamenii, atunci când intră în biserică, adoptă brusc un anumit comportament. Unii încep să pupe icoane, fără a respecta neapărat o ordine anume, alții să aprindă lumânări, alții să îi plătească preotului ceva, alții să se roage, alții să bârfească, iar unii ca mine să mediteze puțin. Durează un minut sau două cât închid ochii și încerc să mă concentrez asupra respirației tocmai ca să uit ca e foarte multă lume lângă mine și că miroase a diverse. Apoi încep un scurt dialog cu mine despre subiectele care mă sâcâie în perioada respectivă. Înainte obișnuiam să spun una dintre multitudinile de rugăciuni învățate în școală, dar cu timpul mi-am dat seama că nu prea au vreun efect asupra mea. Nu că acest dialog ar fi în vreun fel vindecător, dar mă ajută să nu o iau cu gândurile pe arătură. Plus, e felul meu de a da o semnificație venirii mele la biserică, alta decât „E noaptea de Înviere, unde aș putea să fiu la ora asta?”.
Învierea avea să fie una specială, în cele din urmă, întrucât era trecut de 12 noaptea și nimeni nu ne-a chemat să luăm Lumină. 15 minute după aceea eram cu toții pe Facebook și ne uitam la clipurile Live în care se luase Lumină pe la alte biserici. În curtea mănăstirii, oamenii s-au destins, ca la un concert adevărat, iar glumele pe seama situației jenante nu au întârziat să apară. Aveam și noi, în grupul nostru, câteva scenarii bine puse la punct, cum că măicuțele încearcă din greu să îl trezească pe preot, probabil împărtășit bine înainte să tragă un pui de somn, sau cum încearcă ele să își dea seama ce oră e de fapt, cea de iarnă sau cea de vară.
Am așteptat atât de mult să vină preotul încât atunci când a apărut pe scenă s-a evaporat orice urmă de evlavie din sufletele noastre și ne era atât de frig încât nu ne-am mai putut concentra deloc asupra slujbei, ci încercam să ne oprim trupurile din tremurat.
Am asistat până acum la două tipuri de slujbe de Înviere. Prima are un scenariu bine pregătit, sonorizarea merge perfect, de regulă asistă un sobor de preoți la această slujbă, iar unul dintre ei – de regulă cel mai bine îmbrăcat – ține multe lumânări aprinse în mână. Pe lângă el e un diacon care îi ține microfonul, iar alți doi preoți fac cu rândul să continue spusele șefului, adică cel cu lumânările. Totul se pornește la fix, fără greșeală, oamenii se înghesuie să ia Lumină și apoi cântă în cor. Slujba durează cam jumătate de oră, iar la final preotul șef ține o cuvântare, ca în cazul oricărei slujbe. O cuvântare, de regulă, despre Iisus, de ce s-a jertfit și cum ar trebui să privim noi, niște păcătoși, toată această minune. Acesta e scenariul fericit, în care toată lumea pleacă acasă împăcată, gata să halească ceva de dulce.
Al doilea scenariu e slujba făcută ad-hoc. Cum s-a întâmplat la mănăstirea unde am fost noi. Un singur preot încearcă prin „șoaptă” să dirijeze niște oameni care te-ai gândi că ar ști ce trebuie să facă, mai ales dacă în asta constă toată viața lor. Mai mult, lumea era atât de nerăbdătoare să ia Lumină, că preotul s-a gândit să țină celebra cuvântare la începutul slujbei. În mare, tot el ne-a certat pe noi că suntem niște ipocriți și că îl căutăm pe Dumnezeu numai când ne convine. Sigur, tot ceea ce a zis e adevărat, doar că în situația de față cuvintele lui nu au făcut decât să enerveze și mai rău mulțimea care suferea deja din niște cauze lumești și, dacă ne aducem aminte, trăim în 2018, an în care oamenii o duc destul de bine ca să mai dea ascultare unor vorbe ce se risipesc odată cu prima gură de vin.
Mi-am petrecut o mare parte din copilărie la bunici, la țară, unde am învățat să cred în Dumnezeu. Primele amintiri dintr-o biserică sunt chiar în biserica satului (se vede undeva în imaginea articolului). De la bunica mea am învățat că e rușine să nu mergi la biserică duminica și de sărbătorile mari, cu toate că acum are o viziune liberală asupra mersului la biserică și vizitează Casa Domnului doar atunci când o țin picioarele să urce dealul până acolo. Am trecut prin toate ritualurile posibile și obiceiurile mai mult sau mai puțin raționale în strânsă legătură cu religia noastră ortodoxă. Așa că Dumnezeu a fost omniprezent în viața mea de copil și credeam cu tărie în fiecare întâmplare și fiecare viziune divină, povestite de babele din sat sau de femeile al căror loc cu siguranță nu era în libertate, pe stradă, spunând povești stupide copiilor.
În școală am descoperit partea pragmatică a religiei. Era simplu: învățai o rugăciune sau două per semestru ca să treci la materia denumită Religie. În generală lucrurile s-au complicat însă când am avut ca profesoară o preoteasă cu frică de Dumnezeu și care a știut să bage această frică în noi. Și acum am un mare respect pentru dumneaei întrucât a fost prima persoană care ne-a spus să nu mai pupăm fiecare icoană din biserică și să nu ne mai închinăm odată cu gloata, ci să facem cum simțim. În rest, aveam de învățat un manual întreg despre istoria religiei ortodoxe și alte rugăciuni complicate, ca Psalmul 50. Colac peste pupăză, cu fiecare spovedanie la care participam, popa din Ploiești avea un adevărat test de religie pentru noi. Era ca și cum mă aflăm în clasă și în biserică în același timp.
Poate vă întrebați unde s-a dus respectul ăsta pentru această instituție numită biserică. Undeva pe drum. Nici nu mai știu. Probabil când am ajuns la facultate sau poate când am început să iubesc cu adevărat pe cineva, adică prin liceu. Oricum, credința s-a risipit treptat. Și acum sunt în dubii, pentru că rămân cu tine multe întâmplări din copilărie și e greu să le pui în balanță.
Prietenii mei, la fel, au păreri diferite și e greu să dăm un răspuns final la întrebarea: există sau nu există Dumnezeu? Nu știu ei, dar eu m-am interesat între timp și, la fel ca bunică mea, am o părere liberală asupra acestui subiect. Chiar am avut recent o discuție cu ai mei despre un nene care „crede până la Dumnezeu”, cum spune tata. Omul a mers chiar la mormântul sfânt, a vizitat aproape toate mănăstirile din țară și e un practicant al mersului la biserică. Una peste alta, omul le-a făcut pe toate și e absolut sigur de existența lui Dumnezeu.
Cred că diferența majoră între mine și nenea e că eu nu cred că realizarea a tuturor acestor pași mă va apropia de Dumnezeu. Nu știu dacă ideea asta o aveam înainte sau a venit după vizionarea filmului „Un pas în fața Serafimilor” –ce nume grozav– dar cred că e foarte bine să extragem ceea ce spune preotul bătrân pe care îl întâlnește Gabriel în practică, și anume că nu ai nevoie de o biserică pentru a fi cu Dumnezeu. El e mereu cu tine dacă îl cauți. Din punctul meu de vedere, asta a sunat mai mult ca un angajament pe care nu cred că l-aș putea respecta, pentru că ar însemna să îmi judec în permanență fațetele, bune și rele, ori câteodată chiar nu pot să fac o distincție clară între cele două.
Sigur că e mai ușor să cauți răspunsul la altcineva acasă. Cum ar fi să te frământe o problemă de familie și mergi în biserică să te rogi, sperând că așa o să te luminezi. De cele mai multe ori însă nu pleci de acolo cu un răspuns clar, ești tot tu care te frămânți doar cu o altă stare de spirit, pentru că speri ca cineva, o forță divină, să îți rezolve problemele. Problemele tale și, ca un soi de bonus, problemele omenirii.
Bizar sau nu, nu sunt singura care își pune astfel de întrebări existențiale. Am citit recent în DOR #31 un articol denumit „Smerenie”, scris de Sorana Stănescu, despre grupul mare de viitori medici care participă în tabere monahale, cu scopul de a-l găsi pe Dumnezeu. Din ce am înțeles, studenții parcurg un ritual bine pus la punct de către personalul de la mănăstire, timp de o săptămână sau două. Interesant e că acești studenți nu vin aici doar ca să se roage, să exercite rugăciunea ca un dialog cu sine sau cu Dumnezeu, ci văd în divinitatea, învățată de noi în școală, un model de urmat în profesia lor. Vorbim aici de viitori chirurgi, tineri care studiază foarte mult pentru a ajunge într-un sistem care nu pare a fi la fel de lăudat ca această divinitate în care cred ei cu tărie.
Problema pe care am dedus-o din articol nu ar consta în comportamentul acestor studenți la medicină, dat fiind că mulți dintre noi am întâlnit doctori care și-au creat un adevărat altar în biroul din spital, ci faptul că asistă la discurile unor persoane care au o viață publică controversată și care susțin o serie de conferințe în cadrul acestor tabere monahale. Subiectele sunt rostite, așadar, de figuri naționaliste care proclamă faptele unor comuniști și care maschează contraargumentele prin alegerea întrebărilor potrivite la finalul sesiunilor de oratorie. Cum bine subliniază și autoarea articolului, principiul e bine stabilit de către personajul lui Vlad Ivanov în filmul românesc mai sus menționat: „Crede și nu cerceta”. Articolul e dur pentru că nu îți vine să crezi cum niște oameni atât de capabili din punct de vedere profesional sunt dependenți de părerile unor naționaliști cu ideologii mai mult decât dubioase, oameni cărora li se acordă o așa de mare importanță că apar în prime time-ul unor televiziuni la rândul lor oculte.
Sigur, e dreptul fiecăruia să creadă în ceea ce dorește. Sau să nu creadă. Oricum polemicile cu privire la religie sunt aproape de când lumea. Și sunt în continuare multe de cercetat în domeniu. În cazul în care vă pasionează subiectul, vă invit să urmăriți documentarul „God”. Încercați să nu vă lăsați enervați de greșelile evidente, cum ar fi alegerea lui Morgan Freeman și proasta editare. Analizați producția la nivel textual, pentru că măcar e un documentar bine scris. Ca de exemplu, un musulman spune că „Rugăciunea este ca o întâlnire cu Dumnezeu”. Mi-a plăcut cum explică el viziunea musulmanilor despre existența lui Dumnezeu și anume că El nu are o formă fizică și că poate fi perceput oriunde, pentru că Dumnezeu e mai mult decât ceea ce ne putem imagina.
Într-un documentar despre cum văd divinitatea diferiți oameni/religii din lume, creștinii sunt singurii care oferă mărturii ale unor evenimente care pot trece cu ușurință drept o minune. Pe de altă parte, în același documentar, reușești să afli despre neuroteologie, un subiect pe care l-aș fi văzut exploatat în articolul din DOR dacă exista așa un avans în medicina practicată la noi în țară. Să vezi că medici sunt plătiți să cerceteze cum reacționează creierul uman la meditația spirituală.
Concluzia episodului „Who is God” este că simțirea divinității schimbă modul în care vedem lumea. Cu arhicunoscuta sa voce, Freeman încheie spunând că „Dumnezeul din mine e cea mai bună versiune a mea”. Frumos, nu?
În loc de concluzie
Îmi doresc să vizionați videoclipul de mai jos și apoi să citiți care e concluzia mea.
Poate vă întrebați ce legătură are credința în Dumnezeu cu Kintsugi? Tipul ăsta genial care deține Nerdwriter pornește de la ideea că omul are o putere atât de mare de a se reconstrui indiferent de câte mii de bucățele ar sta așezate în fața lui pentru a fi lipite la loc. Traumele sunt necesare în viața unui om pentru că îl fac mai frumos. Fenomenul Kintsugi a luat o așa de mare amploare că oamenii de bunăvoie spărgeau obiectele de ceramică de prin casă tocmai pentru a fi refăcute. Morala pentru noi, pământenii cu credință în Dumnezeu, e că am ajuns la un grad atât de mare de evoluție că știm ce avem de făcut. Cu toții știm adevărul despre noi în orice situație ne-am afla și prin oricâte greutăți am trece. Dar ce preferăm să facem? Depunem efort în a ne minți că nu totul depinde de judecata interioară, ci de o forță divină la care mergem precum fanarioții, cu falsul pretext de a ne redescoperi.
Pingback: Femei cu care am crescut | Elena Pelmus