am încredere că prieteniile adevărate o să reziste și că, în momentul în care ne-om revedea, va fi ca și cum ne-am fi văzut ieri
Asta îmi scria Claudia într-un interviu anul trecut. Din vara anului 2015, când am vorbit cel mai mult în scris cu ea, conversație pe care ați putut-o și voi citi aici, s-a întâmplat o minune mică și anume să ajung în Anglia și să o vizitez după doar doi ani de „exil”.
Cuvintele ei s-au adeverit căci momentul revederii a fost ca și cum ne-am fi văzut ieri, doar îmbrățișarea ce a durat un pic mai mult și faptul că mai nou s-a dat pe iphone. În rest, hainele au rămas la fel de largi, de muzică nu prea am întrebat-o, dar cred că și aia a rămas aceeași. Atitudinea și sentimentele față de noi, neschimbate. Cred că la capitolul contabilitate a vieții stă mai bine, în sensul că e prima oară când o văd coborâtă din visele ei, din viața euforică pe care se pare că o trăia la un moment dat. Acum e mai mult cu picioarele pe pământ și ancorată în a-și face planuri de viitor. Probabil că se pregătește să accepte „exilul” ca o ultimă etapă în calea presupusei stabilități pe care, nu-i așa, mai devreme sau mai târziu, o vom afla cu toții.
A nu se înțelege greșit. Nu m-am dus în Londra doar de dragul prieteniei sau pentru a confirma spusele unei prietene pe care o bântui la propriu, căci după ce a fugit prima oară de București, în Botoșani, am urmărit-o și pe acolo. Nu, nu de asta am făcut-o, ci dintr-un motiv pur egoist. Mi-am dorit să aflu prin puterile mele ce înseamnă Londra și viața londonezilor.
Din scurta mea vizită, am plecat cu o primă concluzie: îți trebuie puțin talent ardelenesc ca să rabzi la toate cozile din această capitală de dimensiunea unui județ de la noi din țară.
În toată această aglomerație caracteristică nu ai cum să nu remarci diversitatea populației: de la indieni, la musulmani, chinezi, japonezi, africani, europeni, toți ocupând câte un loc în autobuzele pitorești. E de admirat totuși că toți par să respecte un șablon de comportament local pe care l-au îmbrățișat și îl adaptează propriilor valori fără ca să deranjeze pe cineva.
Londra e ofertantă din câte am putut eu să observ. Ai o Londra liniștită prin micile cartiere din sud, nord, dar ai și o Londra turistică, aproape delimitată pe carosabil în care își fac veacul nelipsiții turiști. Ai o Londră de Instagram cu cadre în care ai vrea să apari și tu savurând o Costa sau o Londra periferică, cu mari suprafețe de parcuri și străzi liniștite unde rareori vezi vreo persoană ducându-se la piață. Dacă nu mergeam majoritatea timpului cu vreun mijloc de transport, aș fi făcut o poză la fiecare pas. Și eu, și Răzvan am încercat să surprindem cât de mult am putut din atmosfera locală prin lentilele aparatului și atât de tare ne-a „afectat” ordinea din capitala londoneză că în prima zi de București am înjurat și claxonat, mai mult de ciudă, fiecare „bou” staționat ilegal.
Farmec, asta are Londra. Din perspectiva mea, cunoscând acum cât de mare e capitala, londonezii au reușit să combine foarte bine contrastele: noul cu vechiul, haosul cu organizarea, tradiția cu modernul, autohtonul cu împrumuturile. Dacă te plimbi așa la pas pe Oxford Street în drum spre binecunoscutul palat, cu frumosul parc de lângă, ai senzația că intri în tot felul de lumi și, din punctul ăsta de vedere, capitala asta chiar îți oferă o experiență unică.
Toată lumea mă întreabă de când am venit, ce anume m-a impresionat. Aș fi spus că totul dacă nu vedeam chiar în ultima noastră zi Tower Bridge-ul. Și ca să dau ca exemplu și un corespondent al noului, aș spune că m-a impresionat Wembley-ul, mă rog cât am putut să îl admirăm de afară. Elementul surpriză a fost că pe toată suprafața pietonalului care înconjoară stadionul nu am văzut un gunoi pe jos, nici măcar o țigară aruncată în scârbă. Curat ca lacrima. M-aș fi văzut stând din când în când pe treptele care duc spre stadion citind o carte. Chiar aș vrea asta într-o zi.
În schimb, Tower Bridge-ul e efectiv un punct de trecere între o „țară” plină de clădiri futuriste spre o reședință regală, cum a fost Tower of London. Te frapează cumva această separare a lumilor, dar și întretăierea lor ca și cum ai avea oricând permisiunea de a te uita la viitor, în speță cum prosperă capitală, fără să uiți trecutul care e mereu în spatele tău, la orice colț de stradă.
O altă întrebare pe care am primit-o e dacă m-aș vedea trăind acolo. Încă nu am găsit un răspuns categoric, așa că încă mă mai gândesc la posibilitatea asta, pentru că sunt multe avantaje și dezavantaje de pus în balanță. În schimb, dacă m-ar întreba cineva dacă vreau să mă mut în Italia, atunci ar primi un categoric da.
Pe lângă obișnuita plasă cu magneți, m-am întors cu câteva amintiri foto pe care vă invit să le răsfoiți.
Bine ca ai zis tu tuturor ca m-am dat pe iphone, sa stie toaaata lumea ca sunt o tradatoare!
De fiecare data cand citesc un articol in care sunt „implicata”, am impresia ca ma lauzi. Poate e din cauza ca esti singura care ma mai aduce in lumina reflectoarelor, si-acu pot sa-mi spun citatul:
„Cred ca e o conspiratie coae,
Nu mai sunt la moda.
Sunt ca un dealer caruia nu-i mai suna telefonul.”
Haha.
P.S. Sper ca n-am facut vreo greseala de condamnat, se mai intampla p-aci sa mai uiti din gramatici.
Cum să nu te laud? O fac cu plăcere, mai ales când văd că ai mult mai putere ca mine de a-ți face o viață așa cum o vrei tu. 🙂
Pingback: London, baby! (part II) |