De ce mancam intruna?

de_ce_mancam_intruna

Vara asta, am petrecut un weekend cu ai mei în Eforie Nord și am răscolit câteva dintre amintirile de acum 20 de ani de când înghesuiam la propriu aproape toate lucrurile din casă în Dacia noastră 1300 ca să venim la mare. Aveam toată vesela maică-mii in portbagaj, două lădițe cu fructe și legume de la țară, câteva sticle de vin și țuică, o butelie mică, ulei, zahăr și altele necesare pentru pofte neașteptate și pe care tata le încadra în categoria „preparate”.

Pentru că timp de o săptămână sau chiar două, casa noastră era un cort, aveam multe alte lucruri pentru dormit: pături, saltele gonflabile, lenjerie și prelate în caz de „Doamne ferește!” dădea vreo ploaie. Aveam la noi până și pernele de pe paturile de acasă pentru a beneficia de tot confortul.

Cu fiecare pregătire pentru această vacanță, mi se părea că eram totuși prea echipați pentru a supraviețui câteva zile într-un camping dotat cu dușuri, bucătărie și toalete. Ce mă surprindea de fiecare dată era faptul că ai mei nu vedeau nimic în neregulă cu efortul nostru de transforma orice de prin casă într-un obiect indispensabil pentru timpul nostru petrecut la mare. Mai mult, era vorba și de o competiție fictivă pe care o aveau cu vecinii noștri din camping și îmi puteam da seama de asta când începeau să converseze despre ce alte dotări aveau aceștia. Apoi erau zilele în care ne întorceam de la plajă și se opreau ca niște experți în fața unui cort care le atrăgea atenția și se pierdeau în studierea acestuia minute în șir, până uitau chiar și de prezența mea clar perturbatoare pentru alții în timp ce mă văitam de foame.

Am mers la mare cu părinții de la vârsta de trei ani și până pe la 14, când am considerat că nu mai pot face față obiceiului de a goli casa pentru a merge în vacanțe. Euforia pregătirilor în afara umbrei mele care cerea de mâncare i-a mai ținut pe părinții mei vreo cinci ani de la decizia mea de a nu-i mai însoți. Posibil că în cele din urmă i-a ajuns și pe ei oboseala și nimic din câte făceau pentru plecarea la mare nu li s-a mai părut interesant. Așa că au început să caute cazare la hotel așa cum mulți dintre părinții prietenilor mei făceau deja când plănuiau să meargă în concediu.

În weekendul petrecut din nou împreună în Eforie Nord vara aceasta, am avut ocazia de a vedea schimbările prin care au trecut ai mei în toți acești ani, dincolo de pregătirile excesive pentru a merge la mare care continuă să mă surprindă chiar și acum. Și marea schimbare pe care am observat-o constă în special în felul de a mânca.

Provin dintr-o familie de mâncăcioși, așa că mâncarea a fost dintotdeauna o preocupare pentru bunici și părinți de la cultivarea legumelor oriunde se găsea un petic de pământ: în curte, în grădină sau în ghiveci, la creșterea și îngrijirea animalelor și până la prepararea ingredientelor. Nicidecum n-am crescut cu niște părinți care mergeau la restaurant și cred că am rămas încă cu sentimentul că acesta n-ar fi tocmai locul unde să profiți de cea mai bună mâncare.

Cu toate că de-a lungul anilor am fost în circumstanțe asemănătoare, abia anul ăsta am început să studiez comportamentul turiștilor veniți la mare și în special momentele care au legătură cu mâncarea. Am devenit puțin prea interesată de subiectul ăsta de când încerc să reinventez bucătăria cu care am fost crescută la mama acasă și să încerc să descopăr noi arome, gusturi și texturi și să privesc mâncarea din mai multe puncte de vedere.

Cunoștințele acumulate până acum m-au făcut să observ că, din păcate, mâncarea a devenit centrul unui plictis care se vede foarte limpede printre românii veniți în vacanță. Știu, nu e cazul să generalizez, dar cozile lungi unde ne-am cufundat răbdarea pentru o masă de prânz mă determină să cred că nu e vorba aici de un caz particular. De asemenea, era evidentă și îngrijorătoare această ronțăială care predomina pe plajă, snackingul dintre mese, care nu consta nicidecum în fructe sau alte opțiuni mai sănătoase, ci din chipsuri, bere și mai ales semințe. Dacă aș fi avut puterea să „închid” sunetul mării și să ascult ce își vorbesc oamenii pe plajă, atunci aș fi putut auzi mai degrabă muzica pe care o făceau tonele de semințe care se spărgeau între dinți în acele clipe de liniște.

Dincolo de această supraaglomerare de proaste obiceiuri, îi înțeleg pe oameni. Înțeleg de unde vin aceste pofte și înțeleg ronțăiala dintre mese și alegerile acestora la autoserviri. Toți încălcăm regulile mai ales când vine vorba de mâncare și când sunt atâtea variante de a trișa la îndemâna oricui. Ce nu înțeleg este de ce confundăm nevoia de relaxare cu mâncarea și, mai ales, de ce totuși mâncăm întruna?

Pentru mine, a fost neobișnuit să-i văd pe ai mei prinși în acest ritm, de fapt în acest conformism – respectarea cu strictețe a celebrelor 3 mese pe zi și vizitele regulate la autoservirile pe care obișnuiam să le detestăm când încă mergeam împreună în vacanțe.

Și să vă povestesc puțin cum era acum 20 de ani la mare, în aceeași stațiune.

Dat fiind că în vacanțe ne strângeam două-trei familii la un loc, de ne era întotdeauna greu să găsim un spațiu potrivit pentru noi toți în camping, masa de prânz era un ritual la care trebuia să contribuie toată lumea pentru a mânca la timp. De regulă găteau femeile, copiii mergeau după apă, iar tații, după ce veneau de la cumpărături, se cinsteau cu un coniac și un fum de țigară și își lăudau curajul de a fi ajuns încă un an la mare cu hârburile lor de mașini. Cred că depuneam cel puțin două ore de efort până când era gata masa care consta fie din guvizi prinși chiar de noi în acea dimineață, fie din celebrele spaghete cu sos de roșii gătite de mama, fie din porc pe grătar cu cartofi prăjiți, salată de roșii, cu castraveți și ceapă.

După inevitabilul somn de după-amiază, timp în care eu încercam să nu mă plictisesc, venea o nouă repriză de bălăceală în mare și plimbarea de seară pe faleză.

Spre deosebire de acele seri în Eforie când a treia masă din zi nu era neapărat o probă de trecut în vacanță, acum mi se pare că a devenit o cerință obligatorie a satisfacerii unui timp cu care nu mai știi ce să faci. Așa că devine clară opțiunea unui restaurant unde să stai de vorbă la un pahar de vin și la o gustare, doar că nici restaurantele în Eforie nu mai sunt ce ar trebui să fie. Adică, în primul rând, un loc unde chiar să poți să stai de vorbă fără să țipi ca să te auzi de muzica dată prea tare.

Pentru mine și cred că și pentru ai mei, Eforie Nord reprezenta Raiul vacanțelor la mare. Țin minte că primul lucru pe care adoram să-l fac era să văd luciul mării de unde parca tata mașina. Încă am obsesia asta când ajung la mare, oriunde și oricum s-ar numi ea. Apoi trăgeam adânc aer în piept, ca să golesc noxele de Ploiești și să prind puteri la întrecerea cu verii mei pentru titlul de „cine ajunge primul în mare”. Acum, în sezon, Eforie e doar un loc de adunare pentru turiștii care supra-consumă și supra-populează o stațiune pregătită să-i absoarbă în clădiri construite haotic și străzi înguste, pline de mașini parcate. Nu știu, sincer, unde îți mai poți întinde nervii în aglomerarea asta care are loc an după an. Cumva asta cred că explică și de ce mâncăm întruna. Pentru că chiar n-ai altceva mai bun de făcut.

Rădeam în vacanța asta scurtă de tata care, mare pofticios cum e, blama restaurantele care creează meniuri grase și accesibile, ademenindu-l pe el să mănânce din nou neadecvat. De atunci m-am tot gândit la ce a spus și tind să îi dau dreptate, cu toate că s-ar fi putut orienta și către opțiuni mai bune pentru el în meniu. Categoric însă că unele dintre preparatele de acolo ar putea alimenta un soi de dependență a românului pentru mâncărurile grase sau care nu se potrivesc anotimpului ca de exemplu sarmale sau ciorbă de burtă. Întreb doar: restaurantele n-ar trebui să fie într-o strategie de educare a modului în care mâncăm?

Pentru că de ce ai avea nevoie de atât de multe calorii dacă tot ce faci zi după zi este să stai pe un șezlong și să privești marea?

E clar unde bat. Mai mult decât orice îmi doresc ca părinții, apropiații și toți mâncăcioșii ca noi să ne bucurăm de mâncare așa cum o făceam în urmă cu 20 de ani, când mergeam cu ai mei la mare și simțeam că masa e un drept pe care ni l-am câștigat după îndeplinirea unui efort la care am contribuit cu toții. Înainte ne pregăteam să luăm masa, un ritual pe care acum l-am abandonat în detrimentul autoservirilor și al unui sistem care ne obligă să vedem mâncarea ca pe o simplă necesitate de fast-forward.

P.S.: Obsesia mea pentru acest subiect abia se deschide.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *