Relatia mea cu mancarea – Partea I

În articolul „De ce mâncăm întruna?” spuneam că încerc să reinventez bucătăria cu care am fost crescută la mama acasă și să descopăr noi arome, gusturi și texturi care să mă conducă într-o nouă călătorie culinară. Și probabil că nu m-aș fi gândit serios să fac asta dacă nu îmi propuneam să slăbesc. Mai întâi am început să alerg crezând că așa o să scap ca prin minune de surplusul de kilograme care mă deranja, însă curând aveam să înțeleg că doar o alimentație echilibrată mă poate ajută să-mi ating mai repede obiectivul.

Înainte de a mă arăta cu adevărat interesată de mâncare, știam să gătesc versiuni mai slabe ale preparatelor cu care am crescut, chiar și ale celor inventate de taică-miu. Foarte rar îndrăzneam să caut o rețetă nouă pe net care să îmi trezească un simț culinar aparte. În primul an când mi-am propus să slăbesc, mai mult am tăiat din ce nu trebuia să fi mâncat probabil niciodată până atunci și am renunțat la a vedea fiecare ieșire în parc drept o invitație la bere. Așa am slăbit vreo cinci kilograme. În al doilea an, mi-am promis să fac din asta un stil de viață și mi-am dat seama că singurul mod în care aveam să-mi țin kilogramele sub control era să încep să gătesc mâncare adevărată din care mai gustam când treceam în weekenduri pe acasă și pe care o luam cu mine pentru o zi-două la devorat în București.

Cu timpul, nu mi-a mai plăcut mâncarea pe care o căram din Ploiești, pentru că pe vremea aceea foloseam foarte mult MyFitnessPal, unde în imaginile publicate cu farfurii și feluri de mâncare, puteai să vezi exact ingredientele după culorile lor naturale. Vedeam legumele verzi care acopereau mai mult de jumătate din farfurie, puțină carne de pui într-o parte și câteva bucățele răsfirate de cartof dulce. Așa că am început să reproduc ce vedeam în imagini în versiuni asemănătoare pe farfuriile mele galbene de acasă. Și apoi am descoperit că mama tuturor farfuriilor arătoase are cont pe Instagram și mi-am umplut la rândul meu contul cu persoane care vorbeau despre nutriție, în general americani, și care îmi arătau la propriu ce pot să pun în farfurie, cu câte o săgețică în dreptul fiecărui ingredient și numele acestuia.

Această grijă pentru ce mănânc, manifestată mai ales în ultimii doi ani, de când m-am apucat serios de gătit, demonstrează în fapt că eu și mâncarea am reușit să avem o relație și că ne înțelegem destul de bine. Și chiar facem lucruri extraordinare împreună.

Progresiv, ca și în alergat, am înregistrat mai multe reușite care m-au făcut să descopăr o plăcere în a sta în bucătărie unde, în weekenduri, petrec chiar și ore întregi încercând diverse experimente culinare. Și nu doar asta. Ore de documentare despre ce preparate aș mai putea să încerc, despre știința mâncării, despre diete, filme cu și despre mâncare. Toate acestea au devenit parte din viața mea acum. Mai mult, am început să țin un jurnal în care îmi notez fiecare reușită și eșec în bucătărie. Am făcut un meniu de petrecere și țin o notă unde am trecute toate rețetele pe care urmează să le încerc. Am telefonul plin cu poze cu mâncare și rețete care mi-au ieșit și pe care le refac din când în când.

V-am zis, e ca într-o relație. Mesajele din metrou cu „vin acasă” se transformă într-un scroll pe Instagram în căutare de noi rețete. În serile rezervate pentru gătit, mă gândesc ce am acasă și fac căutări după rețete în care aș putea combina ingredientele care stau deja în frigider cu altele noi, mai puține, din supermarket. Vara merg aproape în fiecare weekend în vizită în piață, de regulă când termin tura de alergat, sau când pur si simplu vreau sa fac o plimbare de dimineață și aleg ingrediente din care să fac o rețetă deosebită.

E adevărat că uneori mă folosesc de relația asta ca să anesteziez anumite gânduri ca cele de incompetență, dar încerc pe cât posibil să nu intoxic acest sanctuar culinar, care e bucătăria mea de acum, cu sentimente negative și de asta aș vrea să rămână doar locul unde îmi doresc să ajung cu entuziasm să aflu ceva nou la mine și să-mi desfășor pentru încă o seară la rând superputerea de a transforma câteva ingrediente într-o farfurie arătoasă care să se odihnească pe masa mea din bucătărie. Ăsta e și motivul pentru care am început să scriu un jurnal despre asta. Pe de o parte, sper ca descrierea relației mele cu mâncarea să inspire pe cineva să se apuce de gătit, pentru că e unul dintre cele mai frumoase activități pe care le putem învăța în această viață și, pe de altă parte, aș vrea să vedeți că fiecare lucru stupid pe care l-am încercat în bucătărie este o dovadă clară că mă chinui puțin ca această relație să meargă din ce în ce mai bine. 

Cândva în august am început să mă complic

Pentru că începuse să îmi placă foarte tare să stau în bucătărie și pentru că observasem că ceea ce găteam era cu adevărat comestibil, am vrut să îmi testez abilitățile și să fac mai mult de un preparat într-o zi. Așa că prin august am început să mă complic. Aperitivul urma să fie o salată de vinete simplă, cu puțină ceapă și ulei, iar fel principal un stir-fry a cărui rețetă am decis în ultimul moment s-o schimb și am înlocuit carnea (probabil de vită, căci nu îmi mai amintesc) cu fleică de porc. Mi-am văzut deja eșecul în fața ochilor în timp ce scoteam caserola cu fleică din frigiderul de la supermarket, cu tot cu spectatori, mai ales că un prieten urma să ia cina cu noi în ziua aceea. Înainte însă de a o prăji, am toaletat puțin fleica pentru a reduce totuși excesul de grăsime și apoi am tăiat-o bucățele pe care le-am prăjit în wok cu sos de soia. După ce am scos carnea de la caramelizat, am pus în wok un amestec de ardei iute, kapia și ardei verde, puțin morcov tăiat în cel mai prost stil julienne posibil și, la final, puțin amidon de porumb și pătrunjel. Ca desert îmi propusesem să nu risc foarte mult și să fac un pandișpan clasic cu prune pe care le-am caramelizat singure în cuptor vreo 15 minute. Ce n-am realizat când am scos prunele, pentru a răsturna compoziția de pandișpan, a fost că tava pe care am folosit-o era prea înaltă, astfel că mi-a ieșit un bloc de pandișpan din care ieșeau discret la suprafață prunele mele caramelizate. În orice caz, m-am bucurat că băieților le-a plăcut fleica de porc cu soia și salata de vinete din care probabil că nu s-ar fi oprit să mănânce fără intervenția mea. Nu de alta, dar aveam atât de mult pandișpan în tavă că porția de la desert era inevitabil dublă. Chiar și cu blocul meu de pandișpan, toată masa din seara aceea de vară a fost considerată un succes, ceea ce mi-a oferit curajul de a încerca să fac chiar mai mut de trei feluri de mâncare într-o zi, dar despre asta vă povestesc puțin mai încolo.

Septembrie

Ce a fost în capul meu să gătesc vită?! E clar că nu sunt pregătită încă!

Țin să precizez că dacă ești novice în bucătărie sunt anumite ingrediente de care n-ai voie să te atingi decât după ce ai căpătat suficientă experiență. Și, chiar și atunci, ar trebui să te gândești de mai multe ori dacă te încumeți să le dai de cap, pentru că un eșec moral ar putea avea consecințe mai grave decât un fel ratat în farfurie. Nu știu ce a fost în capul meu când am cumpărat o caserolă cu vită tăiată bucățele, dar știu că aceea a fost prima cea mai mare greșeală pe care am făcut-o. De atunci am rămas cu așa sechele că am vizionat sute de rețete și moduri de preparare a cărnii de vită pe Youtube că am ajuns mai confuză decât îmi doream să fiu în privința preparării acestui tip de carne. Și sunt atât de multe variante ale aceluiași ingredient căruia toți îi spunem vită! Cred că ce îmi doream eu să fac era un ostropel cu vită pe care să-l torn peste un piure de conopidă care mi-a ieșit mai bun de data asta, însă tot n-am reușit să-i scot mirosul ăla de legumă fiartă. Nu știu, dar conopida, oricât de bună ar fi, miroase de parcă e ceva ce merită să dai la porci drept delicatesă. Cât despre vită, e lesne de înțeles că nu mi-a ieșit. De atunci nu am mai cumpărat vită din comerț și tot ce am gătit a fost carne foarte fragedă de vițel, pe care ultima oară am fiert-o în vin vreo 90 de minute când deja se taie cu furculița și se topește în gură. Probabil că va trece mult timp până să înțeleg tipul ăsta de carne, dar și când voi începe din nou să gătesc vită, voi fi cea mai pregătită să fac asta!

Instagram poate duce doar la idei bune și gustoase

Când cauți rețete noi pe Instagram, înseamnă că vrei ca preparatul tău să conțină mult sos. Pentru că niciodată n-ai suficient sos in farfurie, nu-i așa? Și încă un lucru, vrei ca rețeta pe care o tot cauți printre portrete cu tipe mai slabe decât tine, poze cu regalități și vedete de cinema, să aibă cel mult 30 de minute timp de preparare. Deși rareori se întâmplă să-mi iau privirea de la pozele cu oameni care arată bine, mâncarea încă are câștig de cauză când intru pe Instagram. Așa am descoperit că pot să fac „tagliatelle cu ciuperci”. Întâi călești ciupercile, ceea ce eu nu m-aș fi gândit să fac asta ca prim pas, apoi adaugi ceapa tocată și usturoiul. Eu gătesc de regulă în wok și mai ales dacă fac sosuri, dar cred că orice olicică e bună cu excepția celor din email care cred că au fost făcute pentru ca oricine gătește cu ele să rămână pentru totdeauna în bucătărie. Peste ciuperci, ceapă și usturoi, torni o jumătate de cană de vin alb sec, apoi 1 linguriță de făină, puțin cimbru și 200 ml de smântână lichidă. Între timp poți fierbe pastele pentru că sosul se face foarte repede.

Poate n-o să mă credeți, dar una dintre dramele mele din bucătărie are legătură cu fiertul pastelor, ceea ce abia acum am reușit să îi dau de cap. Nu știu dacă vi s-a întâmplat vreodată să fierbeți mai multe paste decât era nevoie și nu neapărat ținând cont de numărul de persoane cărora le serveați ci de cantitatea de sos care s-ar fi pierdut practic în avalanșa de paste care acoperea tot acel sos gustos de puteai să-l mănânci și așa. După foarte multe episoade în care am ratat partea cea mai bună, am reușit într-un final să înțeleg că pentru două persoane nu sunt necesare pentru fiert mai multe de 250 de grame de paste, aș risca să spun indiferent de forma lor. E drept că unele nenorocite înghit mai mult sos, dar cam aici s-ar situa cantitatea potrivită. Cât despre ciuperci pe care, apropos, eu le consider niște minuni ale naturii – și probabil că așa și sunt – n-am crezut că o să descopăr vreodată gustul adevărat al acestor banale de Champignon până când într-o dimineață nu le am călit felii într-un wok cu unt, sare, piper și foarte puțină boia de ardei iute. Ce se întâmplă e că untul pătrunde în fibra ciupercii și absoarbe încetișor, până la caramelizare, condimentele și parcă le distribuie uniform în toate straturile feliilor de ciuperci pentru ca tu să te bucuri de gustul perfect. Ajută și wokul prin forma lui, e drept, dar sunt geniale gătite așa. Eu le-am pus pe una dintre farfuriile mele galbene cu o jumătate de omletă.

Primul meniu pentru o petrecere

Vă amintiți probabil că în august mi-am propus să fac mai mult de un preparat pe zi și, după cina cu salata de vinete, stir-fry cu fleică și mega-pandișpanul cu prune, a venit ziua în care am alcătuit primul meu meniu pentru o petrecere. Și aceasta a fost ziua când soțul meu a împlinit 30 de ani.

Am început să mă gândesc la meniu cu aproape o lună în urmă. Nu mai gătisem niciodată de la zero preparatele dintr-un meniu și niciodată pentru atât de mulți invitați, circa 10 persoane. Spre norocul meu, citisem înainte cartea lui Michael Pollan -„Dilema Omnivorului – în care descrie cum s-a pregătit el pentru o cină pe care urma s-o servească invitaților săi. Știu că meniul lui cuprindea acolo un adevărat sistem de hrană asupra căreia a făcut multiple cercetări pe la ferme și întâlniri cu specialiști, dar eu aveam să găzduiesc totuși zece persoane cărora tot ce îmi doream să le ofer pe masă era ceva comestibil. În mare însă am aplicat metoda lui și am început să pun pe hârtie cum văd eu derularea acțiunii din bucătărie.

O regulă a productivității spune să încep cu ce e mai greu, așa că am comandat tortul de vineri dimineața. În aceeași zi, dar seara, am făcut un brownie după o rețetă pe care n-aș vrea s-o repet și a treia oară. E clar că e ceva greșit cu ea! Apoi am contactat o prietenă pe care am anunțat-o că sâmbătă va fi sechestrată la mine în bucătărie până a doua zi când se termină petrecerea. Nu știu cum de a fost de acord, dar împreună cu ea și cu meniul lipit pe perete am început să gătim. Pe ea am încredințat-o să urmărească vinetele de pe foc, să le decojească și să pregătească salata atunci când vinetele s-au scurs suficient. În acest timp, eu îmi așezam farfuriile cu ingrediente pentru schnitzelul cu parmezan pe care urma să-l prăjesc și am scos castraveciorii murați din frigider pe o farfurie acoperită cu șervețele ca să îi fac pane imediat ce terminam cu carnea de pui.

Totul se derula conform planului, până când mi-am dat seama că vinetele o să ne ocupe mai mult timp decât am preconizat, așa că ultima salată de vinete a fost mai mult o dorință de eliberare din starea de subjugare a vinetelor care ne-au epuizat energia înainte de a avea mare parte din preparate gata. În orice caz, am făcut multe greșeli în ziua aceea pentru a vărsa toată vina pe niște vinete nevinovate.

Tot la aperitiv intrau și ceea ce se numesc „castello double cream brie tartlets with caramelised onion, figs & prosciutto” (sursa). La mine, asta s-a tradus: tartă cu brie, ceapă caramelizată, smochine, prosciutto și rucola. Mi-ar fi plăcut să am deja gata câteva forme mici de tartă făcută chiar de mine, însă aluatul foietaj cumpărat din supermarket e o opțiune bună. Poate însă găsiți voi vreo opțiune care-l face să nu se mai umfle în cuptor, pentru că eu una n-am reușit nici după ce l-am străpuns de nenumărate ori cu furculița. În orice caz, nu aluatul a fost cea mai stresantă parte, ci caramelizarea cepei roșii și mai exact tăierea a vreo opt cepe. Posibil ca unele dintre lacrimi să fi făcut parte din ingredientele neașteptate despre chiar autoarea rețetei a uitat să menționeze în mod deliberat tocmai pentru ca rezultatul să fie atât de bun și să încerci din nou rețeta, cu riscul de a plânge mai rău ca la un film artistic. Ceea ce nu cred că se menționează în rețetă, ori n-am făcut eu o traducere prea bună, dar brânza ar trebui dată puțin la cuptor înainte de a scoate tartele (sau bucățile de foietaj) pentru a se dizolva. Odată scoase din cuptor, începeți decorarea lor și înainte a de a le servi invitaților, adăugați rucola deasupra, pentru că s-ar putea ca frunzele să se moleșească la temperatura camerei și aspectul să nu fie prea plăcut. Tot la final, pregătiți salata cu rucola, pere, nuci și dressing cu miere, ulei de măsline și oțet balsamic pe care o serviți alături de schnitzel, castraveciorii murați pane și piure de cartofi.

Invitații au devorat în special vinetele, chiar și le cele care nu s-au făcut foarte bine. Castraveciorii murați pane au stârnit și ei interes mai ales prin noutate și am repetat experimentul când au venit ai mei în vizită. Iar tartele, cele cu care voiam neapărat să mă mândresc în seara aceea, au rămas cele mai multe pe platou. Acestea și brownie-ul pe care categoric nu-l mai fac și a treia oară.

Primul meu meniu de petrecere a fost un experiment care m-a învățat să îi apreciez și mai mult pe cei care stau într-o bucătărie și fac asta pentru a-și câștiga existența. Știu că atunci când vine vorba de mâncare, oamenii sunt foarte greu de mulțumit și cu precădere românii, dar v-am zis că eu am niște prieteni excepționali care știu să mă menajeze astfel încât să-mi arate că apreciază fiecare nebunie? În cele din urmă, m-am bucurat că am reușit să terminăm la timp și să ne bucurăm de acea seară așa cum ar fi trebuit pentru vârsta noastră, cu mâncare bună și ceva mai multe pretenții. 

Octombrie

Cel mai bun piure de dovleac pe care l-am gustat vreodată a fost făcut de mine

Ok, o să fiu la obiect. Secretul celui mai piure de dovleac e acela de a rumeni bucățile de dovleac la cuptor înainte de a le pisa cu unt din belșug. Opțional se dă printr-o sită pentru a înlătura eventualele mici porțiuni mai bine făcute în cuptor și pentru ca aspectul să fie de revistă. Pentru cine vrea să treacă peste pasul ăsta e absolut de înțeles având în vedere cât de bun e oricum. Depinde de voi cu ce vreți să îl mâncați. Eu am ales niște pulpe de pui care au fiert în vin alb, apă și mirodenii.

Noiembrie a început pretențios. Ah! Și am învățat să fierb orez.

Când ai un mușchi de porc în frigider dar ți-e prea teamă să-l gătești, atunci trebuie să știi că nu există mai bun mod de a prepara un mușchi de porc, decât în crustă de nuci (sursa). Carnea se perpelește câteva minute în tigaie înainte de a o da prin amestecul de nuci (eu am folosit migdale și nuci normale) apoi se pun grațios într-o tavă cu foaie de copt și se bagă la cuptor. Între timp, poți să pregătești cu piure de cartofi din ăla cu unt și lapte și să faci un sos cu smântână pentru gătit, turmeric, piper și cred ca merge și puțin vin alb, deci nu mai mult de 30-50 ml. Salata, pentru că trebuie să ai o salată la acest preparat, e aleatorie. Eu am avut varză roșie în frigider peste care am pus susan, oțet balsamic, ulei (de care ai), sare și piper.

Am abandonat de tot ideea de a face fasole scăzută, cum ii spunem noi acasă, după ce am fiert la un moment dat fasolea până a devenit maronie și mirosea dubios. Într-o seară însă mi-am dat seama că aș putea să fac totuși mâncare de fasole cu fasole din conservă. 30 de minute mai târziu aveam deja preparatul în farfurie. Lângă niște gogonele murate, desigur.

Într-un final am descoperit cum se fierbe orezul. Măsori o cană de orez și îl fierbi în apa pe care o măsori cu aceeași cană, plus jumătate. Bine, între noi fie vorba ar fi aproape două căni de apă, dar dacă îl mai lași 10 minute acoperit după fierbere s-ar putea să iasă perfect. Eu am aruncat în el niște bucăți mărunte de urechi de lemn care se fierb și ele intre 2 și 6 minute și un piept de pui la cuptor care a fost probabil cel mai bun piept de pui pe care l-am mâncat vreodată. Ați ghicit, puiul a rămas suculent înăuntru și se tăia ca în rețetele de pe Youtube. Sigur că la fel ca multe alte rețete pe care le-am încercat, nici această rețetă nu știu pe unde am găsit-o. Acesta e și motivul pentru care am început să îmi notez tot ce fac bun și să păstrez rețetele pentru viitoarele experimente la mine în bucătărie.

Nu știu dacă ați încercat somon prăjit cu unt și servit cu piure de morcovi – bine, morcovi și chiar puțină țelină și păstărnac să se lege – și sos alb făcut din 200 ml smântână lichidă, 50 de ml de vin alb, piper din râșniță, un cățel de usturoi tocat mărunt și o linguriță de făină. E pur și simplu #foodporn!

Azi, 11 noiembrie, am primit cel mai interesant compliment despre mâncarea pe care o fac: „ai putea să își faci o firmă de catering”. Awwww!

Noiembrie

Panică, au venit ai mei în vizită!

I-am invitat pe ai mei pe la mine și am avut foarte mari emoții. Am scris că provin dintr-o familie de mâncăcioși, fiecare având un stil propriu de a se raporta la ce înseamnă mâncarea bună însă felurile principale care îi aduc pe toți la aceeași masă vor fi întotdeauna legate de o carne bine făcută pe jar sau la cuptor și o saramură de pește. Și când zic pe fiecare, mă refer atât la rudele din partea mamei, cât și la cele din partea tatălui. Dacă de la tata am învățat că până și o mâncare de cartofi puțin picantă poate fi o delicatesă uneori, de la mama am învățat că ce e bun a fost categoric puțin călit înainte. Și tot de la ea am aflat că astfel de plăceri culinare, în exces, ar putea să îți aducă o prescripție medicală. Vă imaginați astfel că emoțiile erau legate de ce aș putea să gătesc tocmai pentru a-i mulțumi pe amândoi. După mai multe dezbateri noaptea, de una singură, m-am decis să fac pentru mama schnitzele de pui cu parmezan, pentru că o să fie ceva nou pentru ea și trebuie să am carne în farfurie. Iar pentru tata am gătit un piure de țelină la care sigur că am avut pătrunjel și am luat câțiva castraveți murați puși chiar de el la murat pentru a face castraveți murați pane care drept să spun cel mai bine se mănâncă abia scoși din tigaie, fierbinți. La desert am făcut o plăcintă cu brânză de care personal nu am fost foarte încântată și nu pentru că am greșit rețeta cum era cel mai probabil să se întâmple, ci pentru că nu avea gustul și textura imaginate de mine când am făcut-o. Încă amân momentul cheescake tocmai de teama de a nu da greș din prima. Inițial am vrut să îl fac chiar de vineri seară, ca să-l am pregătit pentru vizita alor mei, dar am preferat să merg să beau un Grimbergen Amber într-un bar „irlandez” în Centrul Vechi. De fapt au fost aproape trei pinturi pe care le-am devorat după un platou de mititei în timp ce la tv România încerca să facă față Suediei pe Arena Națională. Printre zgomotele din bar și vocalele grupului nostru vesel, se mai auzea câte un „ohhh” de la mesele de lângă, semn că n-aveau ai noștri ce să mai facă. După vreo două goluri, nu mai exista nicio șansă ca să ajungem la Campionat. Așa cum nici noi nu știam în ce stadiu al beției suntem exact când am ieșit pe ușa barului și am alergat să prindem ultimul metrou. A fost o inadvertență din partea mea să petrec o vineri seară în oraș când a doua zi trebuia să mă pregătesc pentru venirea musafirilor mei importanți, dar aparent am făcut față și farfuria mea chiar a fost apreciată. Ba am îndrăznit și o gluma – una dintre cele mai bune pe care le fac – și anume i-am avertizat pe ai mei că la mine la masă se mai cere o porție. După care am continuat râzând de una singură, dar m-a ajutat soțul care știa unde vreau să ajung și mi-a sprijinit gluma continuând odată cu mine: „pentru că pun foarte puțin în farfurie”.

Salata orientală a devenit doar o salată cu cartofi și măsline presărate (dacă ai)

Aventura mea în bucătărie și dorința de a schimba felul în care gătește mama le-am dovedit când am refăcut celebra salată orientală pe care o preparau ai mei în ultimii ani în care am locuit cu ei. De regulă o făcea tata și, chiar dacă nu știai cine ar fi putut fi bucătarul în ziua aceea, la salata orientală puteai să-ți dai seama cu ușurință, pentru că tata punea de fiecare dată puțin mai mult oțet sau acrituri decât era nevoie. Imaginați-vă că în versiunea mea, eu trebuia chiar să anihilez aproape de tot gustul acrișor al salatei orientale și s-o fac mai dulce la gust. Așa că am trecut la a face ceea ce tata ar putea numi o profanare a salatei orientale. Nu doar că am păstrat doar castraveții murați din rețeta originală, nu am pus nici extra oțet – nici măcar de mere! – ci am făcut în schimb un sos din cremă tartinabilă, maioneză și o linguriță de muștar, iar ingredientele le-am tocat mărunt. La final am încorporat mult pătrunjel – ceea ce dacă făceam asta acasă aș fi putut îmbuna situația – iar măslinele pe care le găseam alteori amestecând în salată, acum au avut doar un rol decorativ și le-am mărunțit chiar înainte de a le arunca deasupra. Am servit salata într-un bol alb lângă pâine integrală, prăjită.

Decembrie

Cum un bol cu mămăligă, brânză și ou (și unt!) poate salva o seară când ești singur acasă

Astăzi urma să ies în centrul Bucureștiului, mai exact la Târgul de Crăciun, să beau un pahar de vin fiert cu niște prieteni. Am abandonat prima barca, pentru că deși mi-era poftă de un vin fiert, aș fi vrut să ajung acasă și să deschid Netflix, tolănită în canapeaua care în seara aia era doar a mea. Când locuiești cu cineva simți nevoia ca din când în când să pui stăpânire măcar pentru câteva secunde, într-o seară, pe lucrurile din casă și pe care e imposibil să le folosiți separat. Ca de exemplu, patul din dormitor pentru care s-ar putea da o competiție pe viață și pe moarte pentru cine ajunge primul într-un pat în care e loc cât pentru o persoană ca să doarmă lejer. Altfel dormim înghesuiți ca într-un cuib cu mulți șoricei care abia s-au născut și fiecare caută să se sprijine de celălalt să îi fie cald.

Revenind la ieșirea mea, în drumul spre casă, mă gândesc la variantele de cină pe care le am la dispoziție și îmi vine în minte un fast-food la care mai mergem noi în Park Lake. Apoi caut variante și mai simple ca un Luca sau o vizită la marketul de lângă mine. În cele din urmă îmi aduc aminte că eu nu am o relație doar cu soțul meu, ci am o relație cu mâncarea și ne-am promis că o să ne înțelegem la bine și la rău. Iar acum era un moment rău pentru că îmi era foame și nu aveam deloc chef să fac mâncare. Mi-a trecut prin cap chiar și să îmi pun un pahar de vin și drept cină să răstorn pretențios într-un bol transparent ultimii Pringles cu oțet pe care îi mai aveam. Dar nu! N-aveam cum să închei astfel seara din moment ce eu și mâncarea aveam o relație. Așa că m-am forțat să trec la idei de gătit. Am trecut de la tochitura Drag de Romania pe care o aveam în frigider și pe care o păstram pentru vizita unor prieteni, la un „platou” cu câteva felii de pâine cu fasole și murături și până la omletă cu muuuultă brânză de oaie. În cele din urmă, am zis că merit ceva mai mult de atât. E o seară în care sunt singură acasă și trebuie să îmi fac de cap. Am trecut de la paste cu creveți și sos alb, la ideea de a-mi face un MBO clasic, dar în care să pun și ceva unt, desigur. Urma să pun compoziția de unt, ou moale și brânză într-un bol și deasupra să torn mămăligă fierbinte. Încă nu m-am hotărâsem dacă era mai potrivit să mănânc totul cu o lingură sau să mă chinui totuși cu furculița. Dar ăsta era un detaliu asupra căruia urma să mă hotărăsc după ce deschideam filmul. Ca desert, pentru că până la urmă eu guvernam în casă, mi-am pus ultima felie de tiramisù care atinsese probabil apogeul de însiropat și mi-am pus puțin mai mult vin roșu pe fundul unui pahar tocmai ca să continui în stil mare. Știam că aveam să plâng oricum la filmul pe care l-am ales așa că îmi trebuia și puțin sprijin moral.

Așadar, uite cum salvează un MBO clasic (și cu unt!) o seară de vineri când se presupune că trebuie să faci cu totul altceva. Mai exact, altceva care implică viață socială. Doar că eu și mâncarea era deja într-o relație și m-am consolat cu un bol de MBO cât trebuie și a fost tare bun.

Primul meu tort

N-am vrut să închei acest an până când n-aveam să folosesc toate oalele, cratițele și tăvile de la mine din bucătărie. A fost ca un obiectiv personal pentru a-mi demonstra că am încheiat un curs introductiv în bucătărie. Și, dintre toate, mi-a rămas forma de tort pe care am cumpărat-o cu greu și nu la dorința mea. Dovadă că mi-a fost teamă să îmi privesc dezastrul care urma să iasă din această formă de tort, timp de șase luni doar m-am uitat cum se odihnește pe raft, în timp ce scoteam cu insistență alte vase de gătit. În ultima zi din an mi-am făcut curaj și am scos-o pe blatul de bucătărie, ne-am privit puțin ca să ne împrietenim și am început să-i citesc ce urma să facem în ziua aceea împreună. Era cea mai simplă rețetă de tort, pe bază de cremă de brânză, iaurt și fructe. Un tort care se pregătește în straturi, precum un cheescake, și care se ține peste noapte la frigider. A doua zi urma să duc tortul la reuniunea de Revelion. Când am început să eliberez partea de sus a formei de tort, am văzut că o bucată destul de mare din aluat se lipise de margine, ceea ce m-a speriat puțin, dar am continuat să scot încet inelul până când s-a desprins de tot și am văzut că doar pe acea parte era deformată. Am reparat-o însă rapid, mai ales că văzusem recent pe Tasty cum să redecorezi un tort cumpărat de la cofetărie. Nu cred că asta m-a ajutat în vreun fel dar măcar nu m-a lăsat să intru în panică. Am început s-o decorez cu mici papioane din kaki și în mijloc am pus crenguțe mici de strugure.. Am vrut tocmai ca să impresionez prin aspect și prietenii mei să nu comenteze gustul lipsit de ciocolată.

Pentru o primă tentativă de a face un tort, acesta a fost mai mult decât puteam spera de la abilitățile mele cu care aș putea speria în acest moment orice cofetar ar păși la mine în bucătărie.

Concluzie

Julie Powell e vinovată pentru acest jurnal despre mâncare pe care o să-l public doar o dată pe an. Nu îmi doresc să devin o expertă în bucătărie, ci doar să-mi încânt din când în când prietenii cu un preparat delicios, exact așa cum făcea Julie la vârsta mea, în mansarda unui bloc vechi din Queens. Cred în puterea vindecătoare a mâncării și în faptul că dragostea trece prin stomac, de aceea serile pe care mi le petrec în bucătărie sunt doar scuze ca să îmi pot ține mereu soțul sub farmece. Asta îi spun lui, desigur. Pe voi n-am de ce să vă mint și admit că uneori mâncarea are rolul de a îndulci situații mai puțin plăcute, iar dacă ai și un vin bun la masă, atunci nimic n-are ce să fie așa de rău.

Dacă ți-a plăcut articolul, m-aș bucura să-i dai un share!

2 thoughts on “Relatia mea cu mancarea – Partea I

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *