Am fost să văd filmul „Barbie” și nu pot să nu mă întreb: dacă Barbie a fost creată pentru a le inspira pe tinerele fete să devină oricine își doresc în viață, de ce oare am ajuns astăzi să ne îndoim atât de tare de noi înșine?
Fac parte din generația pentru care „I am enough” a devenit un slogan pe care l-am purta cu mândrie pe orice hanorac. Un semn al eșecului nostru de a nu fi putut salva lumea – o idee cu care toți cei din jurul nostru ne-au lăsat să creștem. Poate că nimeni n-a îndrăznit să-mi spulbere visele în copilărie, dar am reușit eu cu glorie să devin o proiecție a imaginii pe care apropiații mei au avut-o despre mine atât de mult timp.
„Barbieland” încetează să mai fie acest paradis al simplei trăiri până când Barbie se trezește într-o dimineață cu gânduri despre moarte. La mine, îndoiala s-a instalat relativ târziu. Undeva pe la 27 de ani, încă trăiam o stare de semi-reverie. Pe de o parte eram un copil cu aspirații până la cer, pe de alta eram un adult care trebuia să ia decizii în toată avalanșa aia de senzații noi, multe dintre ele neplăcute: teamă, anxietate, tristețe.
Un gând fulgerător mi-a șoptit și mie că trebuia să fie acolo ceva mai presus de simpla trăire, ceva care să-mi ofere (mai mult) sens. Așa că mi-am îndreptat atenția spre singurul lucru pe care mi l-am dorit pentru mine de când eram în școală și anume să fac sport. Am început să alerg singură, în parc. Apoi mi-am dorit să alerg mai bine și m-am apucat de citit într-un ritm surprinzător chiar și pentru mine care credeam că-mi place să citesc.
Doar că din lectură în lectură mă afundam și mai tare într-o stare de incertitudine. Acumulam informații noi și simțeam cu mă alienez de mine, cea cu care crescusem până atunci. Era ca și cum mă desprindeam de propriul corp doar ca să mă privesc din exterior și să realizez că fiica părinților mei trebuia să rămână în trecut, iar eu să-mi caut o nouă identitate.
Precum Barbie, trebuia să părăsesc „Barbieland” pentru a descoperi ce ascunde lumea reală.
Crescuți în acest spirit competitiv de tipul: „tu de ce ai luat 8 și colegu’ 10”, goana după obiective m-a făcut să uit cine sunt sau ce aș fi putut să fiu cu adevărat. În loc să stau să mă gândesc la ce vreau să fac dincolo de ambițiile părinților mei, am plecat în călătorie total nepregătită emoțional, dar cu speranța c-o să mă descurc.
Poate că acum îți spui: nu facem toți asta? Sau nu se cheamă asta maturitate? Sigur că da, face parte din drumul vieții, dar există o diferență între a trăi și a trăi încercând să rezolvi dileme existențiale, cum ar fi: Care este sursa gândurilor mele, unde vreau să merg și cum mă pot defini în comparație cu ceilalți.
Am devenit atât de preocupată de ideea asta de sine că nici azi nu trece o clipă fără să nu judec mă gândesc la fiecare mișcare pe care o fac. Conștientizarea de sine acționează ca niște senzori care se activează mai ales atunci când încerci să te distrezi.
Iată efectul secundar al maturității: lipsa distracției nestimulate.
Partea bună în toată această tentativă de a mă descurca în lumea reală, fără să mă îndoiesc prea tare de capacitățile mele, este că acum o imagine mai clară despre cine sunt. Poate că n-am ajuns să salvez lumea, dar asumarea acestui țel ascundea un adevăr major despre generația mea.
O să preiau cu nerușinare acest citat deși nu nu mai știu de unde l-am luat, pentru că traduce foarte bine ce era pe atunci în capul nostru:
Wanting to make the world a better place is primarily driven by the desire for growth — the cultivation of growth in one’s self and others — not primarily the drive for money, status, and power.
În concluzie, autocunoașterea implică foarte multă muncă. Fiecare zi e o bătălie în care trebuie să te lupți cu emoțiile în timp ce prinzi curaj, să crezi în tine în timp ce te cotropesc gândurile distructive, să fii înțelegător cu tine când greșești. Așa că lume, cu plăcere! Cred că până acum mi-am făcut destul de bine partea.
Photo by Elena Mishlanova on Unsplash