Am călătorit în prea puține țări pentru a face un top al celor mai frumoase locuri vizitate până la 29 de ani, dar am în schimb un oraș preferat, unde îmi doresc să ajung cu nerăbdare de fiecare dată și acest oraș se numește Londra.
Ultimele două vizite aici s-au încheiat cu promisiuni. În 2016 mi-am dorit ca la întoarcere să petrec măcar o după-amiază citind pe treptele din fața stadionului Wembley. Iar din ultima călătorie, cea de la sfârșitul lunii octombrie, am venit cu dorința de alerga în unul dintre parcurile lor superbe, iar când scriu asta mă și imaginez pregătindu-mă să ies în Hyde Park.
Îmi place să spun că mă duc în Londra ca la mine acasă, pentru că aici locuiește Claudia. Inițial, credeam că mutarea asta a ei e doar o fază, dar cum au trecut deja patru ani de atunci a devenit un lucru cert că a început o nouă viață aici. Personal cred că a luat cea mai bună decizie nebună din viața ei, pentru că experiența asta a ajutat-o să se transforme într-o versiune și mai bună a aceleiași tipe ambițioase pe care am cunoscut-o în țară.
Și sunt surprinsă, cu fiecare ocazie care ne aduce împreună, să descopăr o nouă prietenă. Nu îmi dau seama exact ce anume a contribuit mai mult la evoluția asta frumoasă a ei, poate oamenii pe care i-a întâlnit, poate toate experiențele plăcute și neplăcute din acești patru ani de când locuiește aici, poate dragostea, poate vârsta. Oricum ar fi, e minunat să îți vezi prietenii că se maturizează și că împreună treceți prin aceleași simptome.
Somnul a devenit o prioritate, iar diminețile care ne prindeau dansând prin cluburi sunt acum doar scurte ieșiri în pub-uri unde nu e muzica tare și putem vorbi despre politică și împrumuturi. Petrecem 90% din timp la job, iar când nu muncim suntem tot în fața unui ecran care ne privește cum bălim în somn un ultim strop de vin. Ne arătăm interesați de statistici cum fiecare pas din viața noastră e măsurat și stocat pe undeva și ne umplem casa de gadget-uri de teamă să nu ne plictisim.
Ce e interesant la prietena mea, așa cum o văd eu acum, nu e doar că responsabilitatea pare a fi un cuvânt ce capătă tot mai mult înțeles, ci că în toată această învălmășeală a vieții reușește – și nu pot să îmi dau seama cum – să recreeze atmosfera reuniunilor de la 20 și ceva de ani, cu aceiași prieteni buni aproape, exact ca în vremurile în care stătea cu chirie în apartamentele aflate acum la mii de kilometri depărtare. Prin urmare, Londra nu mai poate fi pentru noi toți o simplă destinație de vacanță, ci e un al doilea loc pe care îl putem numi acasă.
Călătoriile mele, atât câte au fost, m-au învățat foarte puțin despre statutul de turist și faptul că realizez asta acum îmi dă speranța că pentru următoarele destinații o să iau acest rol mai în serios. Am învățat târziu să îmi planific vacanțele de la zboruri, la liste cu obiective de vizitat în funcție de numărul de zile și de buget. Spre exemplu, îmi amintesc de călătoria în Londra în 2016, unde tot ce am făcut a fost să mă plimb pe străzi și în parcuri și am fost în câteva muzee comerciale, auzite pe la cunoștințe.
În orice caz, experiența de atunci a fost ca un vis pentru mine și chiar nu cred că mai conta cât de mult știam despre Londra în general. Eram Giselle din „Enchanted” când vede pentru prima oară New York-ul.
A doua oară am fost aceeași Giselle pierdută și îndrăgostită, dar cu mai multe ambiții. De data asta, am plecat spre Londra cu o listă atât de mare de obiective că la un moment dat nu mai suportam să mă uit pe hartă. Mai mult, în prima zi am apucat să văd doar unul dintre cele șapte obiective la care îmi propusesem să ajung. Mai aveam puțin și începeam să plâng, dar nu pentru că mă luase panica, ci de foame și de oboseală.
În British Museum am stat în jur de cinci ore, timp în care am ajuns să ignor multe lucruri pe care fie nu le înțelegeam, fie nu mai aveam energia necesară de a le înțelege. Și culmea e că nu am plecat de acolo din cauza asta. British M. e oricum un loc unde ai nevoie de multiple vizite pentru a pătrunde cu adevărat în esența tuturor culturilor prezentate sau măcar a celor pentru care poate că nutrești o pasiune. Era însă limpede faptul că nu eram pregătită pentru tortura numeroaselor camere în care omenirea și-a lăsat amprenta de-a lungul istoriei.
Am plecat mai mult de ciudă că o să mă prindă noaptea în Hyde Park și că ratez toată splendoarea locului. Când am ajuns în parc, în cele din urmă, am uitat de faptul că mă dureau îngrozitor picioarele și că încă nu luasem un prânz decent. M-am bucurat să bâjbâi prin întuneric privirile trecătorilor și să focalizez imaginea săruturilor în pâlcul roșiatic de lumină care a mai rămas puțin pe cer și pentru mine.
În weekend, Claudia îmi promisese că mergem împreună într-o excursie. Dormind cu asta în gând, dimineața de sâmbătă a fost pentru mine ca dimineața Crăciunului pentru un copil care abia aștepta să vadă ce i-a adus Moșul. Mă întrebam în același timp dacă prietena mea urma să îmi facă cea mai mare farsă de când ne cunoaștem mai ales că atunci când Claudia vorbește despre locuri turistice e ca și cum vorbește despre o simplă ieșire în parc. Poate e doar o impresie, cert e însă că nu avem același grad de evaluare a turismului. Vacanțele pentru ea înseamnă plajă, mare – și cu toate astea suntem absolut în același film – dar cu relaxare și relaxare, ceea ce eu nu prea ajung să fac pe unde intenționez să călătoresc. Și nu admit să fac asta atât cât mă țin picioarele. De altfel mă simt puțin prost că în vacanța asta m-am plâns cel mai mult și am dormit cel mai mult, ratând astfel multe dintre locurile unde îmi propusesem să ajung.
S-a dovedit că vizita la Windsor Castle a fost cea mai frumoasă surpriză pe care Claudia putea să mi-o facă. Dacă până acum nu credeam că există dragoste la prima vedere, acum cred cu tărie că e posibil să te îndrăgostești iremediabil de un loc pe care l-ai putut zări doar în trecere pe geamul mașinii. La fel ca multe alte locuri din excursia asta am ajuns aici în necunoștință de cauză. Nu știam nimic despre Windsor Castle, dar mă simțeam atât de bine de parcă eram la mine acasă. Și mi-a plăcut totul. De la vremea oribilă care ne-a întrerupt super ședința noastră foto, la experiența unui pint într-un pub local, la arhitectura locului și chiar oamenii nesuferiți de pe stradă. Încă visez la Windsor Castle și îmi doresc să revin tocmai pentru a mă plimba cu aere de prințesă pe The Long Walk (#royalwishes).
V-am spus că încet, încet ajung să devin un turist cu experiență. Așa că spre deosebire de ultima mea vizită în Londra, de data asta chiar am venit pregătită cu o strategie. Din puținul timp pe care l-am alocat carierei mele de turist am întocmit planul vizitării muzeelor gratuite ceea ce, spre rușinea mea, habar n-aveam că poți găsi în Londra. Dovadă că prima oară în capitală am plătit să vizitez cele mai dubioase muzee și probabil că am trecut de mai multe ori prin aceleași locuri pentru că nu știam exact pe unde să merg ca să descopăr locuri noi.
Și din nou, în timp ce scriu toate acestea, e greu să nu regret și să nu simt remușcarea de a fi lăsat atât de mult timp să treacă fără să deschid o pagină de Internet care să îmi povestească despre obiectivele pe care intenționez să le vizitez. Bine, în cazul Londrei, probabil că nu mi-ar ajunge o viață, dat fiind că acest oraș superb e pur și simplu teatrul unei opere de artă care pare să nu se mai termine niciodată. De asta îl și iubesc așa de mult. Oriunde întorci privirea se întâmplă ceva neobișnuit, frumos, extravagant, interesant, simplu, comun și extraordinar.
Cel mai jenant moment pentru mine a fost când mult după vizita în Londra mi-am propus să mă uit la „The Young Victoria”. Asta tot dintr-o dorință mai veche de a viziona cât mai multe filme britanice. Se derula în fața ochilor o poveste de dragoste între Regina Victoria și Prințul Albert, interpretați de doi dintre actorii mei preferați, respectiv Emily Blunt și Rupert Friend. Eram sigură că mă îndrept spre 90 de minute de plâns, așa că m-am pregătit temeinic cu un pahar de vin roșu și am închis alarma care să mă anunțe că e timpul pentru ora de culcare.
Datorită acestui film am aflat că Regina Victoria a copilărit la Palatul Kensington, clădire prin fața căreia tocmai ce trecusem cu nonșalanță în ultima mea călătorie în Londra. M-am simțit atât de prost să aflu că am trecut cu o așa nepăsarea prin fața palatului fără să îi cunosc valoarea istorică, încât am ajuns ce-i drept să plâng în timpul filmului, dar nu neapărat pentru poveste, ci pentru indolența mea crasă.
Tot la capitolul palate și tot din film am aflat, dar măcar am verificat după aceea, că Regina Victoria a inaugurat Buckingham Palace ca reședință oficială a monarhilor britanici. De asemenea, că palatul a adăpostit-o în vremurile noastre și pe Prințesa Diana pe care n-ai cum să n-o îndrăgești, în ciuda faptului că pentru ea viața de monarh n-a fost chiar o plăcere.
În aceeași vacanță în Londra, am continuat seria locurilor în care am ajuns în necunoștință de cauză. Spre exemplu, în Tate Modern am intrat pentru că mă plimbam de ceva ore prin oraș și voiam să mă mai încălzesc. Și cred că pe undeva am văzut că e accesul gratuit, altfel puteam să continui să mă uit la Tate Modern ca la o altă clădire ciudată din centrul orașului. Când am intrat, m-am transformat din nou într-un alt personaj de basm. M-am întors la prietena mea, Alice din Țara Minunilor, cea care se oprea pentru câteva minute la fiecare pas ca să înțeleagă dacă e totul în regulă cu lumea în care tocmai a intrat.
Tate Modern e genial tocmai prin faptul că nu-i poți atribui o categorie. O fi loc de recreație, dar nici mall, o fi o galerie de artă dar nu pare, o fi muzeu, dar e cam nou. O fi o bibliotecă, dar nu sunt multe cărți. O fi un loc bun de priveliște, dar în prim plan sunt niște apartamente… Ulterior vizitei și lecturilor despre Tate Modern am găsit și în ce categorie să intre și anume în topul clădirilor în care trebuie să ajungi la chiar prima vizită în Londra. Și nu de frig, ci pentru cunoaștere, pentru felul în care a fost gândit și construit. Desigur că și pentru priveliște.
În aceeași categorie a locurilor unde trebuie să ajungi pentru a admira orașul de sus, mai bine zis de la etajul 35, este Sky Garden. Așa cum îi spune și numele este o grădină aflată la etajul 35 al clădirii Walkie Talkie. N-ai cum s-o ratezi pentru că e chiar în centru și are chiar forma unui walkie-talkie. Accesul este gratuit și se face doar pe baza unei rezervări online. O condiție pe care cred că o menționează și pe site este să ajungi cu 10 minute mai devreme. Recomandarea mea ar fi să îți planifici vizita în timpul zilei, pentru că deși mi-am dorit să fie romantic, noaptea nu e tocmai cele mai potrivit moment pentru a admira orașul în toată splendoarea lui. De la Sky Garden, cel puțin.
Tot bifând pe lista de muzee și clădiri trecute în Google Maps, mi-am dat seama că am avut parte de cele mai interesante experiențe tocmai în muzeele în care n-aș fi ales neapărat să intru. Ca Tate Modern, de exemplu, sau… Imperial War Museum. Din școală țin minte că istoria n-a fost materia mea preferată, oricât de stupid ar suna asta acum, dar cumva a creat câteva prejudecăți de care cu multă răbdare, la un moment dat, chiar o să scap. Lesne de înțeles că am avut parte de o vizită revelatoare și fascinantă în acest muzeu care în ciuda temei pare a fi un loc creat de un scriitor de science fiction pe la 1900 și ceva.
La fel ca National History Museum, o clădire veche de peste 130 de ani, care e în același timp un loc de educație distractivă pentru copii, dar și un important centru de studiu al evoluției speciilor, totul sub atenta supraveghere a domnului Charles Darwin. Statuia lui privește fiecare vizitator care îndrăznește să calce pragului acestui glorios loc.
Cu toate că nu îmi amintesc care a fost prima cartea care m-a inspirat să aflu mai multe despre viața lui Darwin, cred că a fost „Despre toate pe scurt. De la Big Bang la ADN” a lui Bill Bryson sau alte producții și cărți despre evoluție de care parțial am cam uitat. Cert e că mi-a rămas de atunci această promisiune de a afla mai multe despre el și cu atât mai mult a contat această călătorie în Londra, pentru că mi-am reamintit de asta la National History Museum, unde l-am întâlnit pe Darwin.
Și de ce vreau să aflu mai multe despre el?
Pentru parcursul pe care l-a avut în viață. A trecut de la a studia medicina, la a deveni pasionat de studiul evoluției, alternând ulterior toate acestea pentru a studia teologia la Cambridge. Nu știu dacă sunt încă în măsură să vorbesc despre Darwin, dar din puținul pe care îl știu despre el pot să fiu sigură de un lucru. Acest traseu al cunoașterii pe care l-a aplicat în viața sa reprezintă o mărturie pentru oamenii din toate timpurile a faptului că niciodată nu trebuie să încetezi să înveți și că nicidecum nu ar trebui să te încrezi într-o singură părere. Prin puterea exemplului, Darwin urlă către fiecare dintre noi: „mergi și explorează”.
Eu una asta voi face. Voi continua să explorez și să învăț atâta timp cât mă vor ține picioarele și cât mintea mea va fi suficient de limpede. Încă un motiv pentru care iubesc Londra e că aici merg ca la cea mai frumoasă școală care a existat vreodată. Atât de multe de învățat și atât de multe lecții interesante! N-am întâlnit până acum un oraș care să aibă atâtea de oferit și explorat, dar căutările merg mai departe, vă asigur de asta. E posibil ca la un moment dat să revin pe blog cu o poveste care să întreacă orice experiență avută în Londra și spun asta pentru că știu cât de entuziasmată pot deveni uneori când descopăr lucruri noi.
Am o imensă admirație pentru toți cei care trec prin același proces îndrăzneț de explorare și un respect deosebit pentru cei care nu ezită să ia totul de la capăt, așa cum a făcut-o Claudia. Pe lângă mai marii istoriei, luăm lecții de viață și de la persoanele care astăzi ne ghidează vrând, nevrând înspre mai rău sau înspre mai bine. Eu și Claudia suntem cu a doua tabără. Și știu asta pentru că deși se apropie pentru fiecare dintre noi o nouă decadă în viață, avem o sete de cunoaștere cum n-a mai avut niciun personaj cinematografic menționat aici și cum niciun autor de science fiction n-ar putea să descrie.
Și de asta, cititori dragi, sunt chiar foarte sigură.
Vremea în Londra a fost tare capricioasă la vizita mea de la sfârșitul lunii octombrie, prin urmare mi-a fost prea frig pentru a face poze, iar pe cele pe care am reușit să le fac, mi-am dat seama ulterior, că sunt în majoritate strâmbe. Așa că am făcut o selecție chiar foarte scurtă cu unele din locurile vizitate. Suplinesc însă lipsa de fotografii de aici cu o selecție a celor făcute cu telefonul pe Instagram. Cu toate că nici în acest caz nu sunt foarte încântată de procesul creativ, am selectat câteva pentru zilele ce urmează, așa că urmăriți-mă cu alte detalii și imagini din Londra pe contul meu @elenapelmus.
În încheiere nu pot să nu vă las cu acest citat al Claudiei căruia eu îi spun definiția prieteniei și celebrul gif cu Joey din Friends care exprimă întru-totul entuziasmul dinaintea fiecărei călătorii în Londra (#epic).
am încredere că prieteniile adevărate o să reziste și că, în momentul în care ne-om revedea, va fi ca și cum ne-am fi văzut ieri. (sursa)
Nu pot să închei fără a vă arăta totuși câteva dintre pozele care au ieșit cât de cât corect din aparat. Merită menționat ca obiectiv pentru următoarea călătorie în Londra acest loc simpatic care se cheamă Little Venice:
Următoarele poze sunt făcute în plimbările lungi prin oraș. M-a uimit numărul bicicletelor din curtea interioară a unei universități căreia nu îi mai știu numele. De asemenea, sosiile membrilor The Beatles care veniseră să își facă poze pe celebra Abbey Road. Alături de ei, alți turiști nebuni care îi imitau, printre care mă aflam și eu. Iar ultima poză este surprinsă într-o plimbare tristă la Alexandra Palace, un loc ce nu merita deloc starea mea din acea dimineață. Motivul pentru care am fost totuși până acolo a fost acela de a umple timpul până la plecarea în țară, mai ales că se află în proximitatea locuinței Claudiei și e, dincolo de incapacitatea mea de a exprima asta, un loc superb.
Pingback: Ce sa faci 4 zile in Marseille |
Pingback: Antrenament 21km – Noiembrie |