Am evoluat mult cu cititul în ultimii doi ani. Am trecut de la circa 10 cărți pe an în 2018, la 30 în 2020. Și nu doar că am citit mai mult, ci mi-am creat în timp un sistem de lectură prin care să și rețin mai bine informațiile din cărți. Am trecut de la fotografierea paginilor preferate și indexarea lor în foldere pe laptop, la clasicele notițe într-un caiet și transformarea acestora în jurnalul pe care îl citești acum și care azi ajunge la final. După un an de răsfoit cărți și scris despre ele.
Jurnalul a fost un pretext bun pentru continuarea lecturilor și atingerea țelului de 30. Iar decembrie a fost luna în care am citit cel mai mult, pentru că am avut și timpul necesar pentru asta, recuperând cumva pentru lunile în care nu mi-a stat mintea să deschid așa de des cărțile așezate strategic la mine pe birou.
Deși nu o să mai revin lunar cu câte un articol despre ce cărți am citit, mi-am propus să ajung la un obiectiv de 40 de cărți în 2021. O să continui să îmi scot notițe și să le scriu în jurnal ca și până acum, dar probabil că pe blog voi reveni cu o retrospectivă a cărților o dată la 3 luni sau 6 luni. Mi-am impus însă trei condiții noi în acest an, în privința lecturilor.
a. Să mă documentez mai bine despre cartea pe care urmează s-o citesc, mai ales dacă e din categoria celor de self-help și astfel să îmi dau mai bine seama dacă merită să îi acord timp sau nu.
b. Să îmi dau voie să renunț la cărțile pe care le-am început și care simt să nu mă ajută sau nu îmi oferă nicio plăcere.
c. Să încerc să nu mai cumpăr cărți fizice. Rareori se întâmplă să recitesc o carte, așa că majoritatea acumulează praf în bibliotecă. Plus că e mult mai ușor să mă întorc asupra lor dacă le am pe toate în același loc, în format electronic.
Cu siguranță că o să reiau aceste promisiuni peste luni. O să le arunc din când în când o privire ca să-mi calmez instinctele, dar până atunci, iată care au fost cărțile care mi-au stârnit interesul pe final de an.
Poate ar fi bine să discuți cu cineva, Lori Gottlieb
Am împrumutat cartea din curiozitate. Și a fost o plăcere să constat că spre deosebire de alte ocazii în care am ajuns să regret că citesc cărți fără să mă documentez bine înainte, aceasta s-a dovedit o alegere foarte bună. Nu mai știu dacă am citit asta undeva, dar ce e interesant la această carte e faptul că Lori Gottlieb nu încearcă să ofere o lecție de psihoterapie. Sigur că în cele din urmă utilizează termeni de specialitate, dar o face exact în momentele în care simți că te regăsești cât de puțin în sentimentele unuia dintre personaje. Și te ajută astfel să înțelegi foarte bine prin ce trece el sau poate prin ce ai trecut chiar tu. Face toate astea cu un umor responsabil, ca să nu te cufunzi cu totul în dramele pacienților săi, ci să te aducă în punctul redescoperirii, al descărcării prin râs sau plâns. Stări prin care treci de la un capitol la altul inconștient, pentru că odată ce pui mâna pe cartea asta, degetele parcă nu mai vor să se dezlipească de copertă.
Mi-am notat câteva citate prin care să mai trec atunci când mi se face dor de această carte.
(p. 83) – Mai ales că nu doream să cad în capcana pe care budiștii o numesc compasiune idioată – o expresie foarte potrivită, având în vedere modul în care John vede lumea. În cazul acestui tip de compasiune, eviți să tulburi prea mult apele, pentru a menaja sentimentele oamenilor, deși e necesar să faci asta, iar compasiunea ta sfârșește prin a face mai rău decât onestitatea ta. […] Este opusul compasiunii înțelepte, care înseamnă să îți pese de o persoană, dar să-i spui adevărul, atunci când e nevoie.
(p. 106) – Ideea noastră despre viitor poate fi o barieră la fel de puternică în calea schimbării precum ideea noastră despre trecut. […] Avem tendința de a crede că viitorul se întâmplă mai târziu, dar îl creăm în mintea noastră în fiecare zi. Când prezentul se prăbușește, la fel se întâmplă și cu viitorul pe care l-am asociat cu el. Iar privarea de viitor este mama tuturor răsturnărilor de situație.
(p. 214) – E imposibil să crești fără să fii mai întâi vulnerabil.
(p. 440) – Cerem iertare altora pentru a evita covârșitorul efort de a ne ierta singuri.
(p. 555) – Poate că trecutul nostru nu ne definește, ci ne informează. Ce spune Myron (iubitul Ritei)
Despre scris, Stephen King
Ce poate nu ți-am zis vreodată despre mine e că de câteva ori pe an îmi vine o idee de roman în cap. De regulă se întâmplă să am câte o idee din asta seara, înainte să adorm. Dat fiind că asociez ideea respectivă unui proces care mă tulbură cumplit, de cele mai multe ori amân să detaliez în scris despre ce ar putea fi vorba în roman. Dar pentru că suntem la început de an, mi-am propus, făcând exces de rezoluții, să fructific măcar una dintre aceste idei în vreo 50 de pagini publicate pe blog în decembrie 2021. Și le pun oricum ar fi. Nu vreau să stau foarte mult să le analizez, obiectivul fiind doar acela de a umple 50 de pagini de scris dintr-un roman care dacă să zicem că nu ar avea mai mult de 200 de pagini, l-aș putea termina în patru ani.
Cred că era doar o chestiune de timp până să ajung la „Despre scris”. Și nu neapărat pentru că am eu idei tâmpite, ca aceea de a scrie un roman, ci pentru că am o fascinație dintotdeauna despre procesul creativ prin care trec anumiți oameni. Și ok, Liz Gilbert e desigur exemplul pe care îl dau în mod obsesiv, dar probabil că nu mulți se compară cu maestrul creativilor și anume Stephen King. Culmea e că nu sunt încă o fană a cărților lui și asta pentru că am o fascinație mai mare pentru el ca scriitor. Cum de reușește să inventeze toate acele lumi cu o viteză atât de mare?! Asta e o dilemă care intrigă și alți mari scriitori ca George R.R. Martin.
Și, ca să-ți spun adevărul până la capăt, odată cu „Despre scris” mi-am cumpărat și alte două broșuri care să mă ajute chipurile în deslușirea tainelor scrisului.
Pe acestea două nu le-am deschis încă, dar o să revin cel mai probabil cu câte un fragment/o concluzie despre fiecare la momentul potrivit. Cât despre cartea lui Stephen King, nu are enorm de multe lecții de oferit. Sigur, sunt unele esențiale care țin de cum pui un text în pagină astfel încât să nu sune ca o vociferare academică fără sens. Plus câteva instruiri primite la școala de presă și care se aplică pentru oricine își dorește să construiască povești. Dar cea mai importantă lecție dintre toate e clasicul încearcă și dă greș pentru care el are o imagine unică în peisajul scriitorilor consacrați: cuiul din perete în care înfigea scrisorile de respingere de la editori până când nu mai puteau să prindă nicio altă hârtie.
Sigur că nu am citit cartea lui doar pentru a-mi reaminti ceea ce știam deja și anume că trebuie să umpli niște pagini, zi de zi, ca să spui că ești un amator în ale scriiturii. El are o și o altă metaforă pentru a descrie procesul creativ – ceea ce mă interesa pe mine să aflu când i-am cumpărat cartea – și scrie așa pe la pagina 158 când într-un final începe să destăinuie: „Poveștile sunt relicve, părți ale unei lumi preexistente nedescoperite”. Nu cred că e un secret pentru cineva că Stephen King se hrănește din lumi în care există o linie foarte fină între bine și rău. Poate mi se pare doar mie dar e ca și cum încearcă să-i dea răului o justificare. Și felul în care face asta mă obligă să menționez un film despre care nu am cum să scriu fără să arunc niște spoilere. În „The House That Jack Built”, filmul pentru care Lars von Trier a fost aplaudat minute în șir la Cannes, personajul principal are prin spovedirea către propria Moarte o incursiune din rău în mai rău, fără opreliști, fără regrete. Jack tratează fiecare crimă ca o operă de artă și ca orice artist consideră actul în sine mai degrabă un sacrificiu personal. Interesant e totuși că în momentul în care lanțul omorurilor sale este încoronat cu o ultimă capodoperă, o casă construită în totalitate din victime, personajul nu sfârșește tragic, ci își continuă incursiunea în profunzimea răului, ghidat de Moarte. Atât Stephen King, cât și Lars von Trier m-au făcut să realizez în această scurtă vacanță de iarnă, în care am avut ocazia să trec prin operele amândurora, că de fapt procesul creativ trebuie privit ca un continuum de lumi și de personaje care, deși aparent, nu au legătură unele cu celelalte, există o descendență în fiecare a acelei prime idei, a sâmburelui gândirii și că odată ce i-ai dat drumul în cuvinte sau imagini devine de neoprit.
Casele vieților noastre
Să-ți cumperi astăzi o locuință reprezintă una dintre cele mai importante decizii pe care cineva trebuie s-o ia în viață prin prisma a două aspecte. Primul e evident, îndatorarea pe termen lung. Știu, un credit bancar pentru următorii 30 de ani a devenit o realitate comună și nu mai sună la fel de înfiorător când majoritatea se află în această situație. Și totuși cuvântul „credit” rămâne în minte ca un gând enervant care apare de fiecare dată când vine vorba de bani.
Al doilea aspect ține de părerea celor cărora le prezinți viitoare ta alegere. E ca și cum susții o prezentare despre cum arată casa visurilor tale și începi s-o descrii, de la cât de costă, la locație, orientare și tot restul de esențiale: accesul la mijloacele de transport, etajul, compartimentarea, absolut tot ce ține de comodități, până la exemple de cum ai putea-o amenaja. Tot acest efort îngreunează și mai tare decizia de a-ți cumpăra o casă, pentru că e ca și cum n-ai avea nevoie doar de aprobarea băncii pentru a semna actele, ci și de a tuturor celorlalți oameni din viața ta.
Din proprie experiență, dar și a altora am început un ușor proces de documentare a acestor sentimente, mă rog, să scriu într-un nou jurnal, pentru a păstra cumva în istorie acest impas al tinerilor de circa 30 de ani care sunt vădit obsedați de a se așeza la casa lor, fenomen pe care îl detestam când îl tot auzeam în cercul meu de prieteni, în urmă cu vreo doi-trei ani.
„Casele vieților noastre” am considerat-o deci o necesitate după ce i-am auzit rostit titlul, pentru că mă intriga să văd cum a fost pentru alții, dintr-o altă generație, să deții o casă. Și una din concluziile mele după ce am citit cartea a fost că poate problema banilor nu era atât de mare ca acum, dar succesiunea evenimentelor după ce dețineai o casă reprezenta un adevărat calvar. De la găsirea materialelor pentru reparații sau consolidări, la intruziunea persoanelor pe care nu le cunoșteai care să conviețuiască în spațiul tău, la vecini care păreau de-a dreptul scoși dintr-o altă lume cu unicul scop de a te teroriza. Și cu toate acestea, cu toate că simțeai că faci parte dintr-un film prost, viața trebuia să meargă mai departe cu o serenitate care astăzi ar fi de neînchipuit la generația din care fac eu parte.
Acel jurnal, apropos, continuă să fie o preocupare pentru mine. A devenit atât de greu să iei decizii că scrisul e o resursă pentru când vrei să vezi lucrurile așa cum sunt ele de fapt. Sau măcar să încerci. Simt totuși că devine deja o corvoadă să încep un alt capitol autobiografic. Mă încăpățânez totuși să-l continui chiar și în fragmente, pentru că odată cu „Casele vieților noastre” mi-am adus aminte de casele în care am trăit la un moment dat și toate îmi sunt dragi. Și cu atât mai mult cu cât unele dintre ele se refac, iar altele se pierd, nu vreau să le las în urmă.
Oameni anxioși, Fredrik Backman
Aceasta e o altă carte pe care am citit-o în scopul cercetării despre cum își aleg alți oameni o locuință. Un prieten a aruncat poza copertei într-un grup pe WhatsApp și am știut de îndată că vreau să văd despre ce e vorba. Ulterior, căutând informații despre subiectul cărții, am aflat că e în lucru un serial pe Netflix cu același nume. Nu mai citisem alte lucrări d-ale lui Backman cu toate că am fost cât pe ce să citesc „Un bărbat pe nume Ove”, roman care s-a aflat pe lista mea de lecturi la un moment dat. În orice caz, mă bucur că „Oameni anxioși” a fost prima carte citită din portofoliul său, pentru că e într-adevăr o lucrare bună care m-a făcut să plâng și să râd cu poftă. Se simte cumva scriitura sistemică, dar asta nu e neapărat deranjant. Poate că mi-a transmis asta felul în care a ales Backman să scrie această poveste, dar peste toate, personal m-a inspirat și mi-am scos câteva citate, cu toate că are mai multe alcătuiri de fraze care mi-au plăcut.
Las câteva dintre ele:
În cap. 16 – „Culoare ca de ziar căzut într-o baltă”
În cap. 19 – „Se spune că Dumnezeu râde de cei care-și fac planuri”
În cap. 17 – „(…) unele dintre apartamentele acelea arătau de parcă oamenii care locuiau acolo făceau curățenie singuri”.
În cap. 30 – „Ăia care vor acasă sunt nebuni mânați de sentimente, în stare să plătească orice sume crezând că, dacă se mută într-un cămin nou, toate problemele lor se rezolvă”.