Am dat peste cartea lui Winman întâmplător pe Amazon. Mă uitam prin lista mea de cărți cu gândul la un subiect nou de blog. Știam că voiam să scriu despre natură… ceva. Un subiect de blog care momentan constă în câteva titluri de cărți despre oameni care au renunțat la viața lor comodă pentru a experimenta cum e să trăiești în sălbăticie chiar și pentru scurte perioade de timp.
Aveam deschisă pagina cu ultima carte a lui Ben Fogle, „Inspire: Life Lessons from the Wilderness”, când mi-a atras atenția coperta cărții „Still Life”. Complet albastră, cu un papagal care-și deschide larg aripile în prim plan, am cumpărat-o cu un click. Nu-mi dau seama dacă am luat-o doar pentru că era foarte ieftină – am dat un dolar pe ea – sau din cauza papagalului de pe copertă, dar descrierea cărții de pe Amazon nu-mi transmitea nici măcar un motiv plauzibil pentru care ar avea să-mi placă.
Povestea se desfășoară liniar aproape. Urmărim viața unui soldat englez care primește o moștenire în Florența, imediat după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Cartea își propune să te țină în suspans prin descrieri episodice din viața lui și a apropiaților săi. Fosta soție, copilul fostei soții care-l însoțește în Italia, un prieten bun care vorbește cu copacii și o femeie de peste 60 de ani pe care a întâlnit-o în timpul războiului și pe care soarta tot încearcă să-i aducă împreună.
Am cedat farmecelor lui Winman odată cu referințele culturale din primele pagini. Personajele sale îndrăgostite de artă, precum și inserțiile în derularea poveștii despre frescele lui Pontormo, operele lui Filippo Lippi sau sculpturile lui Giambologna continuă să-mi ofere suficiente motive să vizitez și eu Florența într-o zi. În plus, cartea asta m-a băgat într-o reverie despre cum ar fi fost să trăiesc în lentoarea anilor ’50.
Prin lentoare mă refer doar la cotidianul în care se derulau acele timpuri. Mă gândesc, spre exemplu, la cât de mult îți lua să ajungi din Londra în Florența. Un drum pe care autoarea ni-l descrie ca o super aventură. Deplasările de la Londra înspre Florența și vice versa fiind printre singurele părți motorii ale cărții, pentru că Winman oferă mult din lumea intrinsecă a personajelor.
Fascinația mea pentru carte se trage tocmai din curiozitatea cu care personajele sunt absorbite de tot ce se petrece în jurul lor. Acum nu propun ca să-mi schimb radical viața asemeni protagoniștilor lui Winman doar ca să simt cum e să trăiești în prezent, doar că uneori chiar vreau să încetinesc lumea. De fapt să mă încetinesc pe mine. Nu cred c-o să ajung vreodată la nivelul la care o să analizez gândacii din grădină ca May, dar sper să fiu măcar pisica aia de pe Instagram care stă cu capul pe spate în timp ce se scaldă într-o baie de soare, din când în când.
Am citit în `The Comfort Crisis` că sufăr de ceea ce se cheamă „the checklist phenomenon”. E o (altă) boală a omului modern care s-ar traduce prin „cramming our lives with compulsive activity, so there is no time at all to confront the real issues”. Sigur, nu mai avem timp să stăm noi cu noi și pentru că în general preferăm alte forme de distragere a atenție ca modalități de relaxare. Easter ne spune clar: aplicațiile nu ne dau plictiseala aia sănătoasă de care avem nevoie mai târziu pentru creativitate, ci ne „îmbuibă” de dopamină.
Our collective lack of boredom may be causing us to reach near crisis levels of mental fatigue […] And over worked, undermaintained minds are linked to depression, life dissatisfaction, the perception that life goes by quicker, and increasingly missing the beauty of life that only present itself when we allow our mind to wander and be aware of something than a screen.
The Comfort Crisis
Dacă ar fi să dau zoom out la tot ce fac într-o zi normală, ajung foarte ușor la concluzia că fac parte dintr-un program de trăire pe pilot automat care pornește din momentul în care m-am ridicat din pat și se oprește doar când mă pun seara la loc. „Boredom is bullshit”, spunea personajul lui Adam Driver în „Girls”. Cred că acesta ar putea fi sloganul generației mele, pentru că din discuțiile mele cu prietenii, toți tragem să ajungem undeva. Și cu toate că am aflat de mindfulness, doar să ne activezi prin apăsarea unui buton și ne putem arunca din nou cu speranță într-o multitudine de munci care duc de fapt spre nicăieri.
Bun. Și există o rezolvare?
În Florența anilor ’50 nu mă pot duce. Așa că trebuie să-mi găsesc propria lentoare aici, în secolul 21. Îți spun, Winman m-a dus pe căi greșit cu cartea ei. Practic, m-a pregătit pentru convertire. Pentru că am început să citesc cărți ale căror subiecte nu m-ar fi pasionat în trecut. Spre exemplu, am citit „Hygge”, cartea despre ce îi face fericiți pe danezi și am găsit acolo un text care m-a pus și mai mult pe gânduri, de fapt mi-a arătat cum trăiesc.
„Una dintre problemele noastre ca adulți este că ne concentrăm prea mult pe rezultatul unei activități. Muncim pentru a câștiga bani. Mergem la sală ca să slăbim. Petrecem timp cu oamenii pentru a stabili relații și a avansa în carieră. Ce s-a întâmplat cu a face un lucru doar pentru că e distractiv?”
Hygge
Poate că mindfulness e un medicament prea puternic pentru cei din generația mea. Am avut și eu tangențele mele cu meditația și, cu toate că îmi place teribil, nu mă văd meditând prea curând. Dar am găsit ceva ce-mi surâde mai mult ca etapă intermediară.
„Soft fascination” e starea în care creierul e atent, e ușor vigilent la ce se întâmplă, dar nu se concentrează atât de tare încât să te simți stresat de ceva. E o revigorare a creierului, e o plimbare în parc (dar nu parcul IOR) ci gândește-te la ceva mai îndepărtat, unde nu găsești mâncare la o întindere a brațului. E gândacul lui May care se plimbă prin grădină. Sunt picăturile de ploaie care se strâng pe frunzele de zmeur. E tot ceea ce-ți captează atenția în mod plăcut dar care se înscrie mai degrabă în registrul natural.
Michael Easter, care a mers până în tundra din Alaska în căutarea disconfortului, vorbește și el despre același concept și recomandă plimbările lungi în natură ca metodă de vindecare: `Hearing the natural sound we evolved in seems to strike a calming note within us`. Cu cât stăm mai mult în natură, la nivel de ore și zile, cu atât va fi mai benefic pentru noi. Sigur, acestea sunt cazuri excepționale poate pentru unii dintre noi, dar și o plimbare-n parc ajută.
Pentru mine, drumețiile sunt un scop înspre a-mi lua energia asta de la natură, dar lentoarea pe care o caut trebuie să se tragă totuși din obiceiuri zilnice. Mi-am dat seama că e destul de greu să ies din acest automatism, mai ales că fiecare nouă zi e o oportunitate să fac și mai multe decât am făcut cu o zi în urmă. Dar sunt momente în care mă trezesc și pun pauză. Ce înseamnă asta? Că am zile în care nu mai ascult podcasturi sau în care nu citesc. Sunt zile în care mă forțez să nu aflu ceva nou. Altele în care doar gândul că mă duc la sală reprezintă un factor de stres și atunci fac același traseu spre sală dar mă opresc în parc unde petrec cel puțin o oră. Și alte mici trucuri de tipul ăsta: studiez cu ce sunt îmbrăcați oamenii pe stradă sau în metrou, mă holbez uneori la o floare, mă concentrez pe senzația de frig pe care o simt dimineața când ies din casă. Orice mă ajută să ies din mirajul vocilor repetitive din capul meu consider că e o apropiere de „soft fascination”.
Winman a fost cea care m-a făcut să realizez odată cu lecturarea cărții ei că mi-e dor să încetinesc timpul și să mă preocupe și alte lucruri decât cele care sunt necesare funcționării într-un cotidian programat. Apoi a venit Katherine May cu a ei carte – „Iernile sufletului” și m-am adâncit și mai mult în nostalgia unei altfel de trăiri, mai puțin planificate.
Știu că n-o să-mi pot schimba radical stilul de viață, dar aș putea încerca să-i dau un nou sens. În momentul în care îmi dau seama că repet un model predictibil de comportament să apăs butonul de pauză.
Două discuții foarte bune despre puterea de vindecare a naturii:
- Podcast Vast & Curious: Andreea Roșca în dialog cu Alexandru Stermin
- Podcast Joe Rogan: invitat Michael Easter