35 de ani și ce am învățat până acum 

De câte ori spun cu voce tare că am 35 de ani, îmi vine să râd ca un om care se află în fața faptului de a fi fost tâlhărit. Cineva mi-a luat timpul și nu-l mai pot recupera. Apoi să-mi număr anii e o obsesie moștenită de la mama. Chiar în ziua unei aniversări, mama obișnuia să-ți pună următorul an în cârcă de parcă ai stat prea mult cu gândul că ești încă tânăr. Așa că ce să mai! Am aproape 36 de ani și nu e ceva ce mă sperie mai tare. 

Adevărul e că nu puteam să cer o viață mai bună. Fizic și mental am ajuns într-un punct pe care nici nu mi-l imaginam acum cinci ani când mi-am propus să mă schimb. Tot timpul am avut și am acest gând că dincolo de credințele mele limitative se află ceva mai bun. Doar că deseori mi-am pus singură obstacole în creștere, un autosabotaj care m-a dus deseori în stări nu tocmai fericite. Acum, am mai rar dialoguri urâte cu mine și încerc să-mi dau seama care îmi sunt limitele. 

Marele merit în dezvoltarea mea din ultimii ani constă în singura calitate de care sunt mândră. Faptul că sunt o persoană autodidactă și am învățat – foarte lent, ce-i drept – cum să îmi tratez mintea și corpul. Nu mai arunc în mine toate gunoaiele de gânduri și mâncare defectă. Sunt foarte atentă cu ceea ce știu că-mi face bine și nu mă mai învinovățesc pentru fiecare lucru care se întâmplă prost. Pare foarte ușor, nu? Adică cine vrea să își facă rău intenționat? Doar că totul se întâmplă aproape inconștient. De la ce aleg să mănânc, la câtă mișcare îmi propun să fac și până la ce gânduri accept să-mi dicteze mintea. 

Nu-i ușor s-o recunosc dar am îmbătrânit. O prietenă care m-a sunat de ziua mea mi-a spus că asta se cheamă „înțelepciune”. Nu știu ce să zic, n-am ajuns acolo și nici nu cred că am cum. Imaginea mea pentru „înțelepciune” e reprezentată de un călugăr budist care-și ascultă respirația în timp ce meditează. Adică trebuie să ajungi la un nivel în care viața să-ți fie ghidată de simțuri și nu de gânduri. Ori eu trăiesc într-un mediu unde nu pot să rămân concentrată mai mult de 15 minute și o spun cu indulgență. Totul mă atrage, mă obsedează, mă înfricoșează. 

Îmi aduc aminte de o perioadă din copilărie în care îmi era foarte frică de orice. Mă speria orice vietate, mașinile erau în capul meu foarte zgomotoase, uram muzica dată tare și-mi acopeream instant urechile. Orice volum mă perturba și îmi inducea o frică inexplicabilă. Simt că retrăiesc coșmarul acelor spaime din copilărie, în care o bucată din viața mea se derula la volum maxim, doar că acum știu să reglez intensitatea lor. Uneori e inconfortabil, ai impresia că altcineva îți controlează mintea, alteori e sufocant pentru că nu ai spațiu de înțelegere. Și e greu în sensul fizic al cuvântului pentru că simți constant o apăsare, un bolovan care atârnă de inimă. 

De asta zic că înțelepciunea nu pare să-mi fi invadat mintea. Am doar o privire realistă a ceea ce trăiesc. Poate nici chiar realistă. Un colaj de ce aș vrea să se întâmple cu starea de fapt. Totul e complicat la 35 de ani. Pentru că dacă până acum am învățat cine sunt, de acum încolo trebuie să îmi dau seama cum aleg să trăiesc. În frica aia care mă copleșea în copilărie și care se întoarce să-mi inhibe instinctele sau în curajul de a fi pur și simplu. 

Reflectând și doar puțin la cine sunt astăzi, pot să spun cu încredere că nu datorez nimic nimănui. Nici măcar alor mei sau vreunei persoane anume, pentru că în fond totul e o alegere. Iar alegerile au fost mereu ale mele. Lasă-mă să fiu măcar de ziua mea egoistă. La ce mă amăgesc! Mereu am fost egoistă, pentru că mereu am căutat să scap de o stare de rău. Știi despre ce vorbesc – nodul ăla în gât, golul ăla din stomac… Ambele transmit, în același timp, imboldul creșterii și pierderea controlului, panica.

Obișnuiam să cred că pentru a avea succes e suficient să fii o persoană bună. Făceam totul pentru confortul meu psihic. Nu spun că e neapărat rău, dar pe mine m-a ținut pe loc. Apropos de „înțelepciune”, iată ceva înțelept: obișnuiește-te cât mai repede cu conflictul și învață să-l gestionezi ca un politician iscusit. 

Ce voi alege de acum încolo cred că vom putea explora împreună. Și eu sunt curioasă de cum o să arate următorul update. Nu pretind că știu să-ți scriu despre ceea ce se derulează în mintea mea, dar știu sigur că mă ajută să-ți scriu ție, ceea ce voi continua să fac. Iată o primă alegere la 35 de ani! 

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!