Dacă ar fi să mă plimb cu gândul prin 2023, m-aș găsi rătăcind undeva într-o pădure deasă și încețoșată, unde înaintez greu, cu teamă dar și cu multă curiozitate. E o liniște atât de grea că îmi aud inima bătând cu putere. Toate simțurile îmi sunt activate la maxim dintr-un reflex de supraviețuire. Nu vreau să fug, pentru că știu că mi-aș consuma energia inutil. Așa că ascult fiecare sunet produs de pașii mei și de natură, sub orice formă, încercând să găsesc o cale.
În 2023 mi-am dat singură o listă lungă cu lucruri de îndeplinit, pe categorii, doar ca la final de an să am o părere mai bună despre mine. Un comportament care inițial am crezut că vine din comparația cu ceilalți. Pe ideea: „eu de ce nu pot să citesc 50 de cărți într-un an?”, am deschis catalogul cu imagini despre alții și am împrumutat frânturi din cum aș fi vrut și eu să fiu.
Străduința de a fi altcineva m-a obosit spre finalul anului când am realizat că obsesia asta pentru obiective nu relevă nimic despre Cine Sunt. Am fost ca un personaj animat într-un joc video încercând să acumulez puncte. Știi, bănuții ăia lucitori care plutesc aproape de sol și la care poți să ajungi dintr-o tastă. Îi iei pentru că plutesc în fața ta. Așa și eu, treceam din lună în lună acumulând credit pentru lucruri cărora nu le deslușisem încă scopul.
În cele din urmă, mi-am dat seama că nu fac decât să mă întorc la școală. Că folosesc listele din capul meu ca să fiu printre primii la mine-n clasă. Te întrebi ce clasă, că școala s-a terminat de mult. Așa e, doar că mă folosesc de același eu din școală ca să am senzația că evoluez. Fac toate astea pentru ca la final de an să mă bat pe umăr și să mă laud că am fost o elevă foarte bună, cât timp, în realitatea mea de adult, îmi sacrific energia cu lucruri care nu-mi aduc nimic în plus.
Dacă ar fi totuși să despart 2023 de toate aceste mici obiective pe care mi le-am impus, de la a face mai mult sport, a citi mai multe cărți, găsesc totuși trei mari realizări de care sunt mândră și care-mi arată puțin din ceea ce sunt. Există acolo un strat interior pe care încă n-am curajul să-l arăt lumii, dar ce zic eu să-l arăt! Măcar eu să-l recunosc!
Acesta e un altfel de recap, cred că am omis să scriu asta la început. Știu că pe alocuri sună ciudat și cam spiritual doar că pentru mine are mai mult sens acum decât a avut vreodată. Să zicem că 2024 e anul în care am terminat cu „îmi propun să”. Gata! Fără liste, fără preocupări absurde, e timpul să fim adulți. E timpul că acceptăm că greșim, că vorbim aiurea, că nu suntem cei mai buni și că probabil nu vom fi niciodată. E timpul să ieșim din minte. Cum? Imperfecți, neștiutori, timizi, vulnerabili, neatenți, nerăbdători, înceți, calmi, triști, oricum doar să înlăturăm unul câte unul straturile alea care ne împiedicăm să fim cine suntem deja.
Și chiar dacă voi ajunge la un moment dat să mă despart de mine, cea din școală, asta nu înseamnă c-o să încetez să evoluez. Cred că ne suntem nouă datori să facem asta în continuare. Să cunoaștem lucruri noi, oameni noi, să apucăm să trăim experiența a ceea ce suntem și să ne bucurăm de viață cât putem de mult. Diferența față de anii anteriori e că acum îmi doresc să fie un proces evolutiv conștient, în care mă tratez cu blândețe. Trebuie să-mi pun asta pe un post-it pe birou!
Să nu-ți închipui că n-am încă o listă în minte cu ce aș vrea să încerc nou anul ăsta, doar că de data asta n-o să scriu nicăieri. Apropos de evoluție, parte din proces e și să observ dacă alerg intenționat spre acele obiective de pe listă doar ca să le bifez sau dacă le trăiesc ca pe un firesc. Și, în caz că nu se întâmplă, ce simt: pot să le părăsesc cu ușurință sau mă agăț de ele cu furie?
Vezi tu, eu cred că frumusețea oamenilor constă tocmai în judecăți de genul ăsta și de fapt în tot ceea ce ne face profund umani. De la o grimasă interesantă, la felul în care nu ne pricepem să zicem o glumă, la tâmpeniile pe care le gândim, la greșelile de exprimare, la încurcăturile prin care trecem, la tot ceea ce pare a fi în afara controlului nostru. Și cumva asta îmi doresc și eu în 2024. Să mă arunc în fața acestor incertitudini cu mintea deschisă.
Vreau să aud inima cum bate tare în piept. Vreau să-mi văd greșelile ca pe o etapă nouă. Vreau să-mi ascult corpul mai mult și să mă opresc mai des. Să trec prin fiorii supraviețuirii cu toate simțurile la maxim. Și să învăț să mă bucur cu voce tare. Să celebrez că mai am atât de multe lucruri pe care să le descopăr la mine.
Dacă ar fi să am totuși o concluzie pentru acest recap ușor confuz, aceasta ar fi: vreau să realizez că un an nou e de fapt încă o șansă pe care o primesc de a privi viața cu încetinitorul.