Aproape fiecare drum pe care îl faci într-o călătorie e mai puțin previzibil cu orice recenzie nou adăugată pe Google Maps. Turistul de azi s-a apucat să revizuiască prin propria lentilă orice loc pe unde trece și să murdărească pereții internetului. Dacă ne-am obișnuit deja cu recenziile la restaurante, e timpul să ne familiarizăm cu cele despre plaje, benzinării, chioșcuri și orice ne-ar trece prin cale în călătoriile noastre prescrise.
Problema cu acest fel de turism e că nu lasă loc neprevăzutului. Orbiți de tehnologie, ajungem să ne contrazicem propriile instincte. „N-are cum să fie pe aici!”, „Nu ăsta e drumul!”, „Nu e ca în pozele de pe Maps” sau, cu privirea în telefon, ”Aici scrie altceva!”.
Sigur ai făcut și tu parte la un moment dat dintr-un grup care se deplasa astfel în căutarea unui restaurant:
Unul dintre prieteni merge în fața tuturor, cu telefonul în mână, ușor depărtat de corp. În timp ce el e foarte atent la ecranul luminos, în spatele lui pare să aibă loc cea mai interesantă conversație a serii. La restaurant vor tăcea toți mâlc, dar acum și-au găsit despre ce să vorbească. Din când în când, prietenul cu telefonul se mai oprește ca să verifice dacă e drumul corect, iar prietenii lui profită de ocazie ca să gesticuleze mai tare pentru a-și argumenta opiniile. În cele din urmă, lumina albastră se stinge și telefonul ajunge pentru scurt timp în buzunar. Au ajuns. Au noroc, chelnerul are o masă pentru ei. Se așază cu toții și, după ce se uită puțin pe meniu, prietenul care și-a ghidat prietenii către locul cu mâncare întreabă: „Despre ce vorbeați pe drum?”.
La fel cum am ajuns să ne amorțim capacitatea de analiză, puterea de concentrare și efortul gândirii, odată cu tehnologia, simțurile par să-și fi luat vacanță. Suntem atât de obișnuiți ca internetul să ne ghideze în absolut orice, încât dacă te nimerești într-o zonă fără semnal, te simți pierdut la propriu. Și, ca orice alt dependent, devii irascibil. Îți verși nervii mai întâi pe telefon, apoi pe tine și ulterior pe tot ce te înconjoară. După ce trece criza asta, îți dai voie să privești în jurul tău și să respiri. De abia atunci le permiți simțurilor să revină și să trăiești cu adevărat.
Cal Newport propune într-unul dintre episoadele podcastului său un exercițiu pentru a scăpa de această dependență de telefon. El îi spune the quiet mind și presupune să stai o perioadă de timp fără telefon. De exemplu, îl ascunzi în rucsac când faci o urcare pe munte sau îl lași acasă când mergi să-ți cumperi o cafea. Toate astea pentru a fi singur cu gândurile tale. Așa ai timp să reflectezi asupra ta și a celor din jur. Te poți concentra pe o idee și rezolva conflicte personale. Tot el promite că după ce-i dai creierului această pauză, o să vezi cum lucruri noi o să te inspire cu adevărat.
Sunt rare momentele când îmi dau voie să stau fără telefon și atunci când o fac sunt plecată de acasă, posibil în creierii munților. Deși interesantă, propunerea lui Cal Newport nu va intra în rutina mea prea curând. În vacanțe însă, cum a fost cea din Apuseni, m-am forțat să suport liniștea. Dar liniștea aia din pădure unde se aud doar copacii cum trosnesc precum niște uși care se deschid încet. Pentru câteva clipe e o liniște stânjenitoare și simți frica cum se prelinge pe șira spinării într-o dâră de transpirație. Ai vrea să ieși de acolo cât mai curând, să dai de miros de carburant, dar parcă ai vrea și să mai rămâi puțin. Ca tipul ăla pe care l-am întâlnit în drum spre o peșteră. Singur, pe un drum forestier, își legăna a doua pereche de încălțăminte pe rucsac. Nu știu încotro se ducea, dar după mersul grăbit părea că știe ce face. Oare el cum suportă liniștea?
Am întâlnit, în schimb, și turiști care văd prezența lor la munte ca o extensie a cutumelor de acasă. Un alt exemplu de cum ne-am abandonat simțurile. Înțeleg nevoia oamenilor de confort și că e greu să ieși din grătare și aceeași muzică dată tare pentru a te simți bine, dar de ce să vii la munte doar ca să faci același lucru pe care-l puteai face și acasă? De ce nu putem face totuși o simplă corelație între spațiu și dorințe? De ce ignorăm mediul care ne înconjoară? Cum să nu-ți pese cât de cât de frumusețea muntelui, de liniște și de mirosul ăla de pin înflorit?
O posibilă înțelegere a acestui tip de comportament este aceasta: consumul ne-a amorțit (și el) simțurile prin căutarea confortabilului. Ne-a inhibat răbdarea și curiozitatea. Când călătorim, vrem să fie totul așa cum ne-am imaginat. Când ne uităm la film, vrem să fie cel mai bun film pe care l-am văzut. Când bem cafea, chiar dacă suntem în cel mai straniu loc unde am putea găsi cafea, ne strâmbăm din nas că e oribilă. Lipsa asta de scrutare a locului unde te afli ne arată cât de rutinați am devenit. Simțurile ne-au părăsit pentru că suntem prea dornici de familiar.
Concluzie
Predictibilitatea pe care ne-o dă azi tehnologia a omorât orice urmă de interes pentru o situație nouă. Nu mai suntem dispuși să experimentăm ceva ce ne-ar putea scoate din rutină. Dincolo de instinctul inițial că nu ne place sau nu e confortabil, nu avem nici exercițiul simțurilor. Ce aș putea să iau totuși din situația asta care să mă ajute într-un fel? Poate să înțeleg mai bine lumea, poate să scad nivelul așteptărilor data viitoare.
Ce vreau să propun cu acest articol e să ascultăm liniștea. Dat fiind că în fiecare zi suntem super stimulați de ecrane, de zgomote și de vocile din capul nostru. Mai ales în călătorii cred ar trebui să ne distanțăm de tehnologie și să chemăm simțurile înapoi acasă.