Pe 14 octombrie am plănuit o urcare pe Vârful Negoiu în necunoștință de cauză. Spre deosebire de toate celelalte urcări ale mele pe munte, pe unul dintre cele mai dificile trasee, eu aveam la mine doar foarte multă determinare. Problema cu determinarea e că funcționează ca o baterie care la un moment dat se epuizează și trebuie să te bazezi pe ceva echipament și pe rezistență.
Nu știu de ce, dar de câte ori încerc să mă văd pe mine în relație cu sportul, că e vorba de alergat sau de urcat pe munte, mă duc cu gândul la orele de sport din școală. Îmi apar în minte doar scenele în care sunt cumva dezamăgită. Că n-am intrat în echipa de handbal a școlii, că nu m-au lăsat ai mei la baschet, că la alergat aveam colegi mult mai buni ca mine, că n-am știut să fac un anumit exercițiu și tot așa. Orice astfel de experiență trăită în copilărie, mai ales că eram poate printre foarte puținii elevi care luau orele de sport în serios – sau orice altă materie, de ce să te mint -, e ceea ce mă determină azi să acționez cu o ambiție aproape de limita nebuniei.
Au mai fost trasee pe care de-a lungul scurtei mele experiențe pe munte nu le-am putut duce la bun sfârșit. Fie că nu mai era timp de întors pe zi, fie din cauza altor condiții: vânt, ceață etc. Cu Negoiu însă, a fost diferit. Am prins o vreme superbă! Un domn care ne-a însoțit pe coborâre ne-a zis că dacă ar fi fost să ne pierdem noaptea pe munte , atunci ar fi fost o noapte bună.
Culmea e că la o zi după plecarea noastră, mai exact în dimineața zilei de 16 octombrie, Bâlea Lac era acoperită de un strat de zăpadă. Încep să cred că vremea chiar a ținut cu noi.
N-avem de gând să abandonez Negoiu nici în ruptul capului. Nu puteam să las țelul ăsta să-mi scape. Pe la jumătatea drumului înspre vârf devenea din ce în ce mai clar, deși n-aș putea spune că și pentru mine, că n-o să avem timp suficient ca să ne întoarcem pe zi. Realitatea ne-a dovedit-o în cel mai dur mod posibil când totul în jurul nostru era îngropat în întuneric.
Nu știu de ce ne era teamă mai rău, de noutatea întâmplării, de noaptea aia densă, în care ca să vezi un punct luminos trebuia să-ți îndrepți privirea către stele, sau de noi înșine și demonii pe care îi ascundeam sub formă de eșec, de neputință, de nervi, de oboseală, de stres.
Cu gândul că poate drumeția asta a fost până la urmă o greșeală, tot ce am reușit eu să fac în vârful muntelui, deasupra lumii, a fost un selfie în care sunt din nou dezamăgită. Mi-am răpit gloria momentului doar pentru că nu știu să-mi controlez suficient de bine emoțiile. Trăsăturile mele de personalitate formează un scut protector de primă linie față de nevoile altora. Desigur că nu voiam să-i dezamăgesc pe cei care m-au însoțit în ceea ce s-a dovedit a fi o ambiție personală, o tentativă de a repara trecutul prin împingerea unei limite la care visam.
După aproape 23 de km, parcurși în 12 ore, dintre care mai bine de 3 ore prin întuneric, mi-am îndeplinit visul. A meritat? Eu zic că da, mai ales pentru momentele alea unice la apus când ești doar tu cu muntele și simți în corp forța cu care natura poate să te modeleze ca pe o materie indispensabilă. Pentru bolta cerească atât de clară încât am văzut praf de stele. Pentru imaginea grupului din fața noastră care înainta prin întuneric de parcă erau niște mineri care se întorceau acasă.
Eu zic că am și învățat ceva din experiența asta. Bine, nu sunt neapărat lecții de viață, ci observații. Am simțit nevoia să le împărtășesc și să le las aici pentru că până acum blogul a fost această dovadă a dezvoltării mele și mai ales a felului în care am ajuns să gândesc. Nici nu contează uneori dacă drumul formării e bun sau rău, pentru mine importantă e zona aia gri în care-mi pun întrebări ce-și găsesc mai târziu răspunsul și cred că ziua asta pe munte a fost una dintre acelea.
Am descoperit chiar după ce am scris acest paragraf citatul de mai jos, în cartea „The Body Keeps the Score”, legat de întrebările pe care ni le punem despre noi, în călătoria descoperirii de sine.
“Be patient toward all that is unsolved in your heart and try to love the questions themselves, like locked rooms and like books that are now written in a very foreign tongue. Do not now seek the answers, which cannot be given you because you would not be able to live them. And the point is, to live everything. Live the questions now. Perhaps you will then gradually, without noticing it, live along some distant day into the answer.”
Rainer Maria Rilke
Lecțiile învățate:
- Ia-ți timp să planifici bine orice traseu. Evident, știu. Realizarea a ceea ce ne așteaptă pe traseu poate c-ar fi dus la amânarea planurilor de a urca pe Negoiu, iar eu n-aș fi avut acest articol acum. Experiența a fost într-adevăr puțin înfricoșătoare, dar nu din cauza întunericului, mai ales că în fața noastră erau grupuri mari în aceeași situație ca noi. Frustrarea a venit mai degrabă din perspectiva oboselii. A fost cel mai lung, extraordinar și provocator traseu pe care l-am făcut până acum și nu regret nici măcar o secundă petrecută pe munte.
- Am o condiție fizică mai bună decât credeam. După acele 12 ore, în afară de o mică senzație de foame care era în parte ignorată de adrenalina de a ajunge la șosea, eu aș fi putut să continui să cobor și să urc încă două ore fără probleme. Realizarea asta m-a luat și pe mine prin surprindere. Nu doar că nu m-am panicat la venirea nopții, dar eram foarte sigură c-o să rezist efortului.
- Emoțional sunt o adolescentă care s-a procopsit cu acnee. Cred că sunt la a șasea carte despre emoții doar anul ăsta și tot mi se pare că sufăr de o totală lipsă de control a emoțiilor. Un alt aspect care nu încetează să mă surprindă este cât de ușor poate cineva să-mi tulbure starea. Mi-e încă foarte greu să dau drumul ideii că în jurul meu trebuie să fie doar pace și armonie.
În concluzie
Aș mai vrea să fac Negoiu vreodată? Iată o întrebare al cărui răspuns l-am aflat deja: da, fără să clipesc. De fapt abia aștept orice alt traseu. Încă nu știu și nu înțeleg ce e cu mine de mă atrage foarte mult această activitate, dar pe Negoiu, deasupra lumii, m-am simțit cu adevărat un copil norocos.
