A doua mea bicicleta – Riverside 500

A doua mea bicicleta

Am avut prima mea bicicletă la opt ani. Ai mei mi-au făcut-o cadou pentru că am luat premiul I în clasa a doua. 1998 e, așadar, un an memorabil și prin faptul că am ajuns printre primii în școală. Ce-i drept, îmi stătea bine în fotografia aia din curtea școlii în care doamna învățătoare poza mândră alături de mine și de tocilarul clasei cu care m-am bătut încă din prima zi de școală.

Am învățat cu chiu și vai să merg pe bicicletă mai ales că tata reușea de fiecare dată să te facă să te simți prost că nu ai înțeles din prima orice mecanism ți-ar fi explicat. Cartierul unde stăteam pe atunci reprezenta cadrul perfect pentru a rămâne din senin fără bicicletă, dar simțeam că vecinii noștri rromi erau singurii care mă încurajau în acest demers spectaculos.

Neașteptat, am avut parte și de victime. Prima, bineînțeles, am fost eu. Chiar și acum, de câte ori îmi propun să învăț ceva nou, mă întorc în copilărie și trauma reușește să se instaleze. „Mi-e teamă că n-o să iasă ”, parcă îmi șoptește cineva insistent în gânduri. În prezent, teama funcționează ca un mecanism de autoapărare. Știu ce mă așteaptă și totuși îndrăznesc. Probabil că e parte din „simplul” proces de a fi… adult.

A doua victimă a fost oglinda unei mașini. Am intrat cu ghidonul în ea la punct ochit, punct lovit, așa că lecția mea s-a terminat mai devreme în ziua aia, iar eu și tata ne-am baricadat în casă până când mașina a dispărut de pe strada noastră.

Cu timpul am luat locul băiatului tocilar din clasele primare și am uitat rapid de bicicletă. Am ajuns de multe ori printre primii din clasă, dar ai mei se obișnuiseră deja cu asta și nu s-au mai deranjat să mă întrebe dacă vreau o bicicletă nouă. Prin liceu, bmx-ul meu din clasa a doua zăcea prin podul casei de la țară, așa că l-am donat unor copii care apăruseră brusc pe strada bunicii mele. Inițial, am crezut că fac un bine bicicletei, dar peste ani am aflat că a avut parte de un destin crunt, dat fiind că tot apăreau copii și toți ieșeau din aceeași curte.

2018

20 de ani mai târziu, mi-am cumpărat a doua mea bicicletă. Mi-am dat seama, uitându-mă puțin în trecut, că am luat suficiente premii ca să merit o bicicletă nouă. E albă și o cheamă Snow White. Ca orice om normal am obiceiul de a boteza lucrurile pe care le cumpăr din banii mei. Pe primul meu troler, spre exemplu, îl cheamă Louis. Mașinii de călcat, cumpărată în facultate din primul salariu, nu i-am găsit un nume poate pentru că mi s-a părut cam lipsită de personalitate…

Încă încerc să deslușesc sursa acestor aroganțe. Adică m-am întrebat înainte de achiziție de ce îmi doresc o bicicletă la 28 ani când la vârsta asta probabil trebuia să am alte interese. Practic, în ultimii ani, am învățat tot ce nu am avut timp sau posibilitatea să fac în copilărie și anume să înot, să schiez și acum să reiau plimbările cu bicicleta. Culmea e că am încă multe planuri care nu presupun a lua viața foarte în serios și nu aș ști să spun când intenționez să mă opresc.

Sigur că tot în ultimii ani am ajuns să cunosc oameni care m-au influențat într-un fel sau altul în acest demers. Apoi mai e influența media. E ca și cum brusc toată lumea a descoperit sportul – acest vierme interior care nu te lasă să dormi până nu ți-ai atins obiectivul de pași, kilometri parcurși pe bicicletă și turele de noapte în parc. Era de așteptat ca toate postările înregistrate de-a lungului timpului să își facă efectul mai devreme sau mai târziu…

Poate că vă întrebați ce ar mai fi de deslușit atunci din moment ce știu de unde vine acest subit entuziasm de a face sport. Nu am asta scris pe frunte, pe o foaie care stă deasupra biroului, nu e ceva ce citesc în fiecare noapte pe tavan și nici nu e vreun citat pe desktop, dar bănuiesc că e dorința mea să scap de frică. Să trec peste toate formele de „eu nu pot/nu am chef/nu am cum”. Inevitabil mă întorc în copilărie pe care eu o consider sursa tuturor frustrărilor de adult, cu toate că nu ar trebui să fie așa. Fiecare perioadă are farmecul ei, nu? Dar mie celei de atunci cred că îi datorez ceva. Suntem încă în procesul în care trebuie să îi spun ce mi-a lipsit.

Când m-am hotărât să îmi cumpăr bicicletă, am zis că vreau următoarele lucruri de la ea: să fie ușoară, să aibă suspensii și roțile să fie ceva mai groase, dar nu ca la un mtb. La 1200 de lei am primit ceva mai multe de atât: frâne pe disc, 9 viteze și schimbător de viteze cu manetă, ghidonul e destul de mare și chiar confortabil, cauciucurile sunt cum mi-am dorit eu, bicicleta se comportă excelentă și pe drum neasfaltat, cât și pe șosea, e din aluminiu și are vreo 13 kg. Am testat-o în weekend și sunt extrem de încântată de acest Riverside 500. E făcută să fie o bicicletă confortabilă dacă ai de gând să te plimbi toată ziua cu ea. Cred că acesta e principalul avantaj între un Riverside 120, care e așa de parc sau de oraș, la vreo 600 de lei și una ca a mea care costă de două ori mai mult. De la 1500 de lei în sus avantajele sunt vizibile doar pentru cineva experimentat.

Așa că ea e Snow White. Deja i-am plănuit primul traseu. Mi-am propus să petrec o zi întreagă în București pe bicicletă și abia aștept să văd dacă fac eu față. De asemenea, vreau să mă întorc la țară și să mă plimb cu ea pe toate ulițele pe care s-a plimbat odată bmx-ul meu din copilărie.

A doua mea bicicleta

One thought on “A doua mea bicicleta – Riverside 500

  1. Pingback: Trebuie sa ne dorim mai mult |

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *