Una dintre pozele mele preferate din copilărie e de pe la cinci ani. Stau în picioare pe dormeza din prima noastră casă și sprijin autoritar mâinile în șold. Port din același set o pereche de pantaloni scurți și un tricou cu ceva desen pe el. Pe cap am o șapcă întoarsă, sub care nu se întrevede vreo buclă răzleață, pentru că eu am părul tuns scurt, băiețește. Cu ochelari de soare la ochi, mă uit înspre stânga. Cred că vorbeam ceva cu mama sau cu tata, pentru că fotograful m-a surprins cu gura între-deschisă, ca și cum dădeam indicații despre cum să mă pozeze.
În aceeași serie de poze alb-negru din copilărie, apar îmbrăcată și într-o rochie închisă până la gât, dar scurtă, cu dres alb, gros. Mă amuz și acum când constat diferențele mele de atitudine, pentru că în pozele în care port rochie stau cu mâinile lipite de corp, sprijinite de dormeză, iar picioarele sunt apropiate, aproape că se încalecă. Privesc tot spre stânga, dar cu gura închisă. Par temătoare în a da indicații, de parcă n-aș ști cine sunt în rochie. Nu am ochelarii de soare în pozele astea, așa că îmi văd clar trăsăturile care mă leagă de tata.
Nu cred că ai mei și-au dorit atât de mult un băiat cât mi-am dorit eu să mă fi născut băiat. Chiar și acum, după 30 de ani de la acele poze, îmi place să port ceva masculin ca pe o amuletă care-mi dă puterea să fiu eu. Și mi-am dat seama de asta îngrijorător de recent, pe când mă priveam în geamul de la metrou și mă gândeam: oare de ce nu pot să fiu și eu mai feminină?
Imediat m-am dus cu gândul la tata. Modelul meu de masculinitate în copilărie, tata părea desprins din filmele de acțiune populare în anii ’90. Dacă tata era un soi de Jean-Claude Van Damme, nici mama nu era mai prejos. Cu puțin mai mult fitness și ar fi ajuns varianta brunetă și cu părul scurt a Lindei Hamilton.
Fără să-și dorească asta neapărat, ai mei m-au transformat într-un soldățel, pregătit oricând de luptă și nu într-o prințesă care așteaptă să fie salvată de un prinț pe un cal alb. Sigur că asta a venit cu repercusiuni de tipul:
Mă luam la harță cu băieții din cartier de la egal la egal. Nu vedeam vreo diferență între noi când venea vorba de forță sau perspicacitate în vreun joc. Nu le dădeam vreun interes aparte și în general nu vedeam nimic special la băieții cu care mă jucam.
Până când m-am îndrăgostit. De atunci, băieții nu mai erau prietenii cu care ne petreceam timpul prin cartier, folosindu-ne de recuzita străzii pentru a ne juca, de la bidoane de ulei vechi pe care le găseam aruncate, până la pietre. Băieții au devenit aceste ființe superioare pe care noi, fetele, trebuia să le protejăm cu suferința noastră. Iar dacă nu primeam același răspuns din partea lor, practic lumea nu avea de ce să mai existe.
Chiar și așa mega îndrăgostită n-am devenit mai feminină. Adoram în continuarea latura asta dominant masculină care se ascundea în mine. Era și greu să mă despart de ea, dat fiind că la mine-n familie toată lumea era constant preocupată să facă ceva. Dacă la cuceriri nu m-a ajutat cine știe ce, până târziu în școală a fost eșafodajul meu pentru a reuși într-un mediu competitiv.
În acea dimineață la metrou când mi-am pus întrebarea: eu de ce nu pot să fiu mai feminină? aproape am plâns. Mi-am dat seama, în acel moment profund emoțional, că eram pregătită să schimb ceva la mine. Doar că eram novice în ale feminității. Nu știam de unde să încep. Așa că mi-am propus să observ mai întâi. Să mă uit la femeile din jurul meu. Dacă aspectul era cel care mi-a dat un semnal de alarmă, atunci acesta trebuia să fie cheia către un teritoriu nou pe care să-l explorez.
Am studiat săptămâni la rând femeile din metrou și de pe stradă încercând să identific ce anume în vestimentația lor transmite feminitate. Mi-a rămas în minte o tipă blondă pe care am întâlnit-o la Piața Romană și care avea pe buze un ruj roșu aprins. Simbolul suprem al feminității, mi-am zis. Doar că pentru soldatul din mine, să-și cumpere direct un ruj roșu era prea mult. Așa că mi-am luat unul roz roz pal, culoarea trandafirului de grădină.
Am mers cu observațiile mai departe și am văzut că perlele sunt la modă printre femeile din studiul meu. În mintea mea, doar Coco Chanel avea dreptul să poarte perle. Mă imaginam cu șiragul acela al ei la gât și arătam ridicol. Dar trebuia să am ceva perle dacă voiam să devin feminină. În cele din urmă mi-a venit ideea unor cercei pe care i-am purtat de foarte puține ori, dar pe care, în secret, îi ador.
Apoi trebuia să am o încălțăminte tipic feminină. Multe femei purtau balerini pentru confort. Dar am detestat să port balerini încă de când eram mică, pentru că îmi făceau răni la picioare. Așa că mi-am zis să înlocuiesc balerinii cu orice dar să aibă puțin toc. Mă simt și acum ciudat cu tocuri în picioare, dar mă forțez să-mi placă. De fapt așa am făcut cu toate articolele vestimentare și accesoriile cumpărate cu scopul de a deveni mai feminină. Uneori îmi ieșea și mă simțeam bine, alteori mă simțeam ca o impostoare. Mi se părea că sunt între două lumi. Nu puteam doar să mă relaxez și să mă bucur de ceea ce încercam să devin. Așa că mi-am zis că trebuie să învăț mai multe despre feminitate, pentru că în mintea mea încă era ceva foarte vag.
Am intrat pe YouTube unde am găsit o sursă nesecată de clipuri prin intermediul cărora am descoperit, de exemplu, că feminitatea nu ține doar de vestimentație și că pentru a fi mai feminină trebuia să renunț la o serie de obiceiuri pe care mi le formasem. Am încetat, spre exemplu, să-mi aglomerez mintea cu liste pe care să le bifez. Sunt obsedată de ordine, dar am încercat să-mi înfrânez obiceiul de a pune lucrurile la locul lor, chiar dacă în mintea mea se multiplicau cu fiecare zi care trecea. Mi-am impus, obosită fiind, să mă relaxez și să nu fac ceva ce poate îmi pusesem în plan să fac în seara aceea. M-am obligat să nu mă mai simt vinovată că nu mă țin de promisiunile absurde față de mine. Mi-am dat libertatea să spun cât de des: nu pot, nu vreau și n-am chef. M-am luptat cu autocritica și să-mi accept greșelile ca acțiuni (evident) umane. Am stat de vorbă cu copilul din mine și i-am explicat de câte ori a fost necesar cât de mândră sunt de ea și că e timpul să nu mai caute validare.
Și acum vestea mult-așteptată. Toate aceste promisiuni față de mine nu funcționează de cele mai multe ori. Pur și simplu, nu poți să mă dezbraci de hainele militărești și să mă arunci într-o rochie satin cu spatele gol și pantofi stiletto. Cu toate că mi se pare superbă o astfel de femeie, n-o să fiu niciodată ea. Bucăți mari din mine sunt deja modelate după un ideal masculin care trebuie să fie acolo să lupte. E motivația mea zi cu zi. Și, dacă ar fi să extrapolăm cazul meu în societate, vom observa că multe dintre femeile de vârsta mea sunt la fel chiar dacă poartă, să zicem, masca eleganței. În sufletul lor sunt motivate să răzbată într-o lume condusă de bărbați. Doar că, indiferent de sex, cred că ne aruncăm voluntar într-un stres continuu. Uităm că viața nu e doar despre funcția pe care o avem în semnătura mailului și că avem și alte roluri. Și nu mă refer aici neapărat la cel matern, în ideea de a avea grijă de ceilalți. Ci la rolul de a fi pur și simplu femeie [inserează aici propria definiție].
Îmi aduc aminte că unul dintre momentele preferate din copilărie e când se întâlneau mătușile mele la cafea. Nici nu mă interesa ce vorbeau. Îmi plăcea atât de mult compania lor că-mi sclipeau ochii de fericire. Mă uitam la ele ca la niște opere de artă dintr-un muzeu unde eu eram singurul vizitator. Le studiam gestica, mimica, fiecare aluniță sau cicatrice, la atingeam palmele aspre și îmi odihneam capul pe corpurile lor moi. Acesta era unul dintre puținele mele momente de răsfăț — absorbeam ca o pisică din căldura acestor ființe cu preocupări mult mai mari ca ale mele. Acum, mare fiind, cu atât de multe lucruri învățate pe parcurs, cu atât de multe țări pe care mătușile sau mama nu le vor putea vizita împreună, abia dacă mă văd cu vreo prietenă la cafea. Trăim fiecare în câte o cușcă a propriilor noastre gânduri și preocupări. Le măcinăm acolo intens pentru când speranța revederii ne va fi împlinit cumva. E totul, desigur, o iluzie.
Alerg și acum după acea stare bine pe care o simțeam lângă rudele mele și nu cred că o s-o mai trăiesc vreodată. De ce? Pentru că acum sunt prea absorbită de mine în viitor. Și asta e una dintre dependențele care-mi omoară noțiunea timpului. Dacă nu-mi impun să ies din mintea veșnic ocupată, n-aș ști de exemplu când înfloresc copacii, când se colorează frunzele, iar anotimpurile, în forma în care mai sunt, ar trece necontenit fără ca eu să bag de seamă. Katherine May în „Iernile sufletului” aduce un omagiu odihnei și acestui slow living pe care-l urăsc doar scriindu-l aici. Plus, ce povestește autoarea acolo, forța pe care o are de a încerca să încetinească totul, pentru mine e descrierea unui coșmar. Același care cred c-o să mă distrugă într-o zi, brusc, ca și cum ai sparge o sticlă pe ciment.
Concluzie
La 30 de ani de la acele poze din copilărie, încă mă simt mai încrezătoare purtând o vestimentație mai masculină, în sens clasic, desigur. Și nu, nu cred că e ceva greșit cu asta. Momentul meu de trezire n-a fost în fapt o conștientizare a celor două energii care se ascund în fiecare dintre noi, ci o rememorare a lucrurilor care mi-au lipsit în copilărie. Ca de exemplu: vulnerabilitatea. Am stat în cea mai mare parte a vieții mele într-o stare permanentă de luptă. De aceea nici nu vreau să-mi cataloghez ipostazele din cele două poze. Nu cred că una mă reprezintă mai mult ca cealaltă. Ci sunt doar două feluri de a fi, una mai încrezătoare și una mai temătoare.
Ce am omis să-ți scriu până acum e că am o altă poză cu mine care-mi place. De data asta sunt puțin mai mare. Am undeva la zece ani. Încă am părul tuns scurt peste care ai mei mi-au dat să port o bentiță albă, simplă. Dar sunt îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie. O rochie din tul mov pe care am primit-o cadou. Peste tul, rochia avea o dantelă albă prin care puteai întrezări trandafiri mici, brodați. Mă uit și acum timid, dar pentru că ador acea rochie, am o privire ușor complice, ori eu am privirea asta doar când mă simt măcar puțin frumoasă. Doar să admit asta și mi se pare foarte feminin din partea mea.